Un semnal recepţionat de către un radiotelescop în anul 1977 ar putea fi cea mai bună dovadă pentru existenţa unei inteligenţe extraterestre. În data de 15 august 1977 astronomul Jerry Ehman examina datele ce proveneau de la radiotelescopul ce aparţinea de Ohio State University, fiind ocupat cu ascultarea semnalelor radio ce erau recepţionate din spaţiul îndepărtat, cu speranţa de a găsi un semnal ce ar putea proveni de la o inteligenţă extraterestră.

 

 

Într-un moment care a devenit unul dintre cele mai renumite evenimente din astronomie el a observat o secvenţă formată din şase caractere pe o hârtie tipărită, 6EQUJ5, care i-a atras atenţia. A fost atât de surprins de prezenţa acesteia, încât el a încercuit textul şi a scris „Wow!" (n.t. „Wow!" înseamnă „Uau!") la marginea sa.



Însemnarea originală „Wow!" a lui Jerry Ehman
Credit imagine: The Ohio State University Radio Observatory şi The North American AstroPhysical Observatory


Acesta a fost, în aparenţă, un semnal din spaţiul cosmic. El a provenit din direcţia constelaţiei Săgetătorul. Puterea semnalului este reprezentată de cifrele 0-9 şi literele A-Z, pe o scară având 36 de nivele de intensitate, fiind în creştere pentru 6EQ şi în scădere pentru UJ5. Intensitatea semnalului a variat sub o formă aproape perfectă de clopot şi a durat 72 de secunde. Lăsând la o parte toate speculaţiile şi agitaţia provocată de acest eveniment, semnalul „Wow!" rămâne cel mai bun candidat detectat vreodată pentru o transmisie radio extraterestră.

SETI se află în căutarea inteligenţei extraterestre, dar nu există doar un singur grup de lucru al SETI. O lungă perioadă de timp mai multe organizaţii diferite au desfăşurat propriile lor căutări, deoarece nu exista un proiect de cercetare coordonat de o autoritate centrală. Practic fiecare radiotelescop era folosit pentru o perioadă de timp de către diferite echipe de cercetare care scanau cerul pentru a căuta semnale care ar putea proveni din cadrul unor surse interstelare. Cel mai de durată proiect desfăşurat în mod independent a fost efectuat de către Ohio State University din anul 1972 până în anul 1997.

 

 

Când auziţi despre semnalul „Wow!" este normal să vă întrebaţi de unde a provenit el şi cine l-a emis. Pentru a înţelege de unde a provenit semnalul şi (ceea ce este la fel de important) cum putem afla de unde a venit el, este necesar să înţelegem mai întâi modul în care funcţionează radiotelescopul care l-a recepţionat.

Radiotelescopul „Big Ear" ce a aparţinut de Ohio State University a fost unul de mari dimensiuni. Telescopul nu mai există în prezent, el a fost demontat în anul 1998 şi suprafaţa ocupată de el a fost folosită pentru a extinde un teren de golf din apropiere. Caracteristica sa principală a fost reprezentată de o suprafaţă mare din aluminiu având dimensiunile de 150 de metri pe 85 de metri, de aproximativ trei ori suprafaţa unui teren de fotbal de dimensiuni medii, aliniată pe direcţia nord-sud. În apropiere de mijlocul capătului dinspre nord a acesteia exista o pereche de antene de recepţie, în formă de cornet, îndreptate spre sud şi care arătau ca nişte sirene pentru ceaţă.

Ele focalizau semnalul ce provenea de la un reflector parabolic de mari dimensiuni (110 metri pe 21 de metri), aflat în picioare la capătul din sud şi care arata ca un uriaş ecran curbat de film. Acest reflector primea semnalul care cădea pe un reflector rabatabil plat care se afla la marginea dinspre nord, chiar în spatele antenelor de recepţie în formă de cornet, având dimensiunile de 104 metri pe 30 de metri. În timp ce Pământul se roteşte, telescopul „Big Ear" asculta cerul într-o singură direcţie. După câteva zile de culegere a datelor, reflectorul plat putea fi înclinat puţin pentru a putea deplasa direcţia de studiu de pe cer în sus sau în jos. El a avut un domeniu de reglare a înclinării reflectorului plat de 50°. Telescopul „Big Ear" a fost denumit şi telescop Kraus, după numele dr. John Kraus cel care l-a proiectat şi a costat 250.000 de dolari, inclusiv o garanţie de 71.000 dolari de la Naţional Science Foundation. Telescopul a fost construit de către studenţi.

