Mituri sanatateSuntem bombardaţi continuu cu sfaturi despre sănătate, dar nu toate acestea se bazează pe dovezi riguroase. Caroline Williams desfiinţează şase dintre cele mai cunoscute astfel de mituri, de la cel al celor 8 pahare de apă zilnice până la dieta paleo.

 

 

 

Nu ”înghiţiţi” tot ce vi se spune



1. Beţi opt pahare de apă pe zi


Acesta este un mit care pur şi simplu nu dispare. Aproape toată lumea crede că nu bea apă atât cât ar trebui, dar ideea că toţi trebuie să bem multă apă – opt pahare de apă pe zi – nu se bazează pe niciun fel de date ştiinţifice.

Nimeni nu ştie cu adevărat de unde a apărut ideea cu cele opt pahare de apă. Unii dau vina pe industria îmbutelierii apei, dar mulţi doctori şi organizaţii de sănătate promovează, de asemenea, această idee de zeci de ani. Se poate ca totul să fi început odată cu recomandarea din 1945 a Consiliului Naţional de Cercetare al SUA ca să se bea un mililitru de apă pentru fiecare calorie consumată prin hrană, ceea ce ar însemna cam 2,5 litri pe zi pentru bărbaţi şi 2 litri pentru femei.

Dar după părerea Barbarei Rolls, cercetător nutriţionist la Universitatea de Stat din Pennsylvania şi autoare a cărţii ”Thirst” (setea) apărută în 1984, această cantitate de apă ar fi potrivită pentru persoanele care trăiesc într-o climă temperată şi care nu fac exerciţii fizice intense. 1,9 litri de apă înseamnă 8 pahare de apă pe zi (adică 8 uncii) deci – regula de 8x8 conform versiunii SUA a acestui mit).

Dar majoritatea oamenilor nu realizează că ne luăm apa necesară din alimentele zilnice, aşa cum specificase şi Consiliul Naţional de Cercetare al SUA la acea vreme. Alimentele conţin apă şi sunt descompuse chimic în bioxid de carbon şi mai multă apă. Aşa că dacă nu faceţi foarte mult efort, aveţi nevoie doar de un litru de apă pe zi şi cam 1,2 litri pe zi veţi putea bea din 8 pahare cu capacitatea de 150 de mililitri recomandate de Serviciul de Sănătate din Marea Britanie.

Dar orice discuţie despre pahare este înşelătoare pentru că nu este necesar să beţi apă pură. Lichidele pe care le bem oricum – cafeaua, ceaiul pot furniza toată apa de care avem nevoie, este de părere Hetnz Valtin, specialist în medicina renală la Şcoala medicală Dartmouth din Lebanon, New Hamphsire, care a examinat ştiinţific toate aceste dovezi.

Cu toate acestea, potrivit mitului, băuturile cu cafeină nu contează pentru că sunt diuretice şi stimulează organismul să piardă mai multă apă decât cantitatea obţinută din băutura respectivă. Nu este deloc adevărat. Un studiu comparativ efectuat în anul 2000 pe adulţi sănătoşi nu a găsit nicio diferenţă a nivelului de hidratare, fie că apa era luată din băuturi cu cafeină sau nu. Chiar şi una sau două băuturi slab alcoolizate vă vor hidrata mai degrabă decât să vă deshidrateze.

Hidrofilii pretind însă că apa pură este mai bună decât oricare altă băutură. Şi această afirmaţie este discutabilă, dar important este că, dacă sunteţi o persoană sănătoasă care bea destul ceai, lapte, sucuri şi altele nu există nicio dovadă care să demonstreze că băutul apei va avea alte efecte speciale, în afara faptului că veţi merge la toaletă mult mai des.

Un aspect final al acestui mit ar fi că trebuie să ne forţăm să bem apă pentru că până când vom avea senzaţia de sete vom fi deja foarte deshidrataţi. Dar nu este aşa, Rolls demonstrând cu aproape 30 de ani în urmă că ni se face sete cu mult înainte de a avea loc o pierdere semnificativă de lichide în organism. Este nevoie de o creştere cu mai puţin de 2% a concentraţiei sângelui ca să ne facă să dorim să bem, iar corpul nu este considerat oficial deshidratat decât la o creştere de 5% sau mai mult.

