Poate un muzician să fie dislexic? Întrebarea ar putea părea ciudată, însă relevanţa acesteia devine clară atunci când analizezi teoriile auditive asupra dislexiei. Știm de mai multe decenii că majoritatea dislexicilor se descurcă prost la procesarea fonologică – segmentarea şi identificarea sunetelor vorbirii şi asocierea acestora cu literele scrise.

 

 

Unii cercetători susţin că acesta este un deficit specific limbii, însă alţii au adunat dovezi care sugerează că dificultăţile fonologice sunt consecinţele fireşti ale unei probleme mai ample privind percepţia auditivă.

Într-o recentă lucrare, Weiss şi colegii săi au schimbat complet perspectiva şi au analizat dislexia la oamenii care ar trebui să fie foarte la buni la percepţia auditivă, i.e. muzicienii.

Un aspect frustrant al studiului a fost acela că nu ştim cât de răspândită este dislexia printre muzicieni. Autorii menţionează că Nigel Kennedy şi John Lennon erau dislexici, dar dovezile sunt anecdotice şi se pare că nu există sondaje adevărate care să compare prevalenţa dislexiei în rândul muzicienilor cu cea din rândul altor tipuri de experţi.

 

 

Cu toate acestea, Weiss et al au reuşit să recruteze un grup de 24 de muzicieni profesionişti care au declarat că au dificultăţi la citit şi care au fost comparaţi cu alţi muzicieni de aceeaşi vârstă, cu aceeaşi educaţie muzicală şi capacitate de judecată. Ei au monitorizat aceşti indivizi pentru a confirma faptul că grupul dislexic se descurca slab la citit, în timp ce grupul de control nu. Studiul a inclus şi grupuri paralele de dislexici şi participanţi de control care nu erau alcătuite din muzicieni, însă acestea au fost recrutate dintr-un alt studiu şi nu au efectuat toate măsurătorile experimentale.

Descoperirile principale au fost acelea că muzicienii s-au descurcat bine la testele de discriminare auditivă, indiferent dacă erau sau nu dislexici. Pe de altă parte, cele două grupuri de muzicieni obţineau rezultate semnificativ diferite la testele de memorie de lucru auditivă, cei dislexici având probleme cu durata memoriei în cazul silabelor, al tiparelor melodice şi ritmice.

Aşadar, putem concluziona din acest studiu că problemele privind percepţia auditivă de bază nu ţin de dislexie? Ei bine, lucrurile nu sunt atât de simple. Puţini oameni ar accepta faptul că toate dislexiile sunt la fel: este posibil să existe mai multe motive ale dificultăţilor la citire. Aşadar, a demonstra că cineva este dislexic în ciuda percepţiei auditive bune nu este un lucru atât de concludent: dislexia sa ar putea fi determinată de altă cauză. Ar fi mai interesant dacă s-ar putea demonstra că cineva nu este dislexic în ciuda unei percepţii auditive slabe. De fapt, există asemenea cazuri în literatură: Ayotte et al (2002), de exemplu, au descris cazurile a 11 indivizi cu amuzie congenitală, care au declarat că nu au dificultăţi de învăţare decât în domeniul muzicii. Iar grupul nostru a studiat copii cu o hipoacuzie uşoară până la moderată care obţineau scoruri adecvate vârstei lor la scris şi citit, în ciuda discriminării auditive slabe. Deci există motive să punem sub semnul întrebării faptul că deficitul auditiv observat la mulţi dislexici (non-muzicieni) este un factor cauzal. Este, aşadar, interesant să ne întrebăm dacă datele oferite de muzicienii dislexici n-ar putea sugera unele abordări alternative.

Dacă problemele de percepţie auditivă nu s-au aflat la baza dislexiei în rândul muzicienilor, atunci despre ce este vorba? Autorii au propus teoria conform căreia memoria auditivă defectuoasă a fost „inculpatul”. Muzicienii dislexici păreau să aibă o problemă generică atunci când venea vorba de memorarea pe termen scurt a tot felul de materiale auditive, indiferent dacă erau verbale sau nu. Asta sugerează una din două interpretări posibile: prima – ar putea exista două tipuri de dislexie: una (observată la non-muzicieni) provocată de discriminarea auditivă defectuoasă , iar cealaltă (observată la muzicieni) provocată de memoria auditivă slabă. Alternativ, noţiunea unui deficit al discriminării auditive ar putea fi o pistă falsă, memoria auditivă fiind un motiv mai evident al dificultăţilor la citit în cazul tuturor oamenilor, atât muzicieni, cât şi non-muzicieni. Este păcat că datele privind sarcinile de memorie auditivă non-verbală nu au fost disponibile pentru non-muzicieni, întrucât asta ar fi putut ajuta la diferenţierea posibilităţilor.

Cu toate acestea, există motive să fim prudenţi atunci când interpretăm aceste rezultate. Limitările memoriei găsite la muzicienii dislexici au fost surprinzătoare, întrucât ai fi crezut că un asemenea deficit ar constitui un handicap pentru un muzician profesionist. Una din întrebările pe care le ridică acest studiu este dacă sarcinile auditive specifice folosite în cadrul acestui studiu ar fi putut să genereze la cei cu pregătire muzicală strategii specifice care ar putea duce, în mod eronat, la interpretarea lor ca simple măsurători ale memoriei. Se poate să fi existat beneficii în codarea mintală a materialelor din cadrul sarcinilor de memorie cu ajutorul etichetelor verbale sau prin vizualizarea unei partituri muzicale. Se poate ca muzicienii dislexici să fi fost diferiţi de cei non-dislexici prin prisma uşurinţei cu care adoptau asemenea strategii şi ca acest lucru, mai mult decât orice alt deficit de memorie fundamental, să fi dus la diferenţele dintre grupuri.

Per total, acesta este un studiu care intrigă şi e departe de a fi concluziv, dar ridică alte semne de întrebare cu privire la relaţia dintre procesarea auditivă verbală şi cea non-verbală, sugerând şi că memoria auditivă ar putea fi o componentă mai importantă a dislexiei decât discriminarea auditivă de bază. Și deschide o nouă cale de cercetare în domeniul dislexiei la muzicieni, care constituie un grup fascinant datorită pregătirii lor îndelungate în domeniul aspectelor percepţiei auditive.

Traducere de Ana Dumitrache după the-enigma-of-dyslexic-musicians cu acordul editorului