Caracatiţa Paul, în 2010. Imagine: wikipedia commons

Au anumite animale capacitatea de a prezice diverse fenomene naturale ori de a ghici rezultatul unui meci de fotbal? Cu ceva urmă a circulat pe e-mail o informaţie-farsă, conform căreia animalele fugeau în număr mare din Parcul Yellowstone pentru a scăpa de o erupţie vulcanică.

 

Ca urmare, m-am gândit că ar merita să scriu un articol pe tema animalelor prevestitoare. Chiar dacă sunt și multe întâmplări care nu sunt farse, asta nu înseamnă însă că animalele pot fi oracole.

Există mai multe explicaţii posibile pentru abilităţile acestor animale: poate că animalele au o sensibilitate aparte sau poate că totul reprezintă o mare eroare a celor care le studiază. În orice caz, de-a lungul timpului, au existat mai multe situaţii în care oamenii au fost convinşi că animalele au puterea de a prevesti anumite fenomene.



Pisica Oscar


În 2007, mass-media a luat-o razna atunci când a apărut în publicaţia ştiinţifică "The New England Journal of Medicine" un articol care susţinea că Oscar, o pisică de la un centru de îngrijire şi reabilitare din Rhode Island, putea să prevadă care pacienţi vor muri în viitorul apropiat; pisica se ghemuia lângă aceşti pacienţi până când avea loc inevitabilul eveniment. Articolul a avut un mare succes, iar autorul său, doctorul David Dosa, specialist în geriatrie, a primit oferta de a scrie o carte pe tema abilităţilor extraordinare ale pisicii Oscar. După publicarea cărţii, numele pisicii a fost inclus pe toate listele cu animale cu puteri neobişnuite, iar povestea ei este considerată dovada că asemenea abilităţi există, mai ales că a fost publicată într-o publicaţie renumită.

 

David Dosa şi Oscar



Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece articolul lui David Dosa a fost publicat într-o secţiune a ziarului denumită Perspective, care include eseuri, editoriale şi opinii. Prin urmare, articolul respectiv nu era prezentat ca un studiu de cercetare, ci doar ca o simplă poveste. De asemenea, David Dosa nu a precizat că articolul său era de natură ştiinţifică sau că se baza pe studii serioase ale comportamentului pisicii. Până la apariţia cărţii sale, doctorul Dosa a spus că pisica a reuşit să prevestească 50 de morţi. Însă, cum au observat mulţi ziarişti, nu au existat date concrete sau alte analize. Nu se ştie nici dacă Oscar se ghemuia lângă alţi pacienţi. Din moment ce vorbim despre un centru de îngrijire, cei mai mulţi pacienţi sunt foarte bolnavi şi rămân acolo până la moarte; aşadar, este posibil ca  povestea să nu fie una acurată. Nu au existat studii cu privire la durata dintre vizita pisicii la  pacient şi momentul morţii, nici comparaţii cu vizitele la alţi pacienţi. Mai mult decât atât, Dosa a precizat că a făcut mici modificări în articol, spre deosebire de evenimentele reale, totul în scop narativ.

În concluzie, informaţiile pe care le avem despre Oscar nu sunt suficiente pentru a crede că pisica are o putere psihică de predicţie sau o abilitate olfactivă deosebită. Povestea pisicii poate fi explicată printr-un bias (predispoziţie inconştientă) de confirmare şi anume, tendinţa angajaţilor de la centru de a observa mai bine acţiunile care le pot confirma credinţa. Un alt exemplu ar fi faptul că angajaţii spitalelor tind să creadă că turele foarte ocupate au loc în timpul nopţilor cu lună plină.  Totuşi, din moment ce nimeni nu a studiat modul în care Oscar îşi împarte timpul între pacienţi, nu putem avea un răspuns clar. Până atunci, avem doar o poveste interesantă.