În anul 1980 a fost adăugată o altă funcţionalitate în cadrul telescopului şi care ar fi putut fi foarte utilă atunci când s-a detectat semnalul „Wow!" reprezentată de un set de piese prin care antenele de recepţie în formă de cornet puteau fi mutate spre est sau spre vest prin faţa reflectorului plat. În acest fel telescopul putea fixa direcţia sa de observare pe cer în orice poziţie atunci când s-ar fi detectat un semnal interesant şi care compensa deplasarea datorată rotaţiei Pământului, permiţând ca o singură poziţie de pe cer să poată fi studiată pentru un timp mai lung. Din păcate, această caracteristică nu exista în anul 1977 aşa încât telescopul a pierdut semnalul „Wow!" după trecerea perioadei sale de detecţie. A durat 72 de secunde pentru ca rotaţia Pământului să deplaseze un punct de pe cer în afara reflectoarelor telescopului şi de aceea porţiunea înregistrata a semnalului „Wow!" a durat 72 de secunde.

În anul 1977 nu exista posibilitatea de analiză automată a înregistrărilor efectuate de telescop cu ajutorul calculatoarelor. Datele sale erau tipărite pe hârtie şi cei care lucrau la telescop ca voluntari se uitau peste ele. Exact asta făcea Jerry Ehman atunci când a observat datele pe care le-a încercuit şi a scris exclamaţia „Wow!".

Radiotelescopul „Big Ear" utiliza înregistrările provenite de la ambele antene în formă de cornet. Prin scăderea semnalelor recepţionate de la cele două antene se putea identifica şi reduce zgomotul din semnal. Exact acest semnal din care s-a eliminat zgomotul a fost înregistrat. Cele două antene tip cornet se aflau una lângă alta astfel încât fiecare să fie focalizată pe o poziţie uşor diferită de pe cer, de aproximativ două minute distanţă unghiulară, dată de viteza cu care se roteşte bolta cerească.

Se cunoaşte faptul că semnalul „Wow!" a fost recepţionat doar de către una dintre cele două antene, dar nu există nicio posibilitate de a afla care din ele din cauza modului în care a fost înregistrat semnalul. Sursa semnalului „Wow!" a pornit sau s-a oprit în intervalul corespunzător decalajului temporal dintre cele două antene şi a durat mai puţin de 24 de ore deoarece nu a fost detectată la aceeaşi declinaţie cu o zi înainte sau în ziua imediat următoare. În concluzie, nu se ştie cât timp a durat semnalul dar intervalul de timp este cuprins între 72 de secunde şi 24 de ore. Când vă uitaţi la o hartă stelară care indică poziţia din care s-a emis semnalul „Wow!" veţi vedea două mici segmente de linie ce corespund pentru fiecare antenă în parte.

Aceste marcaje se află într-o zonă a cerului unde nu se află nimic deosebit.. O zonă aproape fără stele, fără alte surse radio, doar... ei bine, spaţiu. Evident, nu există nimic acolo care să fie ascultat, dar cu toate acestea astronomii au îndreptat de multe, multe ori telescoapele în direcţia originii semnalului „Wow! " cu speranţa că vor reuşi să-l audă din nou. Cu toate acestea nimeni nu a mai reuşit vreodată să audă vreun semnal. Orice ar fi fost semnalul „Wow!" el a avut un caracter tranzitoriu. Oricât s-a încercat, noi nu am mai putut niciodată să-l găsim din nou, deşi s-au efectuat peste 100 de încercări diferite.

O altă întrebare la care dorim să cunoaştem răspunsul este: ce a fost aşa interesant la semnalul „Wow!"?. Evident, există mai multe tipuri diferite de semnale radio, aflate în permanenţă în spaţiul din jurul nostru, aşa încât cum ştim că semnalul „Wow!" a fost special sau neobişnuit? Răspunsul la această întrebare este strâns legat de frecvenţa semnalului recepţionat. Pentru a înţelege de ce frecvenţa semnalului „Wow!" a fost specială, trebuie să ştiţi câteva informaţii despre spectrul de frecvenţe radio din mediului cosmic.

Există diferite tipuri de zgomot aflate în zone distincte ale domeniului frecventelor radio. De-a lungul gamei de frecvenţe radio există un nivel al zgomotului de fond (corespunzător unei temperaturi de 3 grade Kelvin) ce reprezintă o rămăşiţă a zgomotului produs de către Big Bang. Nivelul de zgomot ce corespunde la 3 grade Kelvin marchează cea mai liniştită fereastră de frecvenţe radio pe care putem spera să o găsim. La frecvenţe mai mici de aproximativ 1 GHz există un zgomot galactic intens ceea ce face ca un posibil semnal artificial să nu poată fi recepţionat, fiind acoperit de zgomotul galactic. La frecvenţe mai mari de 10 GHz se manifestă zgomotul cuantic, ceea ce reprezintă, pe scurt, incertitudinea privind măsurătorile fotonice şi care devine prea mare pentru a se mai putea asculta semnalele din acest domeniu de frecvenţe. Deci, există o fereastră relativ liniştita cuprinsă între 1 şi 10 GHz.