Aşa că relaxaţi-vă şi aveţi încredere în organismul dumneavoastră. Nu vă forţaţi să înghiţiţi litri de apă dacă nu simţiţi nevoia – acest lucru ar putea fi foarte periculos – alegeţi băutura preferată ori de câte ori vă este sete.


2. Zahărul îi face pe copii hiperactivi

Toţi părinţii pot spune că au fost martori la aşa ceva: luaţi un grup de copii, daţi-le zahăr, apoi retrăgeţi-vă şi urmăriţi-i cum ”sar pe pereţi”. Dar cu toate că mulţi părinţi vor crede cu greu acest lucru, zahărul nu cauzează hiperactivitate. O analiză din 1996 a 12 studii făcute pe nevăzute, când nimeni la momentul respectiv nu a ştiut care copil primise zahăr şi care un placebo, nu a reuşit să găsească nicio dovadă care să vină în sprijinul acestei idei a hiperactivităţii cauzate de zahăr. Acest lucru este valabil chiar şi la copiii cu ADHD – tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie - , sau pentru copiii pe care părinţii îi consideră ca fiind sensibili la zahăr.

De fapt unul dintre aceste studii concluzionează că efectul produs de zahăr există de fapt numai în mintea părinţilor.

Părinţii şi copiii lor sensibili la zahăr cu vârste cuprinse între 5 şi 7 ani au fost împărţiţi în două grupuri. Părinţilor unui grup li s-a spus că li s-au administrat copiilor lor mari cantităţi de zahăr. În acelaşi timp, ceilalţi părinţi credeau că copii lor fac parte din grupul placebo, format din copiii cărora nu li se administrase de fapt zahăr, dar care credeau că au mâncat zahăr. În realitate tuturor copiilor li s-au dat alimente care nu conţineau zahăr. Dar apoi, când părinţii şi-au urmărit odraslele cum se joacă, acei părinţi care credeau că copiii lor au făcut parte din grupul căruia i s-a administrat zahăr au avut tendinţa de a-i considera hiperactivi.

Acestea fiind spuse, zahărul afectează de fapt creierul copiilor, dar într-un mod cu totul surprinzător. Într-un alt studiu, David Benton, psiholog la Universitatea Swansea din Marea Britanie a descoperit că aproximativ la jumătate de oră după ce au băut o băutură pe bază de glucoză, şcolarii cu vârste cuprinse între 9 şi 11 ani se puteau concentra mult mai bine asupra sarcinilor încredinţate şi obţineau punctaje mai mari la testele de memorie.  Acesta este tocmai opusul hiperactivităţii, una dintre caracteristicile acesteia fiind tocmai incapacitatea de concentrare. Dar acum nu începeţi să îi ademeniţi pe copii cu băuturi care conţin zahăr – aşa cum concluzionează şi studiul menţionat, creşterea performanţei nu este de lungă durată. Sunt mult mai bune meniurile care nu conţin zahăr şi care ajută organismul să îşi menţină o rezervăe constantă de glucoză în creier. Deci poate că ceea ce părinţii consideră în mod greşit ca fiind hiperactivitate în timpul petrecerilor, nu înseamnă de fapt decât nişte copii care au mâncat zahăr şi care se concentrează să ia parte la distracţie cu toate puterile lor. ”Furnizarea de energie va contribui în mod evident la creşterea posibilităţii cheltuirii energiei”, este de părere Andrew Scholey, de la Universitatea Swinburne din Melbourne, Australia, care studiază glucoza şi efectul acesteia asupra îmbunătăţirii abilităţilor cognitive.


3. Organismul nostru poate şi trebuie să fie detoxificat

Trăim într-o lume toxică. Respiraţi plumb chiar acum, când citiţi acest articol. Următoarea dumneavoastră masă pe ziua de azi va conţine de toate, de la otrăvuri naturale până la pesticide şi poluanţi. Rezultatul este că organismul uman este o adevărată hazna de substanţe chimice dubioase. Ultimul Raport Naţional al SUA despre expunerea umană la produse chimice din mediu a descoperit niveluri care ar putea fi îngrijorătoare pentru zeci de substanţe nedorite, printre care metale grele, dioxină şi plastifianţi de tip ftalaţi, toate prezente în sângele şi urina americanilor. Întrebarea este: ce putem face în acest sens?

