Universităţile şi guvernele se bazează pe opinia studenţilor pentru a evalua cadrele didactice şi diferitele specializări din cadrul universităţilor. De asemenea, viitorii studenţi verifică ratingurile universităţilor pentru a decide către care se vor îndrepta. Aceste evaluări sunt bazate pe raţionamentul că studenţii trebuie să ştie cel mai bine, de vreme ce ei sunt beneficiarii actului didactic. Dar stau lucrurile chiar aşa ori profesorii exigenţi sunt apreciaţi negativ, chiar dacă ei asigură un bagaj de cunoştinţe solid studenţilor?

 

 

E surprinzător să descoperim că studenţii sunt cei mai neindicaţi în a fi întrebaţi despre calitatea educaţiei.

Două studii recente privind evaluarea studenţilor au demonstrat clar această idee. Ambele au ajuns la aceeaşi concluzie: studenţii îşi evaluează profesorii cu atât mai pozitiv, cu cât sunt puşi să înveţe mai puţin.

 



Primul studiu s-a desfăşurat cu studenţii de la Academia Forţelor Aeriene din SUA, una dintre facultăţile de top cu profil ingineresc, iar al doilea studiu s-a desfăşurat la Universitatea Bocconi din Italia, una dintre cele mai bune universităţi cu profil economic din Europa.

Ambele studii au luat în calcul performanţele ulterioare ale studenţilor, pentru că dacă aceştia au asimilat cunoştinţe solide, au avut rezultate bune mai târziu. Cum e şi normal, studenţii celor mai buni profesori ar trebui să aibă performaţe superioare celor cu profesori mai slabi. Acest principiu este în acord cu cercetările substanţiale efectuate privind "efectul calităţii profesorului"  asupra performanţelor studenţilor.

În ambele studii studenţii au fost împărţiţi aleator între profesori. S-a procedat astfel pentru a ca cercetătorii să se asigure că evoluţia studenţilor depinde de calitatea predării, evitând ca anumiţi profesori să-şi ia cei mai buni studenţi în grupă.


Evaluările - în raport de note, nu de calitatea învăţării


Multe cadre didactice sunt îngrijorate că studenţii apreciază într-o manieră mai favorabilă pe acei profesori care acordă note mai bune, indiferent de nivelul lor de pregătire, şi, în consecinţă, îi apreciază negativ pe profesorii care le cer studenţilor studiu asiduu. Dacă acest lucru e adevărat, asta înseamnă că cea mai simplă cale pentru un profesor pentru a primi o evaluare bună este să creeze condiţiile optime pentru studenţi ca aceştia să primească note bune.

Studenţii care şi-au apreciat profesorii cu calificative foarte bune şi au primit note bune au avut ulterior rezultate slabe. Aceasta confirmă teoria profesorilor: evaluările sunt legate direct de notele primite, dar şi de rezultate slabe în viitor.

Aşadar, un student care e mulţumit cu notele primite la o disciplină şi cu profesorul acelei discipline trebuie să fie îngrijorat: nu a învăţat mare lucru!

Dar cum pot greşi atât de rău studenţii în raport cu profesorii care-i ajută, în fapt, să acumuleze mai multe cunoştinţe? Nici cercetătorii americani, nici cei europeni nu ştiu cum să răspundă la această întrebare. Ei pot doar specula privind tehnicile de predare şi dorinţa studenţilor de a primi note mari. Dar psihologia educaţiei ne furnizează un răspuns clar, bazat pe studii elocvente: studenţii nu înţeleg ce-i ajută să înveţe.

 



Adesea studenţii presupun că învăţatul depinde de cât de inteligenţi sunt şi nu valorizează pregătirea asiduă. Dar, conform propriei mele cercetări, studiul aprofundat şi curiozitatea au un mai mare impact (1, 2) asupra învăţării decât inteligenţa.

Focalizarea studenţilor pe abilităţi nu este doar incorectă; în realitate le afectează învăţarea. Cercetările lui Carol Dweck au arătat că studenţii care se focalizează pe abilităţi, nu pe studiu aprofundat, au rezultate mai slabe, pentru că aceştia presupun că eforturile de aprofundare a cunoştinţelor nu ajută.

Pe de altă parte, dacă studenţii nu acceptă că sunt proşti şi nu cred că nu depun suficient efort pentru pregătire, ei vin cu o explicaţie: este vina profesorului. Şi există dovezi conform cărora studenţii care au o părere foarte bună despre ei înşişi vor blama profesorii atunci când vor primi note mici.


Ştiu studenţii să înveţe?

Studenţii nu sunt foarte pricepuţi în a înţelege ce-i ajută să înveţe. Conform psihologului Robert Bjork, studenţii evaluează cunoştinţele deţinute pe baza uşurinţei cu care au efectuat o sarcină. De aceea mulţi studenţi presupun că cititul ori sublinierea paginilor unei cărţi ori pur şi simplu ascultarea unui curs sunt suficiente pentru a produce învăţarea. Abordări consumatoare de timp şi care presupun un efort mai mare, ca autotestarea cunoştinţelor, sunt văzute de studenţi ca fiind mai puţin eficiente, în ciuda faptului că sarcini mai dificile duc la o învăţare mai bună.


Ce înseamnă toate astea pentru educaţie?

Pentru studenţi, asta înseamnă că este important să descopere ce-i ajută într-adevăr să înveţe şi să admită că învăţatul presupune un efort. Note mici nu înseamnă, cel mai probabil, că sunt incapabili ori că profesorul este incompetent, ci reprezintă un semn că trebuie făcute eforturi mai mari pentru acumularea de cunoştinţe.

Studenţii ar trebui să acorde mai puţină atenţie evaluărilor altor studenţi atunci când îşi aleg universităţile; studenţii fericiţi nu sunt neapărat axaţi pe studiu.

Sunt, de asemenea, consecinţe pentru universităţi şi pentru guvernele care le reglementează şi finanţează. Guvernele care utilizează evaluările studenţilor pentru a evalua universităţile sunt, cel mai probabil, în eroare, reducând fondurile exact pentru acele specializări care contribuie cel mai mult la formarea unor abilităţi necesare pentru contribuţii semnificative la economie, după absolvire.

De asemenea, universităţile care se bazează pe evaluările studenţilor îşi vor pedepsi profesorii buni şi îi vor încuraja pe cei care pur şi simplu le fac viaţa uşoară acestora. Majoritatea universităţilor au coduri de conduită care solicită decizii bazate pe probe solide. Orice manager care se bazează pe evaluările studenţilor atunci când analizează performanţele profesorilor, cel mai probabil încalcă acest principiu al codului de conduită. Date fiind rezultatele cercetărilor, evaluările studenţilor reprezintă un stimul pentru a devia de la responsabilitate de a oferi cea mai bună educaţie acestora.

Pentru cadrele didactice, provocarea rămâne aceeaşi: să-şi ţină studenţii motivaţi, iar aceştia să înveţe cât mai bine. Pentru a-şi atinge obiectivele, profesorii au obligaţia de a-şi învăţa studenţii cum să înveţe, nu doar ce să înveţe, să-i întrebe la ce lucrează şi cât de mult studiază. Dar e, probabil, mai bine să nu-i întrebe dacă sunt fericiţi cu orele de curs împreună.

Traducere după Students don’t know what’s best for their own learning