Niciodată nu am simţit ce înseamnă să mori de foame. Evident, au fost câteva momente în viaţă în care abia am aşteptat să înfulec o bucată de pizza sau o porţie de tocană şi recunosc că mă bucur atunci când se încheie tradiţionala perioadă de post Yom Kippur. Să recunoaştem: nu este prea greu să posteşti timp de 24 de ore dacă ţi-ai umplut stomacul cu supă cu perişoare şi friptură de pui.

 

 

Iar chinurile provocate de foame nu sunt chiar aşa de neplăcute dacă ştii că te aşteaptă o minunată porţie de sarmale. Bănuiesc că marea majoritate a celor care citesc acest articol nu a suferit vreodată din cauza foamei. Bineînţeles, ştim cu toţii însă că se moare de foame. Cinci mii de africani mor zilnic din cauza lipsei hranei şi alte câteva milioane folosesc o hrană cu totul necorespunzătoare pentru sănătate. Probabil nişte cifre care ne şochează, ba pot chiar să ne bântuie timp de câteva minute, după care le dăm uitării pentru a reveni la „grijile reale”. De câte ori pe săptămână avem voie să mâncăm ton din conservă? Ar trebui oare să curăţăm coaja legumelor şi fructelor din cauza contaminării cu pesticide? Ar trebui oare să se specifice pe etichetele îngheţatelor că este vorba despre un aliment modificat genetic dacă ar conţine un emulgator derivat din porumb ce a fost modificat genetic pentru a fi rezistent la dăunători?

Pentru dr. Florence Wambugu toate aceste griji sună ciudat. Uneori ele îi provoacă chiar furia. De ce? Căci dr. Wambugu ştie ce înseamnă foamea. Ea a experimentat personal foametea, aceasta fiind de altfel o realitate pe care o vede constant în jurul ei. Recent, la CJAD (post de radio n.tr.), am avut şansa de a intervieva această remarcabilă femeie, descoperind astfel pasiunea ei pentru tehnologia folosită drept soluţie în hrănirea celor înfometaţi. Dr. Wambugu vede lucrurile în perspectiva lor reală. “Voi cei din lumea dezvoltată sunteţi cu siguranţă liberi să dezbateţi problema hranei modificate genetic”, glumeşte ea, ca apoi să completeze rapid: “Dar ne puteţi lăsa pe noi mai întâi să mâncăm?”. Iar dacă Florence Wambugu va fi lăsată să înfăptuiască optimizarea productivităţii solului în Africa cu ajutorul biotehnologiei s-ar putea ca această întrebare să nu mai aibă niciun sens.

Pe când era un copil în Kenya, Florence Wambugu nici nu visa că într-o zi revista Forbes o va descrie drept una dintre cele 15 persoane în viaţă “cu cele mai mari şanse să schimbe lumea”. Dar acest lucru s-a întâmplat în anul 2002. Totul a fost posibil datorită unei vaci. Mai precis, este vorba de vaca aflată în proprietatea familiei lui Florence. Ca şi tânără fată Florence muncea pe câmp împreună cu mama ei încercând să obţină recolte care să hrănească o familie compusă din 10 copii, dar eforturile lor erau deseori spulberate de boli ale plantelor şi insecte dăunătoare. Amestecul de cenuşă şi funingine folosit pentru a ţine dăunătorii la distanţă nu dădea rezultate. Nu şi mintea lui Florence. Chiar dacă era atât de tânără îi plăcea să cerceteze şi de aceea şi-a pus în cap să optimizeze productivitatea recoltei. Văzând dedicaţia fetei, mama sa a făcut ceva de neimaginat. A vândut vaca familiei pentru ca Florence să poată merge la şcoala generală. O decizie rar întâlnită în Kenya acelor vremuri, care s-a dovedit a fi însă o investiţie bună.