Potrivit înţelepciunii populare, trebuie să ne ”detoxificăm” pentru a scăpa de aceste otrăvuri din corpul nostru şi există o mulţime de sfaturi cu privire la modalitatea cea mai bună pentru a face acest lucru. Dar funcţionează în realitate toate aceste planuri de detoxificare? Şi este detoxificarea cu adevărat indicată pentru noi? Pentru început ea are loc deja cu ajutorul ficatului, al rinichilor şi al sistemului digestiv. Majoritatea chimicalelor toxice pe care le consumăm sunt descompuse sau eliminate prin excremente sau prin ambele moduri doar în câteva ore. Cu toate acestea, poate dura săptămâni, luni sau chiar ani pentru a scăpa de unele substanţe, în special de produsele chimice solubile în grăsimi cum ar fi dioxina sau PCB-urile (bifenili policloruraţi). Dacă asimilăm toate acestea într-un ritm mai rapid decât cel în care organismul nostru se poate descotorosi de ele, nivelul prezenţei lor în organism continuă să crească. Multe programe de detoxificare promovează o perioadă în care să consumaţi numai lichide şi nu hrană solidă, dar de fapt aceasta nu schimbă nimic cu privire la nivelul substanţelor chimice care s-au acumulat de-a lungul anilor. ”Pentru multe dintre acestea este nevoie de la şase până la 10 ani de expunere zero pentru a scăpa de o jumătate din cantitatea depusă în ţesutul nostru adipos”, este de părere Andreas Kortenkamp, toxicolog la Universitatea Brunel din Londra. ”Acest lucru nu este posibil, deoarece, din nefericire, nu există expunere zero”. Mai mult decât atât, dacă postim sau urmăm un anumit regim eliberăm chimicale solubile în grăsimi, mai degrabă decât să le eliminăm din organism. Un studiu a descoperit că nivelul organoclorurilor şi pesticidelor în sânge a crescut de la 25% la 50%  la persoanele care au pierdut în greutate rapid. Studiile pe animale au arătat că pierderea rapidă în greutate creşte nivelul compuşilor din ţesuturi precum muşchii sau creierul, unde pot face mult mai mult rău decât în ţesutul adipos. ”Această inundaţie subită de substanţe chimice ar putea cauza tocmai acel tip de probleme pe care adepţii detoxificării încearcă să le evite”, a subliniat Margaret Sears, cercetătoare în domeniul sănătăţii mediului la Institutul de Cercetare CHEO din Ottawa, Canada. ”Aceste substanţe chimice au efecte toxice, fiind perturbatoare ale sistemului endocrin, care afectează, în mod paradoxal, nivelul de energie şi pofta de mâncare şi ar putea contribui la fenomenul ”hopa Mitică” de creştere şi scădere bruscă în greutate”, a spus Sears. Plus că nu există nicio garanţie că substanţele chimice eliberate din ţesutul adipos vor părăsi cu adevărat organismul – unele se vor întoarce înapoi. În ceea ce priveşte substanţele chimice pe care corpul le elimină rapid, cum ar fi ftalaţii, un post de scurtă durată va contribui la scăderea nivelului acestora. Deşi nu este foarte clar că vă va face vreun bine. Kortenkamp este de părere că de îndată ce veţi începe să mâncaţi normal, nivelurile substanţelor chimice vor reveni la cum erau înainte de post. Din aceste motive, Sears recomandă ceea ce ea numeşte ”detoxificarea pe tot parcursul vieţii”, ceea ce presupune să mâncăm cât mai sănătos posibil şi să evităm pe cât posibil substanţele chimice acasă şi la locul de muncă. Dar Kortenkamp nu este convins nici că acest lucru ar ajuta foarte mult. ”Doar acţiunile regulate care reduc expunerea vor avea un efect. Strategiile individuale de evitare a expunerii la aceste substanţe nu reprezintă decât o picătură într-un ocean”, a spus el.

Acestea fiind zise, puteţi reduce considerabil expunerea la substanţe toxice precum nicotina sau alcoolul. Mai există o cale de a grăbi îndepărtarea multor substanţe chimice toxice solubile în ţesutul adipos, care a fost dovedită ştiinţific – producerea laptelui. Deşi este posibil pentru femei să inducă lactaţia fără să nască - şi chiar şi pentru bărbaţi să aibă lactaţie – această metodă de detoxificare prin producerea proprie a laptelui este puţin probabil să prindă la public.