Punxsutawney Phil

Unul din cele mai cunoscute şi mai bătrâne animale care făceau asemenea predicţii este Punxsutawney Phil, personajul principal al Zilei Marmotei (parte din tradiţia americană). În fiecare an, la răsăritul zilei de 2 februarie, o marmota denumită Phil este adusă în Punxsutawney. Dacă marmota iese din vizuina ei, atunci primăvara va veni mai repede. În schimb, dacă marmota rămâne în vizuina ei, deoarece se presupune că îşi vede umbra, iarna va mai dura încă două luni. Bineînţeles că această tradiţie este doar de dragul distracţiei; nimeni nu ia în serios predicţiile marmotelor. Ceea ce este normal, mai ales că marmota Phil nu a prezis corect în proporţie de 66%, conform informaţiilor furnizate de Camera de Comerţ din Punxsutawney. Cu o acurateţe de 50%, aruncatul unei monede ar fi mai puţin eronat decât prezicerile lui Phil. Marmota reprezintă un exemplu bun cu privire la modul în care statisticile pot fi folosite pentru a sprijini orice concluzie, ceea ce este posibil în orice poveste cu animale prezicătoare.

Dacă am utiliza alte studii, ca de exemplu cele ale precipitaţiilor sau ale temperaturilor medii, caracteristice acestei perioade, şi am lua în considerare doar anumite cifre, am putea oricum să demonstrăm faptul că Phil are, într-adevăr, abilitatea de a prezice o iarnă mai îndelungată sau o primăvară timpurie.


Câinii prezicători ai lui Rupert Sheldrake

În 1994, englezul Rupert Sheldrake, biochimist şi cercetător al fenomenelor paranormale, a reuşit să surprindă întreaga presă internaţională când a anunţat că unii câini se folosesc de puterile lor de prezicere pentru a determina când se vor întoarce stăpânii lor acasă. Acesta a observat îndelung un câine numit Jaytee şi a realizat că Jaytee ieşea pe terasă cu puţin timp înainte ca stăpânul sau să se întoarcă acasă. Studiul lui Sheldrake a fost criticat de profesorul Richard Wiseman de la Universitatea din Hertfordshire, deoarece s-a folosit de o analiză post hoc; Sheldrake şi-a obţinut informaţiile, apoi a căutat exemple care să-i susţină afirmaţiile. De exemplu, ar fi uşor să stabilim criterii referitoare la venirea timpurie sau târzie a anotimpurilor după ce am compara predicţiile marmotei Phil cu înregistrările temperaturilor reale. Ar fi la fel de uşor să stabilim criterii cu privire la durata dintre apariţia stăpânului şi ieşirea câinelui pe verandă şi cât de lungă trebuie să fie durata respectivă pentru a constitui o prezicere de succes.

Wiseman a experimentat, la rândul sau, pe Jaytee. Concluzia este că nu există o corelaţie între comportamentul lui Jaytee şi sosirea stăpânului acasă deoarece câinele ieşea pe verandă de foarte multe ori pe zi. Metodologia lui Sheldrake era asemănătoare cu o eroare logică informală, denumită eroarea trăgătorului texan. De exemplu, întâi se trage cu o armă într-un hambar, apoi se desenează un contur în jurul găurii de glonţ. În schimb, Wiseman a desenat conturul la început, iar comportamentul lui Jaytee nu s-a încadrat în interiorul conturului.


Caracatiţa Paul

Caracatiţa Paul a trăit într-un bazin de la Centrul de Viaţă Marină din Oberhausen, Germania. În 2008, în timpul Campionatului European de Fotbal, angajaţii au pus două cutii cu mâncare în bazin, una etichetată cu steagul german, cealaltă cu steagul Poloniei, echipa cu care urma să joace Germania. Caracatiţa a ales cutia Germaniei, după care Germania a câştigat meciul. În timpul campionatului, Paul a prezis cu o acurateţe de 2 din 3 meciurile de fotbal. Iar la Cupa Mondială din 2010, Paul a ales corect 100%, ceea ce pare imposibil, doar dacă nu a avut parte de o inspiraţie aparte. Multe publicaţii de ştiri au consultat matematicieni, care s-au folosit de analogia cu aruncatul monedei. Şansele lui Paul de a alege corect meciurile erau de 1 la 64, însă, având în vedere că oamenii se foloseau de sute de animale pe post de oracole, era oarecum normal ca măcar un animal să ghicească corect toate cele 8 meciuri. Evident, toţi îşi aduc aminte doar de acel animal care a ghicit corect.

