Chac-Mool Războaiele şi conflictele, precum şi prăbuşirea multor mari imperii, au urmat adesea unor schimbări climatice. Este aceasta mai mult decât o coincidenţă? Anul 1200 î.Hr. Cea mai frumoasă femeie din lume, Elena este răpită de Paris din Troia. O flotă grecească de mai mult de o mie de corăbii pleacă în căutarea ei. După un lung război, eroi precum Ahile i-au condus pe greci spre o victorie asupra Troiei.

 



Cel puţin aceasta este povestea spusă de Homer aproximativ patru secole mai târziu. Dar Homer nu a scris numai  despre evenimente petrecute cu mult timp înainte de timpul său, el a descris, de asemenea, şi o civilizaţie  care este acum de mult dispărută. Ahile şi compatrioţii săi făceau parte din prima civilizaţie greacă, bazată pe o cultură a războiului, cu centrul la Micene, care a prosperat cam până în anul 1600 î.Hr.

Până în anul 100 î.Hr., la multă vreme după războiul troian, multe dintre oraşele şi aşezările acestei civilizaţii fuseseră deja distruse şi abandonate. Supravieţuitorii au revenit la un stil de viaţă rural, mult mai simplu. Comerţul a încetat, iar îndeletniciri cum ar fi scrisul, s-au pierdut. Scrierea liniară B folosită de micenieni nu a mai fost citită până în anul 1952.

Regiunea şi-a revenit încet, cam după anul 800 î.Hr. Grecii au adoptat scrierea feniciană, iar marile oraşe state Atena şi Sparta au venit la putere. ”Prăbuşirea civilizaţiei miceniene a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istorie, deoarece a dat naştere la două culturi majore. Este asemeni păsării Phoenix care a renăscut din propria cenuşă”, a spus antropologul Brandon Drake.

Grecia clasică, aşa cum este cunoscută civilizaţia elenă în a doua sa fază, a întrecut cu mult în strălucire perioadele precedente din istoria sa. Zilele sale de glorie au durat doar două secole, dar ideile cetăţenilor săi au avut o influenţă imensă. Moştenirea lor ne însoţeşte încă în toate domeniile de la matematica pe care o învăţăm în şcoli până la ideea de democraţie.

Dar care a fost cauza prăbuşirii Greciei miceniene, cu un impact atât de uriaş asupra istoriei universale? Potrivit celor mai recente dovezi, a fost o schimbare climatică. Mai mult decât atât, Grecia miceniană este doar una din lista multelor civilizaţii a căror soartă a fost legată de capriciile climei. Se pare că marile oscilaţii climatice gestionate prost au distrus societăţi întregi, în timp ce schimbările de mai mică intensitate au condus la războaie şi tulburări sociale.

Ideea că schimbările climatice au dat peste cap civilizaţii întregi continuă să persiste de peste un secol, dar numai în 1990 a  câştigat o poziţie fermă şi oamenii de ştiinţă au început să cerceteze cum s-a schimbat climatul folosind indicii îngropate în albiile lacurilor sau pietrificate în stalactite. Harvey Weiss de la Universitatea Yale a pus totul în mişcare odată cu studiile sale despre prăbuşirea unuia dintre cele mai vechi imperii: cel al akkadienilor.

 

Totul a început în cornul abundenţei din Orientul Mijlociu, o salbă de pământuri agricole fertile unde de-a lungul secolelor s-a dezvoltat o cultură avansată.

În 2334 î.Hr. în oraşul Akkad s-a născut Sargon. El a fost la început grădinar şi avea în sarcină curăţarea canalelor de irigaţie, dar mai apoi a ajuns la putere. Nemulţumit doar cu atât, a cucerit şi multe oraşe state vecine. Imperiul înfiinţat de Sargon a mai prosperat timp de aproape un secol.