Florence a obţinut diploma de la Universitatea din Nairobi, apoi masteratul în patologia plantelor în SUA şi doctoratul în Anglia. Ea a fost permanent preocupată de optimizarea productivităţii solului în fermele africane, iar eforturile ei au fost răsplătite atunci când a primit o bursă de la Departamentul pentru Agricultură SUA pentru a lucra cu cercetătorii de la compania Monsanto din St. Louis. Dr. Wambugu a fost întotdeauna interesată de cartofii dulci. La urma urmei aceasta era leguma cultivată de familia ei. Cartoful dulce este rezistent la secetă şi hrănitor, dar poate fi uşor atacat de viermi şi de virusul SPFMV. Culturile africane de cartof dulce, la fel ca şi în cazul altor culturi, sunt cele mai reduse cantitativ din lume, în parte deoarece nu există îngheţ care să distrugă dăunătorii. Florence a încercat ani de zile să încrucişeze soiuri mai rezistente, dar cu foarte puţin succes. Dar în St. Louis ea a schimbat cursul. Crizantemele produc o substanţă chimică denumită piretrină care este unul dintre cei mai eficienţi insecticizi naturali cunoscuţi. De ce să nu folosească atunci gena care controlează producerea acestei substanţe la o crizantemă şi să o introducă în AND-ul cartofului dulce? Cercetătorii Monsanto reuşiseră în trecut să folosească cu succes aceste tehnici de “transplant” de gene.

Chiar dacă inserţia unei gene într-o plantă este acum o practică de rutină, ea nu se întâmplă peste noapte. Florence Wambugu a lucrat ani de zile pentru a izola şi insera gena potrivită, după care a testat într-o seră izolată timp de doi ani cartoful dulce modificat genetic. În final, a primit aprobarea guvernului kenyan pentru a începe să testeze produsul pe câmp. Din dorinţa de a acoperi toate aspectele cultivării cartofului dulce modificat genetic, testele au durat ani de zile, dar rezultatele au fost pe măsura efortului. Recolta s-a dublat, iar cartofii dulci au devenit mai bogaţi în beta-caroten, un important antioxidant.

Până la momentul actual culturile nu au fost distruse de activiştii care luptă împotriva biotehnologiei. Aceştia sunt cei care distrug  (cu stomacul plin) acest tip de culturi sub pretextul că nu au fost testate adecvat. Ei au lansat o masivă campanie de publicitate pentru a „informa” africanii despre „riscurile” hranei modificate genetic. Campania a avut câteva rezultate remarcabile, inclusiv „fuga” fermierilor din faţa oricărei tehnologii noi.

Un bun exemplu în acest sens sunt culturile de ţesut, la a căror dezvoltare şi-a adus contribuţia şi dr. Wambugu. Această metodă presupune prelevarea de ţesut de la o plantă sănătoasă, cultivarea acestuia într-un mediu steril, iar apoi plantarea răsadului pe câmp. În cazul bananelor metoda reduce semnificativ riscul atacului cu ciuperci şi bacterii, creşte eficienţa şi scade necesitatea de curăţare a terenurilor virgine. Deşi culturile de ţesut nu au nimic în comun cu modificarea genetică, există fermieri care nu vor să cumpere aceste răsaduri pentru că au aflat de la activişti despre pericolele biotehnologiei.

Mult mai îngrijorător este însă comentariul Înaltului Comisar din Zambia către englezi. Atunci când a fost întrebat de ce nu acceptă donaţia americană de porumb modificat genetic, deşi în ţara lui foametea este masivă, iar culturile de acest tip fac parte integrantă din rezerva de hrană SUA de mai mulţi ani, el a răspuns: „Dacă oamenii mor de foame asta nu înseamnă că le putem permite să mănânce ceea ce nu ştiu”. Şocant! Nu prea rezolvă însă problema foametei în Africa.



Tradus de Brânduşa Băcilă după biotechnology-in-africa cu acordul editorului