Salut Quark,
Traditia bisericeasca afirma ca Apostolul Andrei, unul dintre ucenicii lui Iisus (cel intai chemat), a crestinat tinuturile Dobrogei, in drumul sau misionar catre Scitia. Cuvantul apostol insusi vine din greaca unde are semnificatia de sol, mesager, sensul sau trimitand la sarcina pe care discipolii lui Christos au primit-o, aceea de a propavadui mesajul crestin in cele patru zari. Consecinta acestei credinte perpetuata prin traditie este si adoptarea Apostolului Andrei drept sfant patron al Bisericii Ortodoxe Romane si al romanilor in marea lor majoritate.
Din punct de vedere al cercetarii istorice in general si al celei arheologice in special, urme si simboluri crestine au fost gasite in Dobrogea (in zona coloniilor grecesti de la tarmul Marii Negre), dar si in alte zone (legat de prezenta unor garnizoane romane), inca din sec. I-II e.n. Existenta lor demonstreaza faptul ca aderenta la crestinism a lumii grecesti si romane a influentat si populatia traco-getica de la nordul Dunarii, in virtutea unor intense interactiuni comerciale, culturale, politice si de orice alta natura posibila, intre populatiile de pe cele doua maluri ale fluviului. O conditie care a favorizat inflorirea crestinismului in Dacia, devenita ulterior Dacia Romana, a fost si lipsa politicilor virulent anticrestine duse la Roma ( culminand cu persecutiile din vremea lui Nero) si manfestate constant pana la Edictul de la Milano (313 e.n.) promulgat de imparatul Constantin cel Mare, cand crestinismul a fost recunoscut ca religie oficiala in Imperiul Roman.
O trasatura esentiala a crestinismului romanesc este, deci, vechimea lui. O alta, este absenta unui act, edict, bula papala sau decizie sinodala, care sa fi statuat crestinismul ca religie a tinuturilor daco-romane. Spre deosebire de desemnarea prin acte administrative emise de autoritati ecleziastice, a unor regate, pricipate sau marci, ca "apostolice", (cazul Ungariei Sfantului Stefan), Dacia Romana si postromana au asimilat crestinismul "pe cale naturala", neinstitutionala, la nivel de comunitati, cel mai adesea sub inraurirea unor centre timpurii de tip monastic, de la simple sihastrii individuale la mici schituri intemeiate de isihasti stabiliti in aceste parti, proveniti din lumea greco-romana, dar si din triburile nordice (vezi Sava Gotul) . Poate de aici vine si "convietuirea pasnica" intre credinte, ritualuri sau superstitii precrestine, cu elementele dogmatice stricte impuse de Biserica Ortodoxa.