În urma excavaţiilor pe teritoriul Siriei de astăzi, Weiss a descoperit depozite de praf care indicau faptul că în această regiune clima a devenit brusc uscată în jurul anului 2200 î.Hr. Se pare că seceta a cauzat foamete, aceasta fiind o explicaţie pentru abandonarea oraşelor importante la acea vreme. Un fragment dintr-o scriere a timpului, intitulată ”Blestemul lui Akkad” descrie o mare foamete:

”Pentru prima oară de când au fost construite şi înfiinţate oraşele,
Marile suprafeţe agricole nu au mai produs grâu,
Cursurile de apă inundate nu au mai dat peşte,
Livezile şi viile irigate nu au mai dat nici sirop nici vin,
Norii adunaţi nu au mai adus ploaie,
Nu a mai crescut arborele de masgurum.
În acea vreme doar o jumătate de sfert de litru de ulei valora un shekel...
şi acesta era preţul în toate pieţele din toate oraşele!
Cel care dormea pe acoperiş, murea pe acoperiş.
Cel care dormea în casă nu avea parte de înmormântare,
Oamenii au ajuns să se bată între ei din cauza foamei.”

Munca lui Weiss a avut înrâurire în lumea ştiinţifică, dar dovezile nu erau destul de concludente. În anul 2000, climatologul Peter deMenocal de la Universitatea Columbia din New York a descoperit ceva mai mult. Echipa sa a arătat bazându-se pe înregistrări prin modem, care ajungeau înapoi în timp până la anul 1700, cum cursul celor două mari râuri din zonă -Tigrul şi Eurfatul - este legat de condiţiile din Atlanticul de Nord: apele mai reci reduc cantitatea de ploi schimbând circuitul sistemelor climatice. Mai apoi, ei au descoperit că Atlanticul de Nord s-a răcit chiar înainte de destrămarea imperiului Akkadian.

”Spre surprinderea noastră am obţinut acest  enorm indiciu al schimbării climei care coincide exact cu timpul prăbuşirii imperiului Akkadian”.

Curând a devenit evident că schimbările climatice majore  au coincis cu sfârşitul înainte de vreme şi al altor câtorva civilizaţii.  Dintre acestea, civilizaţia Maya a devenit capul de afiş , exemplul cel mai cunoscut al declinului unor civilizaţii din cauza condiţiilor climatice. Societatea mayaşă a înflorit în Mexic şi America Centrală cam prin anul 200 î.Hr. Fermierii mayaşi cultivau porumb şi fasole şi produceau sucuri de fructe. Ei erau singura civilizaţie americană care a avut o limbă scrisă. Civilizaţia Maya a rezistat timp de milenii, ajungând la culmea înfloririi sale între anii 250 d. Hr. şi 800 d. Hr., când au construit oraşe şi uriaşele piramide în trepte.

Apoi, civilizaţia Maya s-a prăbuşit. Multe dintre construcţiile incredibile abandonate au fost mai apoi înghiţite de junglă. Totuşi nu s-a pierdut totul. Mayaşii şi elemente ale culturii lor au supravieţuit până astăzi.

Numeroase studii au arătat faptul că au avut loc câteva secete prelungite cam în jurul datei declinului civilizaţiei Maya. În 2003, Gerald Haug de la Institutul Federal de Tehnologie din Zurich a descoperit că situaţia a fost de fapt mult mai gravă decât atât. Reconstrucţia sa an cu an bazată pe sedimentele lacustre arată că ploile au fost extrem de abundente  între anii 550-750 d. Hr., ceea ce probabil a determinat o creştere a populaţiei care a ajuns la culmea înfloririi şi  a construirii de monumente în jurul anului 721 d. Hr. Dar în secolul care a urmat nu numai că au fost perioade de secetă extrem de severă care durau cu anii, dar şi mai puţină ploaie decât cotele normale, în intervalul cu anii ”cei  buni” dintre aceste secete. Construirea monumentelor a încetat în această perioadă secetoasă prelungită, în jurul anului 830 d. Hr., deşi multe oraşe au continuat să existe pentru multe alte secole.

Chiar dacă dovezile erau tot mai multe, exista o atitudine condescendentă cu privire la posibilitatea ca schimbările climatice să fi determinat soarta civilizaţiilor.

”Mulţi din lumea arheologilor sunt reticenţi în a accepta rolul climei în istoria umană” a spus deMenocal.