Analogia cu aruncatul monedei nu este una corectă. Paul a avut parte de meciuri în care a jucat Germania şi, din moment ce Germania reprezintă o echipa foarte puternică (a reuşit să câştige al doilea loc), era normal că Germania să învingă. Caracatiţele sunt fiinţe foarte inteligente şi, deşi nu disting culorile, recunosc formele. În cele 6 încercări din 2008, Paul a ales cutia Germaniei de fiecare dată, şi s-a înşelat doar de 2 ori. Odată ce Paul a învăţat că există mâncare în cutia Germaniei, este logic să credem că se ducea de fiecare dată la cutia marcată cu steagul nemţesc.

La cupa din 2010, Paul a continuat să aleagă Germania de 5 ori din 7 încercări. Germania nu a jucat în finală; prin urmare, Paul avea o şansă de 50% de a alege corect şi chiar a făcut-o. Paul a ales corect de fiecare dată. 5 din cele 8 încercări pot fi atribuite faptului că Paul recunoştea formele steagului german şi că Germania este o echipa de top. În 3 din cele 5 încercări în care caracatiţa a ales cutia Germaniei, pe cealaltă cutie se găsea un steag foarte diferit. Oare caracatiţa avea puteri paranormale sau totul a ţinut de şansă? Probabil că niciuna. Ceea ce a contat a fost vederea excelentă, inteligenţa caracatiţei şi faptul că ştia că va găsi mâncare sub o cutie cu 3 dungi orizontale.

 




Şerpii şi cutremurele

Cu toţii am auzit poveşti despre animalele care se comportă ciudat înainte de un cutremur: câinii latră, cirezile şi turmele de animale fug, animalele de câmpie se duc spre zonele înalte. Oare animalele au abilităţi psihice sau totul are legătură cu simţurile lor ascuţite de a detecta acest tip de fenomene? În majoritatea cazurilor, şerpii şi abilitatea lor de a prezice cutremure reprezintă cea mai populară credinţă. Cele mai multe cercetări sunt din China şi Japonia, două ţări expuse atât cutremurelor cât şi credinţelor culturale puternice în ceea ce priveşte puterile spirituale ale animalelor.

Există o serie de explicaţii conform cărora şerpii simt cutremurele. Şerpii sunt amintiţi des deoarece tot corpul lor este mereu în strânsă legătură cu pământul şi sunt cunoscuţi şi pentru faptul că simt orice perturbare din jurul lor; de exemplu, paşii oamenilor. Undele puternice pe care le simţim la cutremur se numesc unde S, însă sunt precedate de alte unde mai rapide, denumite unde P. Aceste două tipuri de unde rezultă în acelaşi timp, dar, având în vedere faptul că undele P sunt mai rapide, le simţim mai devreme. Oamenii nu pot să le detecteze, însă este posibil ca alte animale, cu o sensibilitate mai puternică, să fie capabile de aşa ceva. În orice caz, predicţia are loc doar cu câteva secunde înainte, iar cutremurele puternice sunt precedate de cutremurele pre-şoc, care nu pot fi simţite de oameni, ci doar de animale mai sensibile.

Există două probleme în cazul acestei afirmaţii. În primul rând, comportamentul animal atribuit predicţiei cutremurelor este rar semnalizat în cazul unui cutremur mare. Dacă animalele reacţionează la şocurile mici, nu ar trebui să reacţioneze şi la cutremurele puternice? În al doilea rând, dovezile găsite sunt anecdotice. Sunt bazate pe semnalizări ale oamenilor şi mereu se întâmplă după un cutremur mare. Asemenea dovezi anecdotice nu pot fi testate şi nici verificate şi pot reprezenta posibile erori de percepţie precum biasul de confirmare şi eroarea trăgătorului texan. Dacă o persoană îşi vede câinele fugind în hambar într-o zi, probabil va crede că animalul ştia de cutremurul ce urma sa aibă loc loc câteva ore mai târziu. În final, încă nu există dovezi concrete în legătură cu abilităţile de predicţie ale animalelor. Există răspunsuri plauzibile cu privire la scopul acţiunilor lor, fără să fie necesară folosirea unei puteri speciale de intuiţie. Desigur, ar putea exista şi anumite fenomene despre care încă nu ştim nimic, însă până când nu avem parte de o constatare de încredere care să explice respectiva acţiune, ar trebui să privim cu scepticism aceste poveşti.



Traducere de Marian Curuescu după Animal Predictors cu acordul editorului.