Am aflat de curînd că textele cele mai vechi care se păstrează în limba bască datează din secolul 11. La fel multe alte limbi au documente scrise foarte timpurii: japoneza în secolul 8, franceza în secolul 9, ca să nu mai vorbim de egipteană, greacă, chineză, care au texte vechi de mii de ani.
De cîte ori se întîmplă să aflu de astfel de texte vechi îmi amintesc că pentru română avem abia scrisoarea lui Neacșu, din secolul 16, care are deci o vechime de doar cinci secole (va împlini 500 de ani în 2021), și îmi pare rău că strămoșii noștri nu s-au învrednicit mai devreme să ne transmită mesaje peste timp.
Aș fi vrut să știu și eu ce gîndeau românii vechi, de acum 1000 de ani sau mai devreme, cum vorbeau, cum trăiau, ce necazuri și ce bucurii aveau, ce planuri își făceau, ce atitudini aveau, cum era organizată societatea, cum se luau deciziile publice, cum arăta viața de familie, ce meșteșuguri aveau, cum își dezvoltau cunoașterea etc. etc. Sigur, avem alte urme păstrate de la ei – podoabe, clădiri, obiecte de cult etc. –, dar cuvîntul scris e cea mai bună unealtă pe care o aveau pentru a transmite gînduri și idei complexe. Din păcate n-au folosit-o.
De bine de rău, românii de azi lasă în urma lor o mulțime de texte scrise, atît în formă virtuală (digitală) cît și în formă fizică, deci probabil urmașii noștri vor avea acces la ce gîndim noi mult mai bine decît avem noi la gîndurile înaintașilor noștri.
Întrebarea mea este: ce altceva vor dori urmașii noștri să primească de la noi? Ce ar trebui să facem noi cei de azi pentru a le fi mai de folos generațiilor viitoare? Nu vorbesc neapărat de generațiile viitoare de români, ci de oameni în general.