O mare parte a acestei respingeri este motivată cu argumente istorice. Antropologii susţin că în secolele 18 şi 19  conştientizarea ideii de mediu a căpătat formă datorită unei concepţii cunoscută sub numele de determinism de mediu. Cei care au îmbrăţişat această idee pretindeau că un climat cald şi predictibil ca cel de la tropice predispune la lene, în timp ce clima rece europeană induce inteligenţa şi o puternică etică a muncii. Aceste idei au fost adesea invocate pentru a justifica rasismul şi exploatarea.

Este de înţeles de ce antropologii moderni resping orice ar putea semăna cu determinismul de mediu. ”Este o problemă foarte delicată” a declarat Ulf  Büntgen, care, de asemenea, lucrează la Institutul Elvenţian de Tehnologie şi ale cărui studii şi cercetări sugerează că declinul Imperiului Roman de Apus a fost legat de o perioadă de marii variaţiuni climatice. ”Se evoluează foarte încet în acest domeniu, deoarece oamenilor le este teamă să facă afirmaţii îndrăzneţe”.

Şi totuşi deMenocal este de părere că această rezistenţă nu este chiar justificată. Nimeni în ziua de azi nu mai susţine că  o anumită climă determină caracterul oamenilor, ci doar că fixează anumite limite pentru ceea ce este fezabil şi ce nu. Atunci când clima devine mai puţin favorabilă se produce şi mai puţină hrană. Astfel de schimbări pot cauza invazii de lăcuste sau alte ravagii, precum şi epidemii în rândul oamenilor slăbiţi de foamete. Atunci când nu mai este posibil să se menţină un anumit nivel al populaţiei şi un anumit stil de viaţă, rezultatul nu poate fi decât declinul.

”Clima nu este un factor determinant dar este unul important. El permite sau interzice dezvoltarea” a spus Drake care lucrează la Universitatea New Mexico din Albuquerque.

Unii consideră chiar  şi această idee ca fiind prea simplistă. Karl Butzer de la Universitatea Texas din Austin, care a studiat prăbuşirea civilizaţiilor, crede că s-a exagerat în privinţa importanţei rolului climei. După părerea lui ”felul în care o societate îşi gestionează crizele decide soarta acesteia. Când lucrurile nu mai merg bine aceasta se datorează incapacităţii instituţionale”. În ceea ce priveşte Imperiul akkadian, Butzer susţine că nu există dovezi care să vină în sprijinul ideii unei mega secete.

Dar dovezile sunt solide în ceea ce priveşte civilizaţia Maya. La începutul acestui an, Eelco Rohling de la Universitatea Southampton din Marea Britanie, a folosit sedimente lacustre si izotopi din stalactite pentru a studia schimbările cantităţilor de ploaie. El a ajuns la concluzia că debitul anual de ploi a scăzut cu 40% în perioada de secetă prelungită, secând sursele deschise de apă – albiile râurilor.

Rohling este de părere că mayaşii ar fi fost serios afectaţi de acest fenomen, pentru că pânza freatică se află la o mare adâncime în subteran şi ar fi fost practic imposibil să  ajungă la ea.

Astfel că după un secol de ploaie din belşug,  mayaşii s-au confruntat brusc cu lipsa ploilor timp de un secol. Nu este clar cum ar fi putut evita foametea şi declinul populaţiei în astfel de împrejurări. Chiar şi în zilele noastre, capacitatea de a înfrunta o climă ostilă este limitată. Arabia Saudită a reuşit să devină autonomă în privinţa producţiei de grâu datorită rezervoarelor sale de apă aflate la mari adâncimi în deşert şi prin subvenţionarea fermierilor, dar acum descurajează agricultura pentru a reuşi să păstreze ce a mai rămas din cantitatea de apă. În regiunile uscate unde există multă apă pentru irigaţii, infiltrarea sărurilor în sol este o problemă gravă, aşa cum era şi pentru civilizaţiile străvechi. şi dacă fermierii moderni depind de climă în ciuda tuturor cunoştinţelor şi a tehnologiilor prezentului, ce şansă puteau avea agricultorii antici?

