(Timp citire: 3 - 4 minute)

În istoricul inovaţiilor ce cuprind studiul cutremurelor, trebuie luate în considerare două aspecte: dispozitivele care înregistrează activitatea cutremurelor şi sistemele de măsurare care ajută la interpretarea datelor. Magnitudinea măsoară energia degajată la sursa cutremurului şi este determinată din logaritmul amplitudinii valurilor înregistrate într-un anumit moment. Intensitatea măsoară puterea trepidaţiilor produse de cutremur într-un anumit loc. Intensitatea nu are o bază matematică, ea este determinată în funcţie de efectele produse de cutremur asupra oamenilor şi a mediului înconjurător.


Primul dispozitiv pentru determinarea intensităţii îi aparţine italianului Schiantarelli, care a înregistrat intensitatea cutremurului din regiunea italiană Calabria, în 1783. Prima scară de intensitate modernă i se datorează atât lui Michele de Rossi din Italia (1874), cât şi lui Francois Forel din Elveţia (1881), care au publicat, independent unul faţă de celălalt, scări de intensitate similare. Rossi şi Forel au colaborat mai târziu şi au produs Scara Rossi-Forel în 1883. Scara Rossi-Forel folosea 10 grade de intensitate. A fost primul grafic de măsurare a intensităţii folosit la nivel internaţional. În 1902, italianul Giuseppe Mercalli a creat scara de intensitate cu 12 grade.

Cu toate că de aproximativ două secole s-a lucrat îndelung la aceste grafice privind măsurarea intensităţii, în prezent, în Statele Unite este folosită scara de intensitate Mercalli modificată (MM). A fost inventată în 1931 de seismologii americani Harry Wood şi Frank Neumann. Scara, compusă din 12 nivele de intensitate, porneşte de la primul nivel, imperceptibil, şi ajunge până la treapta maximă la care efectele sunt catastrofale. Scara este marcată cu numere romane şi nu are o bază matematică. S-a folosit o gradaţie arbitrară, bazată pe efectele produse de seism.

Scara Richter a apărut în 1935 şi a fost propusă de Charles F. Richter de la Institutul de Tehnologie din California. Pe scara Richter, magnitudinea este exprimată în numere întregi şi în decimale. Spre exemplu, magnitudinea de 5,3 denotă un cutremur moderat, iar cea de 6,3 — un cutremur puternic.

Valurile seismice sunt vibraţii ale cutremurului care străbat pământul şi sunt înregistrate pe instrumente numite seismografe. Seismografele înregistrează o undă în zigzag care arată amplitudinea variabilă a oscilaţiilor pământului de sub dispozitiv. Există, de asemenea, seismografe de o precizie şi mai mare, care amplifică înregistrarea mişcărilor telurice şi, astfel, pot înregistra cutremure puternice de oriunde din lume. Momentul exact, locul şi magnitudinea pot fi determinate din datele înregistrate de seismografe.

În jurul anului 132, omul de ştiinţă chinez Chang Heng a inventat primul seismoscop, un instrument care înregistra cutremurele. Invenţia lui Heng a fost numită ''vasul dragonului''. Era un vas cilindric cu opt capete de dragon aşezate de jur împrejur, ca o centură. Fiecare dragon avea o minge în gură. La baza vasului de jur împrejur erau aşezate opt broscuţe, fiecare aşezată exact sub câte un dragon. Când avea loc un cutremur mingea cădea din gura dragonului în gura broscuţei. Câteva secole mai târziu, în Italia s-a început studiul dispozitivelor pe bază de apă şi mercur. În 1855, Luigi Palmieri din Italia a inventat un seismometru pe bază de mercur. Dispozitivul lui Palmieri era prevăzut cu tuburi în formă de U, pline cu mercur şi aşezate de-a lungul punctelor unui compas. Atunci când avea loc un cutremur, mercurul se mişca şi făcea un contact electric care oprea ceasul şi punea în funcţiune un tambur pe care se înregistra mişcarea. Acesta a fost primul aparat care înregistra momentul, intensitatea şi durata mişcărilor telurice.

John Milne a fost primul seismolog şi geolog care a inventat primul seismograf modern şi a promovat construirea staţiilor seismologice. În 1880, Sir James Alfred Ewing, Thomas Gray şi John Milne, oameni de ştiinţă britanici care lucrau în Japonia, au început să studieze cutremurele. Au fondat Societatea de Seismologie din Japonia, care a finanţat inventarea seismografelor. Milne a inventat seismograful cu pendul orizontal în 1880.

Acesta a fost îmbunătăţit după cel de-al Doilea Război Mondial cu modelul de seismograf Press-Ewing, folosit în zilele noastre la scară foarte largă pentru înregistrarea undelor de lungă durată.

Preluare de pe AGERPRES