Constantin BudeanuFolosim adesea expresii de forma "Luna asta a fost frig şi am consumat mult curent electric" sau "Trebuie să plătesc curentul electric". De fapt plătim energia electrică, adică puterea electrică consumată într-un interval de timp. Consumatorul casnic plăteşte energia activă.

 

 

 

Consumatorii industriali plătesc şi energia reactivă, adică un supliment de energie utilizată pentru magnetizarea motoarelor electrice. Omul, consumatorul, nu vede nici puterea activă, nici puterea reactivă şi nici puterea deformantă, care apare în cazul unor consumatori neliniari, bazaţi, de regulă, pe componente electronice. Deşi nu sunt văzute, aceste puteri au fost intuite, au fost definite de către fizicieni, de către specialiştii în electrotehnică.

Puterea deformantă a fost intuită, a fost definită, a fost explicată, pentru întreaga lume, de un român: Constantin I. Budeanu.

Puterea deformantă este un concept electrotehnic care indică regimuri periodice nesinusoidale în rețele electrice.

S = √ P2 + Q2 + D2,
unde S - puterea aparentă, P - puterea activă, Q - puterea reactivă, D - puterea deformantă


Povestea vieţii

Constantin I. Budeanu s-a născut la data de 16 februarie 1886 în oraşul Buzău, unde a urmat cursurile şcolii elementare şi ale Liceului „Vasile Alecsandri”. Liceul l-a urmat la Galaţi şi, timp de şapte ani, a fost şef de promoţie. În 1903 este admis ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar după 5 ani, la 10 iulie 1908, obţine titlul de inginer constructor cu media generală 8,21. În urma unui concurs, Academia Română îi oferă, în 1908, o bursă „Adamachi” pentru specializare în domeniul electrotehnicii, energeticii şi metrologiei. În 1909 a absolvit Şcoala Superioară de Electricitate din Paris şi obţine diploma inginer energetician. Istoria spune că Directorul Şcolii, Paul Janet, a fost atât de impresionat de pregătirea profesională a lui Constantin Budeanu, încât începând din 1909 şi până în 1940 i-a admis fără concurs pe toţi absolvenţii de învăţământ superior electrotehnic de la Bucureşti şi apoi de la Timişoara. După, absolvire, timp de un an, a efectuat un stagiu de practică la întreprinderi electrice din Paris, pe care l-a continuat în Germania, la Fabrica de Maşini Electrice şi la una dintre Centralele electrice din Berlin.

În 1910 se reîntoarce în ţară şi îşi începe activitatea de inginer la atelierele CFR, unde a funcţionat până în 1919, ajungând în scurt timp şef al Uzinei diesel-electrice de la Atelierele Griviţa. Din 1919, a lucrat timp de doi ani, până în 1921, la Societatea Tramvaielor din Bucureşti. Interesant de menţionat că se mai păstrează legitimaţia-abonament utilizată de Constantin I. Budeanu pentru a călători cu tramvaiul. Legitimaţia cu nr. 2332 are fotografia lui Constantin I. Budeanu şi următorul text imprimat: „am luat cunoştinţă de condiţiunile de folosire a abonamentului din formularul-cerere de abonament pe care l-am semnat”. Urmează semnătura lui Constantin Budeanu şi adresa scrisă de mână: str. Washington 32. Abonamentul, valabil pentru toate liniile, costa 960 lei.

Apoi, timp de 10 ani, între 1921 şi 1931 a lucrat la Societatea „Electrica”, în calitate de Director tehnic. În acea perioadă a inventat reostatul cu lichid pentru încercarea generatoarelor electrice.

Din 1931 până în 1948 a lucrat şi la „Creditul pentru întreprinderi electrice din România”.

Aşadar, timp de 38 de ani a fost în contact direct cu problemele practice, cu problemele tehnice legate de centrale electrice, de reţele electrice, de electrotehnică.

Practica împletită cu teoria

A fost mereu atras şi de studiul teoretic, astfel că în anul 1916 devine asistent la cursul de electricitate şi electrotehnică al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. Datorită calităţilor sale pedagogice i s-au încredinţat şi cursurile de „Maşini electrice” şi „Tracţiune electrică”.

În 1920 este numit conferenţiar suplinitor la cursul de măsuri electrice, tracţiune electrică, calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice, iar în 1921 devine conferenţiar titular la Şcoala Politehnică din Bucureşti care fusese înfiinţată în 1920 prin transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi care va deveni mai apoi Institutul Politehnic din Bucureşti, respectiv Universitatea Politehnica Bucureşti. Prin toate aceste transformări învăţământul superior din România a demonstrat că ştie să ţină pasul cu schimbările din economie, din viaţa socială, din lumea academică mondială În 1926 Constantin Budeanu avea 40 de ani şi o bogată experienţă practică şi, de aceea, este numit profesor la cursurile „Electricitate şi măsurări electrice” şi „Bazele teoretice ale electrotehnicii”. Constantin I. Budeanu a slujit această şcoală până la pensionarea sa în anul 1959.