Era întunecată a Greciei

Deşi mulţi arheologi nu sunt încă convinşi, lista exemplelor posibile continuă să crească. Micenienii sunt un nou exemplu. Motivul prăbuşirii lor a fost subiect de dezbatere, iar una dintre cele mai renumite explicaţii a fost cea a invaziilor şi atacurilor unor misterioşi ”oameni ai mării”. În 2010, un studiu al sedimentelor de râu din Siria arăta că a existat o perioadă prelungită de secetă între 1200-850 î. Hr., chiar pe vremea aşa numitei ere întunecate a Greciei. La începutul acestui an, Drake a analizat câteva mostre climatice şi a concluzionat că a existat o perioadă de răcire a Mediteranei la acea vreme, care a redus procesul de evaporare a norilor şi  cantităţile de ploaie, pe suprafeţe uriaşe.

Mai mult decât atât, şi alte culturi din jurul Mediteranei, inclusiv Imperiul Hitit şi ”Noul Regat” al Egiptului s-au prăbuşit cam în acelaşi timp cu micenienii – un fenomen cunoscut sub numele de prăbuşirea epocii bronzului. Să fi fost toate aceste civilizații incapabile să facă faţă schimbărilor climatice? Sau invadatorii ”oameni ai mării” au fost adevărata lor problemă? Povestea lor poate fi foarte complexă: civilizaţiile slăbite de foame ar fi fost mult mai vulnerabile în faţa invadatorilor, care şi ei la rândul lor s-ar fi putut să fi fost forţaţi să migreze tot de către schimbările climatice. Sau poate că prăbuşirea unei singure civilizaţii ar fi putut avea efectul dominoului asupra celorlalţi parteneri de negoţ.

Schimbările climatice la o scară mult mai mare ar putea fi explicaţia unei alte coincidenţe uimitoare. În jurul anului 900 d. Hr. pe timpul când civilizaţia mayaşă se afla în declin în America de Sud, dinastia Tang a început să îşi piardă controlul asupra Chinei. În perioada sa maximă de înflorire, dinastia Tang a domnit peste 50 de milioane de supuşi. Datorită  gravurii şi tiparului în lemn, cuvântul scris şi în special poezia erau accesibile pe scară largă. Dar dinastia Tang a căzut după ce guvernatorii locali i-au uzurpat autoritatea.Deoarece cele două civilizaţii nu erau parteneri comerciali, nu putea fi vorba despre efectul dominoului.

Un studiu al sedimentelor lacustre din China întreprins de Haug arată că această regiune a trecut printr-o perioadă prelungită de secetă în acelaşi timp cu cea din America Centrală. El crede că  a avut loc o schimbare în centura de ploi tropicale, ceea ce a determinat distrugerea civilizaţiilor pe ambele continente aflate de o parte şi de cealaltă a Pacificului.

Cu toate acestea criticii unei astfel de teorii vin cu exemple de schimbări climatice care nu au determinat distrugerea civilizaţiilor. ”Au existat o secetă dovedită documentar şi chiar perioade de foamete în perioada Imperiului Aztec” a spus arheologul Gary Feinman de la Field Museum din Chicago. ”Acestea au cauzat suferinţe şi foamete gravă, dar nu o prăbuşire totală”.

Dându-şi seama că toate aceste studii de caz despre sfârşitul unor civilizaţii nu erau de ajuns pentru a concluziona dezbaterea, în 2005 David Zhang de la Universitatea din Hong Kong a început să caute modele mai complexe. A pornit de la istoria dinastiilor chineze. Din 2500 î. Hr. şi până în secolul 20, o serie de imperii puternice precum cel al dinastiei Tang au domnit în China. Toate erau din când în când date peste cap de tulburări civile sau de invazii.

Când Zhang a comparat dovezi ale schimbărilor climatice din ultimii 1200 de ani cu perioada războaielor dinastice din China, potrivirea a fost şocantă. Majoritatea schimbărilor dinastice şi a perioadelor de tulburări sociale au avut loc atunci când temperaturile erau mai scăzute cu câteva zeci de grade decât în mod obişnuit. În perioadele mai calde exista mai multă stabilitate şi mai multă pace.

Războiul de treizeci de ani

Zhang a început să construiască treptat un tablou mai detaliat care arăta că recoltele scădeau odată cu răcirea climei, la fel ca şi nivelul populaţiilor, iar războaiele erau mult mai frecvente. Din 15 izbucniri de războaie pe care le-a studiat, 12 au avut loc în perioade de răcire a climei. Apoi a studiat istoria războaielor din Europa, Asia şi Africa de Nord între anii 1400 şi 1900. Din nou a reieşit că aveau loc mai multe războaie atunci când temperaturile erau în scădere. De asemenea, în timpul acestor perioade de răcire a climei aveau loc mai multe decese înregistrându-se un declin al populaţiei.