Nu doar că acolo se află zgomot aflat la frecvenţe diferite, dar atmosferele planetare cum ar fi cea a Pământului blochează diferite părţi ale spectrului de frecvenţe, absorbind unele frecvenţe şi reflectând alte frecvenţe. Există două ferestre mari în cadrul spectrului de frecvenţe prin care atmosfera noastră este mai mult sau mai puţin transparentă faţă de radiaţia electromagnetică. În primul rând este vorba de spectrul vizibil, care a reprezentat motivul pentru care ochii noştri au evoluat pentru a vedea frecvenţele din cadrul lui. A doua fereastră este, coincidenţă, acest interval de frecvenţe cuprins între 1 şi 10 GHz.

Deci, dacă aţi fi un extraterestru inteligent şi aţi dori să atrageţi atenţia unui alt extraterestru inteligent, veţi încerca să faceţi asta utilizând o frecvenţă pe care celălalt extraterestru să o poată cu uşurinţă identifica ca fiind de natură artificială. Deci, probabil, veţi dori să trimiteţi un semnal având o frecvenţă care poate trece prin atmosfera unei planete şi pentru care există un zgomot de fond minim şi, ca o măsură suplimentară de siguranţă, să fie aproape ca valoare de cea mai cunoscută frecvenţă la nivel universal: frecvenţa hidrogenului, cel mai abundent element al Universului.

Precesia corespunzătoare hidrogenului interstelar are loc la 1,42 GHz şi ea se datorează protonului care se balansează în timp ce se învârte. Datorită cantităţii uriaşe de hidrogen interstelar prezentă în spaţiu se poate asculta această frecvenţă cu ajutorul unor receptoare radio sensibile care sunt reglate pe frecvenţa de 1,42 GHz. În apropierea acestei frecvenţe se află frecvenţa hidroxilului interstelar care precesionează la o frecvenţă de 1,66 GHz. Noi putem observa aceste două frecvenţe înalte atunci când studiem semnalul primit de către un receptor radio îndreptat către orice regiune liniştită a spaţiului, de fapt orice telescop radio aflat oriunde în galaxie va observa exact acelaşi lucru.

Astronomii denumesc această bandă de frecvenţă „waterhole" din două motive foarte bune. În primul rând, hidrogenul şi hidroxilul sunt obţinute prin disocierea apei, cel mai bun mediu pentru viaţă. În al doilea rând, aceste indicatoare de frecvenţă sunt universale şi ele ar fi recunoscute de către orice civilizaţie aflată oriunde în Univers şi aşa cum dozatoarele de apă de la birou atrag o mulţime de persoane, „waterhole" reprezintă punctul de întâlnire din cadrul spectrului radio, un loc special în care comunităţile interstelare se pot întâlni şi se pot saluta.

Semnalul „Wow!" a fost emis la mijlocul benzii de frecvenţă „waterhole", la o frecvenţă de 1,42 GHz. Dacă vom recepţiona vreodată o transmisie extraterestră deliberată, semnalul „Wow!" reprezentă exact ceea ce sperăm şi așteptăm să descoperim.

Semnalul „Wow!" a rămas neexplicat în pofida tuturor încercările care s-au făcut în acest sens. Deoarece acest domeniu de frecvenţe este protejat, nimănui de pe Pământ nu-i este permis să transmită pe acea frecvenţă. Ştim că semnalul nu a provenit de la o aeronavă sau o navă spaţială, deoarece el a corespuns unui punct de pe cer care nu se afla în mişcare. De asemenea, nu s-au identificat planete cunoscute sau asteroizi care să se afle într-o poziţie ce ar fi putut provoca reflecţia semnalului spre Pământ. S-au emis diferite ipoteze, de la resturi spaţiale puţin probabile şi până la efecte astronomice complicate cum ar fi lentila gravitaţională sau scintilaţia interstelară (care reprezintă practic un fenomen de pâlpâire a luminii stelelor) dar care nu au putut să explice semnalul „Wow!".

O transmisie radio de la un punct din spaţiu aflat în direcţia constelaţiei Săgetătorul rămâne în continuare cea mai bună explicaţie tehnică pentru semnalul „Wow!" Jerry Ehman, astronomul care a descoperit semnalul, a scris că el alege să nu formuleze „concluzii importante pe baza unor date înjumătăţite".

În concluzie, da, o inteligenţă extraterestră poate reprezenta explicaţia semnalului „Wow!". Dar nu există dovezi pentru această ipoteză. O altă explicaţie ar putea fi reprezentată de o sursă radio interstelară de origine necunoscută.

Între timp, celebrul petic de hârtie având scrisul lui Jerry Ehman pe el se află în arhivele din cadrul Ohio Historical Society. În aceste zile în care se creează mistere şi ştiri de senzaţie fără sens, semnalul „Wow!" rămâne un mister adevărat ce poate avea implicaţii diferite faţă de orice altceva din istorie.



Traducere de Cristian-George Podariu după Was the Wow! Signal Alien?