Activitatea lui Constantin I. Budeanu a fost o împletire între practică şi teorie, între teorie şi practică, caracterizată de dorinţa sa permanentă de a înţelege cât mai bine sensul fizic al fenomenelor pe care le întâlnea într-o epocă în care studiul electrotehnicii de-abia se închega. Această valenţă se regăseşte în tratatul “Puissances reactives et fictives”, publicat în 1927, în care a definit noţiunea de „putere deformantă” şi metodele de calcul ale acesteia. Trei ani mai târziu, în 1930, a definit noţiunea de „factor de putere”, celebrul cos φ, a definit noţiunea de „putere reactivă” şi a denumit unitatea de măsură a acesteia – VAR Volt Amper Reactiv. Ca o dovadă a importanţei acestor noţiuni este faptul că ele au fost imediat adoptate de Conferinţa Electrotehnică Internaţională întrunită la Stockholm. Ca o dovadă a valorii lor ştiinţifice este faptul că a fost, între 1932 şi 1935, membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Electricienilor Francezi din Paris şi Preşedinte al Comitetului Internaţional pentru Studiul Fenomenelor Reactive şi Deformante. Importanţa acestor concepte este mai evidentă în zilele noastre când consumatorii neliniari de tip instalaţii de sudură, cuptoare electrice, convertoare statice au o pondere importantă, când consumatorul casnic este păgubit de consumatorul industrial prin deformarea regimului de funcţionare al reţelelor electrice.

În şedinţa Academiei Române din 1.10.1943 a prezentat o amplă lucrare, intitulată "Problema electrificării în România" şi publicată în Lucrările secţiei ştiinţifice, Seria IV, Tomul XIX. În 1957 a publicat la Editura Academiei cartea „Sistemul general practic de unităţi”.

Merite recunoscute


Pentru meritele sale remarcabile, a fost ales în 1938 membru corespondent al Academiei Române, iar apoi, în 1955, membru plin al Academiei Române ca şi al unor academii şi societăţi străine, printre care şi Conférence Internationale des Grands Réseaux Electrique (CIGRE). În 1946 a primit din partea CIGRE „Medalia Recunoştinţei”. Constantin Budeanu şi Remus Răduleţ sunt două nume incluse în „Sala savanţilor şi inventatorilor”, organizată de Comisia Electrotehnică Internaţională la Geneva, alături de Maxwell, Faraday, Tesla, Edison.

Academia Română acordă anual Premiul „Constantin Budeanu” celor mai valoroase lucrări ştiinţifice din domeniul electrotehnicii. În domeniul ştiinţelor tehnice Academia Română mai acordă următoarele Premii: Premiul Aurel Vlaicu, Premiul Anghel Saligny, Premiul Henri Coandă, Premiul Traian Vuia- secţia de Ştiinţe tehnice, Premiul ILIE MURGULESCU- secţia de Ştiinţe chimice, Premiul LUDOVIC MRAZEC – secţia de Ştiinţe geonomice.

Alte contribuţii

A avut un rol important şi în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic, în publicarea unor lucrări ştiinţifice şi tehnice de valoare prin utilizarea metodelor matematice cele mai moderne, fără însă a pierde din vedere sensul fizic al fenomenelor studiate. A inventat reostate cu lichid pentru încărcarea generatoarelor electrice în vederea efectuării unor încercări specifice.

A fost membru fondator al Buletinului Institutului Român de Energie, membru activ al Societăţii Politehnice, al Societăţii Gazeta Matematică şi al AGIR.

Constantin I. Budeanu este primul inginer român care îşi înscrie numele atât în electrotehnică, cât şi în teoria generală a ştiinţei, prin descoperiri de mare valoare. Cu colaboratorii săi “era discret, lipsit de îngâmfare, nu făcea niciodată caz de pregătirea sa ştiinţifică şi îşi impunea punctul de vedere fără ostentaţie”.

A murit în după amiaza zilei de 27 februarie 1959 la Bucureşti. Cu câteva minute mai înainte discutase la telefon cu un colaborator despre organizarea unei conferinţe ştiinţifice. Avea 73 de ani.

Articolul preluat de pe blogul gheorghe.manolea.ro, cu acordul autorului.