4. Pastilele antioxidante ne ajută să trăim mai mult

Pare orbitor de evident. Pe măsură ce celulele noastre metabolizează alimentele pe care le mâncăm, ele produc acele molecule ”lipsite de scrupule” numite radicalii liberi, care pot face ravagii. De-a lungul vieţii, răul făcut de ele se adânceşte şi poate cauza tot felul de boli degenerative. Dar din fericire, multe substanţe chimice pot acţiona ca antioxidanţi care curăţă radicalii liberi. Mai mult decât atât, dacă mâncăm legume bogate în antioxidanţi se pare că vom reduce riscul bolilor degenerative. Deci pilulele pline cu antioxidanţi ar trebui să contribuie şi ele la prevenirea pericolului acestor boli? La  toate aceasta au început să se gândească oamenii de ştiinţă cam din 1970. Linus Pauling, chimistul câştigător al Premiului Nobel, a promovat cu entuziasm mari doze de vitamine fără să mai aştepte dovada rezultatelor, publicul a îmbrăţişat ideea cu entuziasm şi o întreagă nouă industrie a înflorit pentru a satisface cererea.

Apoi, în 1990 a început să se vorbească despre rezultatele unor încercări riguroase cu unele dintre cele mai binecunoscute suplimente alimentare, precum betacarotenul, vitamina E şi vitamina C. Cercetări după cercetări au descoperit că, în timp ce aceste substanţe funcţionau ca antioxidanţi în eprubeta de testare, pastilele nu ofereau niciun fel de beneficiu. Dimpotrivă, unele studii au arătat că ele sunt dăunătoare. O examinare din 2007 a 70 de testări pe 230.000 de persoane a concluzionat nu numai că suplimentele antioxidante nu prelungesc durata vieţii, dar unele dintre ele, cum ar fi betacarotenul şi vitamina A şi E, se pare că de fapt contribuie la creşterea ratei mortalităţii. De ce?  Poate pentru că nivelurile ridicate ale radicalilor liberi le transmit celulelor să îşi intensifice propriul lor sistem antioxidant de apărare, este de părere Barry Halliwell, biochimist la Universitatea Naţională din Singapore. El crede că aceste sisteme de apărare internă sunt mult mai eficiente decât antioxidanţii pe care îi luăm din alimente. Deci luând suplimente alimentare s-ar putea să dezactivăm un mecanism de apărare de primă clasă şi să îl înlocuim cu unul mai prost. ”Radicalii liberi în cantităţi mici pot avea, de asemenea, roluri utile” a spus Halliwell. Dacă este adevărat, atunci s-ar putea ca beneficiile unei hrane pe bază de legume să nu aibă nimic de-a face cu antioxidanţii. O sugestie ar fi că legumele sunt benefice pentru că sunt uşor otrăvitoare – un pic  de otravă ar putea activa mecanismele protectoare care ţin boala la distanţă. Între timp tăvălugul antioxidantelor continuă. Nimeni nu pare doritor să renunţe la ideea că suplimentele alimentare antioxidante nu ar fi bune pentru sănătate.


5. Dacă suntem un pic supraponderali vom muri mai repede

Să fie clar – este foarte rău pentru sănătate să fim obezi. Un index al masei corporale peste 40 creşte riscul contractării diabetului de tip 2, al bolilor de inimă şi al anumitor tipuri de cancer, iar riscul de a muri din oricare altă cauză creşte cu 29%. Aici nu este vorba despre un mit cu privire la sănătate.

Dar a avea cu câteva kilograme în plus este departe de a însemna un bilet fără întoarcere către o moarte timpurie. Iată cum descurajează această idee macabră o revizuire recentă a aproape o sută de studii care au implicat peste 3 milioane de persoane. Acest studiu comparativ a fost coordonat de Katherine Flegal de la Centrul SUA pentru Controlul Bolilor din Hyattsville, Maryland şi a comunicat la începutul acestui an că a fi "supraponderal" – ceea ce înseamnă a avea un indice de masă corporală (BMI - body mass index) de la 25 la 29, pare să aibă un efect protector asupra organismului, reducând cu 6% riscul de deces în comparaţie cu cel al oamenilor cu un indice al masei corporale cuprins între 18,5 şi 25. Cu toate acestea, cei cu un indice BMI peste 35 prezintă riscuri ridicate de deces.

Nu este clar de ce faptul că suntem supraponderali ne-ar putea proteja de o moarte timpurie. Poate faptul că purtăm câteva kilograme în plus ca rezervă ne ajută organismul să lupte cu bolile şi cu infecţiile. Poate că oamenilor supraponderali li se acordă mai multă atenţie din punct de vedere medical. Sau poate că unii dintre cei consideraţi drept ”normali” au pierdut în greutate ca urmare a unor boli grave. Oricare ar fi motivul, Flegal crede că descoperirile cercetărilor ei nu reprezintă o undă verde pentru ca de acum încolo să începem să mâncăm toate bunătăţile. Supraponderalii pot contracta mai uşor boli care să le afecteze calitatea vieţii. Contrar a ceea ce s-a crezut dintotdeauna, se pare că un pic de grăsime nu e chiar o crimă la adresa sănătăţii.


6. Trebuie să mâncăm şi să trăim ca oamenii cavernelor

Corpurile noastre nu au evoluat fiindcă am zăcut pe o canapea, în faţa televizorului, ronţăind cartofi prăjiţi şi mâncând îngheţată.

Ele au evoluat alergând, vânând, culegând fructe şi legume. Aşa că, potrivit acestui mit, am fi mult mai sănătoşi dacă am trăi şi am mânca precum strămoşii noştri. Această ”ipoteză a discordanţei evolutive” a fost adusă în discuţie pentru prima oară de către medicul S. Boyd Eaton şi de antropologul Melvin Konner, amândoi de la Universitatea din Atlanta, Georgia. Prin această ipoteză ei susţineau că în timp ce genele noastre nu au suferit nicio schimbare timp de 50.000 de ani, regimul nostru alimentar şi stilul nostru de viaţă s-au schimbat mult odată cu apariţia agriculturii, acum 10.000 de ani şi că toate acestea s-au întâmplat mult prea repede pentru ca noi să putem evolua pentru a face faţă acestor transformări. Acesta, susţin ei, este motivul pentru care proliferează diabetul, bolile de inimă şi cancerul. Dacă am face mai multe exerciţii fizice şi am trăi ca vânători-culegători am fi mai în formă, mai fericiţi şi mai sănătoşi.

În ultimii ani dieta epocii de piatră, numită şi dieta paleo bazată pe aceste idei a devenit foarte populară. Presupune alimente pe bază de vânat, peşte, fructe, legume şi nuci şi evitarea cerealelor, produselor lactate, leguminoaselor, a uleiului, a zahărului rafinat şi a sării. Beneficiul pentru organism al unora dintre aceste recomandări, cum ar fi să ne mişcăm mai mult şi să mâncăm mai puţine cereale şi produse zaharoase procesate, a  fost dovedit ştiinţific. Dar alte recomandări, cum ar fi să renunţăm cu totul  la cereale, la produse lactate şi la leguminoase nu sunt indicate şi nici nu există dovezi ştiinţifice care să le confirme utilitatea. Iar principiile de bază ale acestor idei sunt greşite.

Ideea că ar fi existat un punct culminant ideal în evoluţia umană acum 50.000 de ani, pur şi simplu nu este adevărată, a spus Marlene Zuk, care este biolog evoluţionist la Universitatea din Minnesota, în Saint Paul. Ea a scris o carte prin care desfiinţează mitul stilului de viaţă ”paleo”. Strămoşii noştri nu erau perfect adaptaţi stilului lor de viaţă, iar noi ne-am adaptat la regimul nostru alimentar agricol.

De exemplu, mulţi oameni au copii suplimentare de gene pentru a se adapta digerării amidonului din cereale. Capacitatea adulţilor de a digera laptele – toleranţa la lactoză - a evoluat în mod independent la diverse populaţii. Un alt argument este cel că nu cunoaştem cu precizie ce mâncau strămoşii noştri. Cu siguranţă nu mâncau nimic care să semene cu animalele şi plantele din zilele noastre, care au fost modificate radical prin reproducerea selectivă. Şi nu în cele din urmă, nu este deloc clar dacă străvechii vânători-culegători erau cu mult mai sănătoşi decât suntem noi acum. La urma urmei evoluţiei nu îi pasă dacă murim după ce ne-am crescut copiii şi nepoţii.

Cei care au propus ”ipoteza discordanţei evolutive” încă îşi mai susţin ideea, dar au revizuit-o în lumina celor mai recente dovezi. Printre alimentele recomandate acum de Eaton şi Konner se numără şi lactatele cu conţinut redus de grăsime şi cerealele integrale.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului six-health-myths, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu