Odată cu apariţia în 2008 în România a primelor săli de cinematograf 3-D, a crescut foarte mult şi interesul pentru tehnologia din spatele acestei ultime mode în materie de cinematografie. Iată in cele ce urmează câteva detalii despre acest subiect.


 

Cum percepem în mod obişnuit lumea?

Omul este dotat cu un aparat vizual care îi permite să perceapă lumea în 3 dimensiuni.  Prin urmare, vederea tridimensională, adică cea caracteristică oricărei persoane normale, se referă la faptul că ochiul uman percepe cele 3 dimensiuni spaţiale: înălţimea, lăţimea (aceste prime 2 fiind singurele necesare când citim o carte, admirăm un tablou pictat de Van Gogh, ori privim un film la televizor sau la cinematograful clasic), dar şi adâncimea. Percepem obiectele care ne înconjoară în 3 dimensiuni datorită anatomiei noastre şi anume pentru că suntem dotaţi cu 2 ochi, fiecare oferindu-i creierului o perspectivă vizuală asupra lumii uşor diferită de celălalt. Combinaţia rezultată în urma prelucrărilor care au loc la nivelul creierului asupra imaginilor recepţionate de cei 2 ochi ne dau posibilitatea să percepem această a treia dimensiune – adâncimea.

Dacă închidem unul din ochi ne scade abilitatea de a percepe lucrurile “în adâncime”, în trei dimensiuni. Cu un singur ochi, lumea nu va arăta foarte diferit, cu excepţia majoră a faptului că lărgimea câmpului vizual are de suferit dramatic, dar, continuând să ne mişcăm prin cameră sau pe stradă astfel, având unul din ochi perfect acoperit, vom constata că nu ne mai e la fel de uşor să apreciem distanţele faţă de obiectele din jur, ba chiar ne vom simţi uşor neîndemânatici.

 


Pe ce principii îşi bazează funcţionarea cinematografia 3-D?

Cinematografia digitală 3-D îşi bazează funcţionarea pe principiile pe baza cărora noi, oamenii, percepem lumea în mod obişnuit. Cadrele sunt filmate simultan cu două camere digitale care, asemenea ochilor noştri, sunt poziţionate la câţiva centimetri una de cealaltă, înregistrând perspective uşor diferite ale aceloraşi scene de film. În sala de cinema, aceste două pelicule sunt proiectate în acelaşi timp pe ecran. Aşa cum oricine poate verifica dacă face o vizită la una din multele săli de cinema 3-D recent inaugurate, dacă privim cu ochiul liber spre ecranul din sală vedem o imagine înceţoşată. Numai că la intrare ne sunt oferiţi aşa-numiţii ochelari 3-D, în fapt o pereche de lentile polarizate, cu ajutorul cărora vedem o imagine superbă, extrem de clară şi perfect focalizată a filmului tridimensional. Explicaţia este că fiecare lentilă lasă să treacă spre ochi numai una dintre cele două imagini proiectate, astfel că ochiul drept trimite spre creier imaginea filmată cu camera din dreapta şi trimisă spre ecran de proiectorul din dreapta, iar ochiul stâng pe cealaltă. Creierul face restul, combinând cele două perspective uşor diferite pentru a da naştere unei imagini foarte vii şi generând iluzia de adâncime a celor vizionate.
Cinema 3D
Reacţia copiilor la vizionarea unor scene 3-D

 

Aşadar, aranjamentul şi tehnica de filmare anterior descrise simulează cele două perspective uşor diferite ale mediului înconjurător pe care cei doi ochi le trimit către creierele noastre în mod obişnuit, creând în mintea spectatorului iluzia unei scene reale, 3-D şi permiţând creierului să genereze pe baza diferenţelor dintre cele 2 imagini senzaţia-iluzie de adâncime.

 

 

Este cinematografia 3-D o invenţie a mileniului 3? Ce ne rezervă viitorul?

 

Multora dintre noi părinţii sau prietenii şi rudele mai în vârstă le-au povestit despre faptul că au vizionat filme 3-D încă din deceniul 6 al secolului trecut. Este de-a dreptul surprinzător pentru cei care au luat contact cu cinematografia 3-D de-abia în 2008 să afle că în trecut, în anii 50 şi la începutul anilor 80, cinematografia 3-D îşi trăia primele 2 perioade de glorie (mai ales prin prisma lansărilor foarte spectaculoase de care au astăzi parte sălile de cinema şi peliculele 3-D, prezentate mai mereu ca folosind tehnologii de ultimă oră). Pe atunci nu se foloseau ochelari polarizaţi, ci doar filtre de culori pentru fiecare lentilă. Mai nou, au apărut metode mai costisitoare care presupun purtarea unor ochelari care reacţionează la imagini care apar alternativ pe ecran (şi nu suprapuse, ca în cazurile descrise mai sus). În orice caz, toate tehnologiile care au existat sau sunt folosite în prezent în cinematografia 3-D au la bază ideea de a trimite spre fiecare ochi perspective uşor diferite ale aceloraşi imagini.

 

Ce se întâmplă dacă privim un film 3-D fără ochelari speciali?

Putem să vizionăm un film tridimensional şi fără a purta aceşti ochelari speciali, dezavantajul fiind, cum a m precizat şi anterior, că imaginea pare deseori înceţoşată, gradul de distorsionare fiind cu atât mai mare cu cât efectele 3-D sunt mai pronunţate. Ba chiar am putea să purtăm ochelarii “pe dos”, ceea ce va crea, cel puţin cu unele modele de ochelari, un efect de inversare a adâncimilor, adică personajele vor părea a evolua undeva în spatele fundalului imaginii. Ceea ce în mod normal ni s-ar fi părut a fi mai aproape de noi, acum ne va părea a fi mai în spate, pe când elementele de decor din spatele personajelor vor părea a fi foarte aproape de noi.

 

Comentarii -

Oamenii de ştiinţă au estimat vârsta planetei noastre încă cu sute de ani în urmă. Însă toate estimările făcute înainte de secolul XX nu au reprezentat mai mult decât simple presupuneri care nu aveau la bază date ştiinţifice solide. În 1907, Bertram Boltwood a descoperit prima modalitate de a calcula vârsta rocilor folosindu-se de descoperirile din fizica acelor vremuri şi anume de descompunerea radioactivă a anumitor elemente chimice întâlnite în natură.

Comentarii -

O planetă pitică este un corp ceresc prea mic pentru a fi considerat o planetă, dar în schimb este suficient de mare pentru a nu fi înregistrat ca un simplu asteroid.


O planetă pitică trebuie să execute o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui şi nu poate fi satelitul unei alte planete (atribut care "descalifică", de exemplu, Luna, de la a fi catalogată drept planetă pitică).

În sistemul nostru solar 5 corpuri cereşti sunt recunoscute drept planete pitice: Eris, care a fost descoperită în 2003, Ceres, observată în 1801, Pluto, descoperită în 1929, Haumea, văzută în 2004 şi Makemake, observată în 2005.

 

 

Ceres a fost prima planetă pitică descoperită şi a fost la început clasificată ca fiind un foarte mare asteroid. După ce s-a descoperit că are un nucleu compus în special din fier, dar şi că dispune de o atmosferă subţire proprie şi gravitaţie, a fost considerată ca fiind o planetă.

A doua planetă pitică a sistemului nostru solar este Pluto, care, spre deosebire de Ceres, până de curând a fost considerată o planetă ca toate celelalte. Orbita lui Pluto traversează centura de asteroizi cunoscută sub denumirea de Kuiper Belt în acelaşi fel în care Ceres orbitează printre asteroizii centurii dintre Marte şi Jupiter. Pluto nu orbitează în acelaşi plan cu celelalte planete ale sistemului nostru solar, ci are o orbită înclinată cu 170 fată de planul eclipticei.

Cea de-a treia planetă pitică, conform clasificărilor actuale, este Eris, cel mai mare şi mai rece corp ceresc descoperit dincolo de Pluto în sistemul nostru solar. Deşi în prezent IAU (Uniunea Astronomică Internaţională) recunoaşte doar aceste trei planete pitice, sunt astronomi care doresc să impună ca aparţinând acestei categorii cel puţin încă 42 de astfel de corpuri cereşti descoperite în ultimii ani.

Haumea este o planetă pitică din zona centurii Kuiper (regiune care se întinde de la orbita lui Neptun până mult în afara sistemului solar) care are masa de trei ori mai mică decât planeta Pluto.  A fost descoperită în 2004 de o echipă condusă de Mike Brown la Observatorul astronomic Palomar de la Universitatea Caltech, şi în 2005 de o echipă condusă de J.L. Ortiz de la Observatorul Sierra Nevada din Spania, această din urmă descoperire fiind contestată. La 17 septembrie 2008, i s-a recunoscut statutul de planetă pitică de către IAU, fiind botezată după Haumea, zeiţa hawaiană a naşterii.

 

Centura Kuiper
Centura Kuiper, unde sunt localizate Haumea şi Makemake.

 

 

Makemake, a treia planetă pitică a sistemului nostru solar ca mărime, localizată, ca şi Haumea, în centura Kuiper, are diametrul egal cu trei sferturi din cel al lui Pluto. Nu are sateliţi, un lucru unic pentru obiectele din centura Kuiper. Temperatura medie la suprafaţa lui Makemake este în jurul a 30oK (−243.2°C), ceea ce înseamnă că suprafaţa sa este acoperită cu metan, etan şi, posibil, azot în formă solidă.

 

Planetele sistemului Solar
Pluto, Eris şi Ceres

 

Comentarii -

Microundele sunt o formă de radiaţie electromagnetică şi aparţin gamei undelor radio a spectrului electromagnetic. Acestea au trei caracteristici importante care permit folosirea lor la prepararea şi încălzirea alimentelor: sunt absorbite de către mâncăruri, sunt reflectate de metale şi trec nestingherite prin materiale precum sticla, hârtia, plasticul etc.

Comentarii -