Aceste studii arată că efectul climatului asupra societăţilor poate fi profund. Dar problema rămâne dovedirea acestui fapt. Ce dacă războaiele şi declinul coincid adesea cu schimbările climatice? Nu există dovezi că unele ar fi fost cauza celorlalte.

”Aşa a fost dintotdeauna. Este un punct de vedere complet valabil”, a spus deMenocal.

În încercarea de a depăşi stadiul unei simple corelări, Zhang a început să studieze istoria Europei de la 1500 până la 1800 d. Hr. La mijlocul anilor 1600, Europa se scufundase într-o criză generală, care a coincis cu o perioadă de climă rece numită şi mica epocă glaciară. Chiar atunci aveau loc războiul de treizeci de ani şi multe alte războaie. Zhang a analizat dovezi detaliate precum populaţia, migraţia, randamentul producţiilor agricole ale vremii, războaiele, foametea şi epidemiile, încercând să identifice relaţiile cauzale. Deci, de exemplu, au afectat schimbările climatice producţia agricolă şi implicit, preţul alimentelor? Fenomen care la rândul său ar putea cauza foametea – dovedită printr-o reducere în înălţimea medie a oamenilor – precum şi epidemiile şi declinul populaţiei.  Preţurile ridicate ale alimentelor ar putea de asemenea să favorizeze migraţia, tulburările sociale şi chiar războaiele.

Apoi el a întreprins o analiză statistică cunoscută sub numele de testul de cauzalitate al lui Granger, care a arătat cum cauzele propuse apăreau în mod consecvent înainte de efectele propuse, şi cum fiecare cauză era urmată de acelaşi efect. Testul Granger nu este o dovadă concludentă a cauzalităţii, dar  deşi nu are capacitatea de a repeta istoria în condiţii climatice diferite, este deocamdată cea mai bună dovadă existentă.

Dar studiul lui Zhang nu a impresionat criticii. Butzer, de exemplu, susţine că acesta se bazează pe date demografice care nu sunt fiabile. şi totuşi alţii s-au declarat impresionaţi. ”Chiar este un studiu remarcabil. Se vede că ”şi-a făcut bine temele”, a spus deMenocal adăugând însă că o astfel de analiză detaliată este posibilă doar pentru istoria recentă, pentru că civilizaţiile străvechi ne-au lăsat mai puţine dovezi.

Astfel că în timp ce studiile viitoare ar trebui să dezvăluie mult mai mult despre cum s-a schimbat clima în trecut, dezbaterea despre cât de mare este efectul acestor schimbări asupra societăţii umane va continua  zeci de ani de acum încolo. Să presupunem totuşi că schimbările climatice au avut un rol major. Ce ar însemna acest lucru pentru noi?

La suprafaţă lucrurile nu arată chiar atât de rău. Întotdeauna răcirea climei a afectat civilizaţiile trecutului. Mai mult decât atât, studii din secolul trecut au descoperit prea puţine legături sau chiar deloc între conflicte şi schimbările climatice. ”Societăţile industrializate au fost mult mai robuste şi au rezistat mult mai bine la schimbările condiţiilor climatice”, a spus Jürgen Scheffran de la Universitatea din Hamburg, care studiază efectele schimbărilor climatice.

Pe de altă parte, noi cauzăm cele mai extreme schimbări de milioane de ani şi ceea ce pare să conteze mai mult decât temperatura este producţia de hrană. Producţia de hrană ar trebui să crească pe măsură ce planeta se încălzeşte iar apoi să intre în declin pe măsură ce încălzirea medie globală creşte cu mai mult de 3 °C pe an. Iar acest moment nu este prea departe. Este posibil ca temperatura globală medie să crească cu 4 °C  în jurul anului 2060.  Am fost deja martorii producţiilor de hrană afectate de valuri de căldură precum cel din Rusia, în anul 2010. O astfel de căldură extremă nu mai este de aşteptat decât mult mai târziu în acest secol.

