Terra - văzută din spaţiu

Autorităţile de la Bucureşti, prin instituţiile cu atribuţii în domeniul spaţial, au luat în calcul şi evaluează la acest moment posibilitatea construirii a doi noi sateliţi. Este vorba despre misiuni de clasă medie-mare, cu aplicaţii practice pentru nevoile actuale ale României. Mai precis, una dintre ele se adresează domeniului telecomunicaţiilor prin satelit, în timp ce cealaltă cade în sfera a ceea ce generic se numeşte EO (Observarea Pământului), adică producerea de imagini de înaltă rezoluţie (dar şi alte măsurători ştiinţifice) care sunt folosite pentru cadastrul imobilelor şi terenurilor, managementul resurselor naturale, prevenirea dezastrelor naturale, limitarea pagubelor în caz de accidente etc.



Ar fi pentru prima dată când România s-ar aventura în construcţia şi operarea unor misiuni cu utilitate practică în serviciile de care are nevoie societatea, până acum singurele activităţi spaţiale manifestându-se în domeniul nano-sateliţilor (proiecte mai degrabă experimentale şi doar cu utilitate academică).



Primul satelit construit de România, în cadrul unui contract de 0,5 milioane de euro coordonat de Agenţia Spaţială Română, ROSA, şi având drept contractori Institutul de Ştiinţe Spaţiale (ISS), Universitatea Politehnică din Bucureşti şi firma Bitnet din Cluj, a fost Cubesatul Goliat, un nano-satelit de 10 cm x 10cm x 10 cm, cântărind 1kg. Din păcate misiunea, lansată în februarie 2012 în zborul inaugural al rachetei europene Vega, a fost pierdută la scurt timp, reuşindu-se practic doar colectarea câtorva minute de telemetrie.

Un al doilea contract a fost atribuit în urma competiţiei naţionale de proiecte de cercetare în domeniul spaţial (STAR), aceluiaşi consorţiu industrial care participase şi la construcţia lui Goliat.

De această dată a fost vorba de doi sateliţi de tip Cubesat 2U (fiecare 10 cm x 10 cm x 20 cm, aproximativ 2 kg) ce vor zbura ca parte a constelaţiei de nano-sateliţi QB50. Preluând infrastructura de la Goliat, noua misiune, care ar trebui să se lanseze anul viitor, are obiective ambiţioase: testarea zborului în formaţie şi comunicaţii între cei doi sateliţi.

Să revenim însă la cele două noi misiuni la care făceam referire la începutul articolului. Prima dintre ele poartă numele de FarmSat. Institutul de Ştiinţe Spaţiale a câştigat în cadrul programului STAR pe care îl aminteam mai devreme un contract pentru elaborarea unui studiu preliminar care să stabilească utilitatea construirii unei astfel de misiuni de tip Earth Observations, să stabilească cerinţele care se impun satelitului şi să traseze arhitectura preliminară a sistemului.

Fără îndoială, în România datele obţinute prin observaţii realizate de la nivelul orbitei terestre sunt de mare utilitate şi au aplicabilitate în foarte multe domenii. Ne putem gândi, spre exemplu, la schimbările climatice majore ce au avut loc în ultimele două decade: alternanţa de perioade secetoase cu perioade de precipitaţii abundente, ambele cu consecinţe dramatice pentru culturile agricole, într-o ţară precum România, unde potenţialul agricol este foarte ridicat.

O altă aplicaţie de actualitate pe care o putem considera este monitorizarea domeniului forestier. Ne amintim cu siguranţă cazurile de defrişări ilegale raportate de atâtea ori de presă şi lipsa unui sistem de gestiune  a pădurilor.

Modificările reliefului sau a bazinelor hidrografice, atent urmărite de specialişti înainte de 1990, au fost ulterior neglijate şi, astfel, date valoroase au dispărut. Însă pentru un management eficient e nevoie de decizii corecte, iar deciziile la rândul lor sunt bazate pe informaţii. Aici datele satelitare ar intra în scenă, pe baza lor vechile modele putând fi actualizate rapid.

Nu în ultimul rând, nu trebuie uitată obligaţia României, la intrarea în UE, de a păstra o evidenţă strictă a tuturor proprietăţilor. Cadastrarea imobilelor şi terenurilor, deşi încurajată de Bruxelles şi sprijinită cu fonduri europene, nu a fost tocmai un succes, multe din primăriile din mediul rural având în continuare o slabă gestiune a activelor din subordine.

Utilitatea unor astfel de aplicaţii că cele menţionate mai sus este indiscutabilă, însă proiectarea, construcţia şi operarea unui satelit de calibrul lui FarmSat în România ridică o serie de întrebări.

Prima dintre ele: este cu adevărat necesară o astfel de investiţie? Ţara noastră este membră activă a ESA şi în virtutea contribuţiei financiare pe care o achită anual are acces la datele culese de sateliţii europeni. ESA a demarat deja programul Copernicus de Observare a Pământului, doi sateliţi fiind deja activi aici: Sentinel 1A lansat anul trecut şi Sentinel 2A lansat anul acesta.

Desigur, nu este singura soluţie de a avea acces la astfel de imagini de mare rezoluţie. La momentul de faţă atât în Europa, cât şi în America de Nord există mulţi operatori privaţi de sateliţi optici, care, contra cost pot furniza imagini de la mare altitudine ale teritoriului României.

A doua: există în România cu adevărat o industrie de profil şi furnizori capabili să lucreze la un proiect de o asemenea anvergură? Pentru că dacă proiectul va primi undă verde pentru finanţare, la scurt timp va trebui să se treacă de la faza de studiu de fezabilitate la construcţia propriu-zisă. Din păcate, din motive obiective (starea sistemului educaţional, condiţii financiare şi legale, strategia în domeniu, transparenta instituţională etc), dezvoltarea industriei de profil din România întârzie şi asta în pofida faptului că anual se cheltuie câteva zeci de milioane de euro de la bugetul central.

O soluţie alternativă ar fi desigur externalizarea întregului proiect (pe româneşte cumpărarea la cheie a unui satelit). Aceasta este soluţia anunţată pentru celălalt satelit la care făceam referire la începutul articolului. Numele său nu a fost ales încă, însă misiunea a fost menţionată ca prioritară în septembrie 2014. Desigur, achiziţionarea unui satelit de telecomunicaţii (prin definiţie o platformă standardizată) are mai mult sens (preţ, perioadă de integrare, accesul la lansare, fiabilitate etc.) decât achiziţionarea unui satelit EO (ale cărui instrumente de observaţie sunt în general prototipuri).

Ar fi însă justificată prezenţa unui satelit telecom pe piaţa de profil din România? Se ştie că viteza medie de Internet la noi se situează la cote foarte ridicate, în principal datorită infrastructurii performante dezvoltate în teritoriu. Nu numai însă: acoperirea la nivel naţional este bună şi preţurile se situează şi ele la valori reduse în comparaţie cu restul ţărilor europene. Aceste avantaje au favorizat dezvoltarea afacerilor din domeniu; includem aici serviciile de telefonie, internet sau TV, care în România sunt accesibile chiar şi familiilor cu venituri modeste. În contrapartidă, Internetul prin satelit (în continuare mai scump decât cel terestru) este puţin folosit în ţara noastră faţă de Europa de vest.

Sunt totuşi şi nişe unde sateliţii sunt utilizaţi cu succes de companii româneşti, un astfel de exemplu fiind distribuţia de programe TV, unde acoperirea poate fi extinsă de la nivel local la nivel global (şi în consecinţă portofoliul de clienţi poate creşte).

Cel puţin la prima vedere, un astfel de satelit ar părea interesant pentru o ţară precum România, membră UE de aproape 9 ani. În definitiv ţări precum Vietnamul, Venezuela, Nigeria sau Filipine, pe care de multe ori le considerăm inferioare tehnic, au proprii lor sateliţi GEO.

Vecinii noştri de la sud de Dunăre, se pregătesc, de asemenea, de lansarea unui satelit de telecomunicaţie în 2016 (el însă vă aparţine unui operator privat, şi nu statului bulgar).

Un satelit de telecomunicaţii performant nu va veni însă cu un preţ mai mic de 200-300 de milioane de euro şi ţinând cont că perioada de operare nu va depăşi 15 ani, el va trebui recuperat din preţul serviciilor oferite, care cel mai probabil nu va fi competitiv în raport cu restul competitorilor de pe piaţă.

Concurenţa regională (satelitul bulgar amintit mai devreme nu va fi singurul concurent în zonă) ridică deja semne de întrebare asupra poziţionării în piaţă a viitoarei platforme româneşti.

Un astfel de satelit ar putea fi justificat însă dacă ar avea aplicabilitate în domeniul comunicaţiilor speciale. România este activă în teatrele de operaţiuni militare şi are nevoie de aceste comunicaţii. Ţara noastră este una din primele 5 ţări care au cerut viitoarei agenţii de securitate europene să îi faciliteze accesul la sateliţi de comunicaţie pentru a avea la dispoziţie aceste servicii. Desigur, ca membru NATO avem acces la sistemele Alianţei, însă având în vedere situaţia geopolitică din ultima vreme şi faptul că suntem la frontiera estică a Europei, va trebui mai devreme sau mai târziu să ne aducem şi noi contribuţia la această infrastructură.

În acest context va fi interesantă alegerea pe care guvernul de la Bucureşti o va face: va alege să construiască acest satelit undeva în Europa (Airbus Defense and Space sau Thales Alenia Space sunt potenţiali clienţi pentru acest proiect) sau va alege un contractor din SUA (SSL, Boeing, Lockheed Martin). Va fi şi un semnal politic pentru poziţionarea ţării în raport cu interesele sale pe termen mediu şi lung.

Articol preluat de pe SpaceAlliance.ro, cu acordul editorului.