(Timp citire: 3 minute)


Nikolaus August Otto

Motorul pe gaz este un motor cu combustie internă care funcţionează pe un combustibil în stare gazoasă (gaz de cărbune, gaz de producător, biogaz, gaz de depozit sau gaz natural). În general termenul de motor pe gaz se referă la un motor industrial masiv capabil să funcţioneze continuu la capacitate maximă pentru perioade de timp ce se apropie de 8.760 de ore pe an, spre deosebire de un automobil cu motor pe benzină, care este uşor, de mare turaţie şi nu funcţionează mai mult de 4.000 de ore pe întreaga durată de viaţă. Puterea unui motor pe gaz variază de la 10 kW (13 CP) la 4000 kW (5364 CP).


În secolul al XIX-lea au existat multe experimente cu motoare pe gaz, dar primul motor practic cu combustie internă alimentat cu gaz a fost construit de inginerul belgian Etienne Lenoir în anul 1860. Totuşi, motorul Lenoir a avut de suferit din pricina unui randament de putere scăzut şi a unui consum de combustibil ridicat.

Munca belgianului a fost în continuare dezvoltată şi îmbunătăţită de către un inginer german, Nikolaus August Otto, care mai târziu a inventat primul motor în patru timpi care ardea eficient combustibil direct într-o cameră de piston.

În august 1864 Otto l-a întâlnit pe Eugen Langen care, având o pregătire tehnică, a observat potenţialul invenţiei lui Otto şi la o lună după acea întâlnire, a deschis prima fabrică de motoare din lume, NA Otto & Cie, în Koln.

În anul 1867 Otto şi-a patentat proiectul îmbunătăţit şi a câştigat marele premiu la expoziţia mondială de la Paris din acel an. Motorul atmosferic funcţiona prin tragerea unei combinaţii de gaz şi aer într-un piston vertical. Atunci când pistonul se ridica, combinaţia de gaz şi aer era aprinsă de o flacără mică ce ardea la exterior şi forţa pistonul să se ridice, creând un vid parţial. Nu se producea lucru mecanic atunci când pistonul se ridica, ci doar atunci când pistonul şi cremaliera coborau sub efectele presiunii atmosferice şi sub propria greutate, rotind arborele principal şi volanţii în timp ce coborau.

Avantajul acestui motor faţă de motorul cu abur existent a fost abilitatea de a fi pornit şi oprit la nevoie, fiind ideal pentru munca intermitentă, precum încărcarea şi descărcarea barjelor.

Motorul atmosferic cu gaz a fost înlocuit la rândul său cu motorul în patru timpi al lui Otto. Trecerea la motoarele în patru timpi a fost remarcabil de rapidă, ultimul motor atmosferic fiind construit în anul 1877. La scurt timp au urmat motoarele cu combustibili lichizi folosind motorină (în jurul anului 1898) sau gazolină/petrol (în jurul anului 1900).

Cel mai cunoscut fabricant de motoare pe gaz din Regatul Unit a fost Crossley din Manchester, care, în anul 1869, a achiziţionat drepturile mondiale ale brevetelor lui Otto şi Langden pentru noile motoare atmosferice cu gaz. În anul 1876 compania a achiziţionat drepturile pentru mult mai eficientul motor în patru timpi al lui Otto.

Au existat mai multe firme cu sediul în Manchester, spre exemplu Tangye Ltd. a vândut primul său motor pe gaz în doi timpi în anul 1881, iar în anul 1890 firma a început manufacturarea motorului pe gaz în patru timpi.

Muzeul de motoare Anson din Poynton, de lângă Stockport, Anglia, deţine o colecţie de motoare care include mai multe motoare pe gaz încă funcţionale, inclusiv cel mai mare motor atmosferic Corssley produs vreodată.

În zilele noastre motoarele pe gaz au pierdut din popularitate şi au lăsat loc motoarelor pe benzină sau pe motorină, dar gazul a rămas în continuare un combustibil mai ieftin decât celelalte. Fiind o alternativă mai ieftină de combustibil faţă de benzină sau motorină, unii şoferi şi-au adaptat automobilele pentru funcţionarea pe gaz, astfel că motoarele pe gaz nu au dispărut complet.

Preluare de pe AGERPRES/(Documentare, editor: Marina Bădulescu)