Iar interconectivitatea societăţii moderne nu reprezintă întotdeauna un punct forte. Deoarece poate transmite  şocuri cu rapiditate – valul de căldură din 2010 a făcut să crească vertiginos preţurile alimentelor şi seceta de anul acesta din SUA are un efect similar. Complexitatea crescândă a societăţii moderne poate să ne facă mai degrabă vulnerabili decât puternici în faţa distrugerilor.

Avem totuşi un avantaj enorm – spre deosebire de micenieni şi de mayaşi, noi ştim ce ne aşteaptă. Ne putem pregăti pentru ceea ce va veni şi putem întârzia rapiditatea schimbării dacă acţionăm din timp. Cu toate acestea, până acum nu am făcut nimic din toate acestea.

Khmerii

Imperiul khmerilor, care se afla pe teritoriul Cambogiei de astăzi a început să se dezvolte în anul 802 d. Hr. Civilizaţia khmerilor a construit uluitorul templu Angkor Wat, dedicat zeului Vishnu, în secolul 12.

Acum ştim că Angkor Wat nu a fost aşa cum s-a crezut foarte mult timp, o structură singulară. El se afla în inima unui oraş foarte populat, care se întindea pe o suprafaţă de 1000 de kilometri pătraţi, înconjurat de suburbii şi mai întinse. Înainte de revoluţia industrială, Angkor a fost probabil cel mai mare oraş din lume. Dar el a fost devastat şi abandonat în 1431 cu excepţia templului, care a fost preluat de budişti.

Ce i-a determinat pe khmeri să îşi abandoneze metropola? După părerea lui Brendan Buckley de la Universitatea Columbia din New York, unul dintre  factorii care au contribuit la părăsirea oraşului ar fi fost schimbările produse de  muson. Buckley a studiat inelele din trunchiurile copacilor pentru a realiza o înregistrare anuală a precipitaţiilor musonice de la 1250 până în 2008. El a descoperit că musonul era slab la mijlocul şi spre sfârşitul anilor  1300. După care a urmat o secetă scurtă dar aspră la începutul anilor 1400, chiar înainte de căderea oraşului Angkor. Au mai urmat câţiva ani când musonul a revenit cu furie producând inundaţii grave.

La fel ca multe alte civilizaţii din Asia de sud, khmerii se bazau pe muson pentru irigarea culturilor. Canalele şi rezervoarele îndreptau apa spre fermele şi casele din Angkor. Multe dintre ele sunt acum pline de nisip şi pietriş, aduse de inundaţii. Buckley a arătat cum sedimentele din cel puţin un canal datează din timpul distrugerii oraşului. Aceste pagube au îngreunat şi mai mult gestionarea aprovizionării cu apă într-o perioadă când apa potabilă era deja limitată şi putea oricând să dispară.

Civilizaţia  Moche


Între anii 300 şi 500 d. Hr. un popor numit Moche a prosperat şi a înfiinţat oraşe de-a lungul coastelor, în Peru. Fermierii lor au construit o reţea de canale de irigaţii, fiind cultivatori de porumb şi de fasole albă. Capitala lor se mândreşte cu cele mai vaste structuri de chirpici de pe teritoriul celor două Americi – Huaca del Sol.

Unii dintre ei erau giganţi pentru acele vremuri având o înălţime de 180 de centimetri, şi s-ar fi putut să îndeplinească rolul de ”războinici îngenunchiaţi” în cadrul unui ceremonial care se încheia cu sacrificarea lor în cinstea zeilor. Dar după 560 d. Hr., civilizaţia Moche a început să decadă. Înainte ca ei să îşi abandoneze oraşele de pe coastă, cam în jurul anului 600 d. Hr. şi să se mute în interiorul continentului, canalele lor de irigaţii fuseseră deja năpădite de dune de nisip.

S-ar fi putut ca declinul să fi fost cauzat de schimbări climatice. Studiul carotelor de ghiaţă arată că un ciclu intens de uragane de tipul lui El Niño care ar fi avut loc la acea vreme a generat ploi intense şi inundaţii urmate de o secetă gravă de lungă durată.



Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului climate-change-the-great-civilisation-destroyer, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu