(Timp citire: 4 minute)

Statuie Carol DavilaÎn secolul XIX, preocupările pentru organizarea sănătăţii, formarea de cadre medicale, educaţia sanitară în şcoli şi instituţii se dezvoltă concomitent cu efortul de luminare a poporului, de schimbare a mentalităţii privind igiena personală, domestică şi publică.

 

 

 

 

Mai ales în prima parte a secolului, medicina se dezvoltă la noi în strânsă legătură cu ştiinţele naturii. Până să se formeze mai mulţi anatomişti în Occident, doctorul Theodoriu publică în Calendarul lui Zaharia Carcalechi „Scurtă arătare despre om şi întocmirile sale”, cu o terminologie la zi pentru a populariza ştiinţa şi noile descoperiri.

Prima măsură de diminuare a epidemiilor este izolarea bolnavilor şi asigurarea unei asistenţe medicale după posibilităţi. Astfel, în 1830 ia fiinţă „Comitetul Carantinelor” şi apar primele măsuri sanitare administrative. Moldova şi Muntenia sunt împărţite în zone sanitare cu câte un medic chirurg. Bucureştiul şi Iaşiul sunt împărţite în sectoare. De fiecare sector răspunde un membru al „Comisiei doftoriceşti” în strânsă cooperare cu comitetul carantinelor. În Moldova „Sfatul doftoricesc” avea în frunte pe protomedicul Moldovei.

Reţeaua de spitale se amplifică începând cu secolul XIX. Spitalul Colţea nu mai putea satisface noile cerinţe medicale şi în 1811 se înfiinţează spitalul Filantropia din donaţii, fiind organizat modern. În 1838 se inaugurează la Bucureşti Spitalul Brâncovenesc.

Nevoia de medici, chirurgi sau infirmieri este tot mai resimţită. Spitalul Oştirii îşi propune să formeze prin practica în şcoli de mică chirurgie noi medici. În 1842, Nicolae Kretzulescu are iniţiativa înfiinţării unei şcoli de mică chirurgie pe lângă spitalul Colţea. Cele două şcoli de mică chirurgie vor fi contopite în „Şcoala ostăşească de mică chirurgie”, care va deveni „Şcoala Naţională de Medicină” cu statut de institut medical (1857). Doctorul Nicolae Kretzulescu scoate pentru şcoala iniţiată şi condusă o perioadă de el, un manual de anatomie descriptivă, fiind primul de acest gen în limbă română. Tot cu această ocazie şi în acelaşi scop traduce „Manualul pentru îngrijitori şi îngrijirea de bolnavi” al lui Francois Fodere (1764 – 1835).

Tot în Bucureşti apare în 1839 „Şcoala de moşit” condusă de Iosif Sporer. Directorul şcolii scrie pentru fete un manual „Meşteşugul moşirii”, pentru învăţarea moaşelor la Institutul maternităţii din Bucureşti.



În Transilvania guvernată de legile sanitare imperiale austriece se distinge prin profesionalism medical doctorul Vasile Popp, cunoscător de limbi europene, dar şi de latină (în care publică şi teza sa de medicină). Un alt autor de cărţi medicale în limba română este Pavel Ungureanu. Acesta publică Antropologia (1830) şi Dietetica (1831).

În a doua jumătate a secolului XIX, medicina românească se dezvoltă remarcabil datorită înfiinţării învăţământului medical superior în Bucureşti (1869), Iaşi (1879) şi Cluj (1872), prin creşterea numărului de medici autohtoni, cu consecinţe directe în îmbunătăţirea asistenţei medicale şi amplificarea reţelei de spitale sau dezvoltarea specializărilor.

Carol Davila, un adept al medicinei preventive şi curative se ocupă intensiv de organizarea învăţământului medical. La Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie recomandă profesorilor să redacteze cursurile, sprijinindu-i financiar. Prestigiul şcolii creşte, iar diplomele sunt recunoscute în străinătate (Franţa şi Italia, primele state care recunosc diplomele).

Un alt nume mare al medicinei româneşti este Toma Ionescu. El se remarcă prin colaborarea cu Poirier la „Tratatul de anatomie”. Lui îi aparţine capitolul despre tubul digestiv (1894). Toma Ionescu este pionierul anatomiei chirurgicale moderne, aducând contribuţii privind tubul digestiv, duodenul sau colonul. El scrie şi o monografie despre sistemul simpatic cervico-toracal.

Primul profesor de histologie şi tehnică microscopică la Facultatea de Medicină din Bucureşti este Petrini Galatzi (1879), elev al lui Ranvier şi autor al primului manual de histologie în limba română.

Zaharia Petrescu este contemporan cu Nikolae Kalindero şi studiază tratamentul pneumoniei cu doze crescute de digitală (cardiotonice). Alexandru Markovici este creatorul şcolii româneşti de medicină internă şi primul profesor de clinică de medicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

De la leacuri băbeşti şi bărbieri care scoteau şi dinţii infectaţi se ajunge pe la 1850 la prezenţa în provinciile româneşti a dentiştilor cu pregătire. În timpul lui Carol Davila sunt semnalaţi trei stomatologi în străinătate şi aproximativ 10 cu aprobare de liberă practică, restul fiind şarlatani.

Majoritatea personalităţilor medicale din spitalele româneşti s-au format în secolul XIX la marile universităţi Occidentale, mai ales la Paris şi realizând „concentrarea” în ţară a valorilor, a marilor profesori şi clinicieni. Ei vor crea şcolile în care vor studia mari nume ale medicinei româneşti în deceniile următoare.



Bibliografie
Istoria medicinei, Cristina Ionescu