(Timp citire: 5 minute)

Sunt animalele conștiente? Părerea celebrului filosof din secolul al XVII-lea, René Descartes, era că nu sunt. El credea că animalele trebuie să dețină un suflet pentru a fi raționale și conștiente, inclusiv pentru a simți durere și plăcere. Așadar, credea că nu este nimic greșit în a bate sau a tăia animalele. Chiar dacă păreau să manifeste comportamente specifice durerii (urlete, retragere, încercarea de evadare), Descartes susținea că animalele nu simt, în fapt, durerea.


În anii ’70  şi înainte era un lucru comun ca oamenii de știință să susțină că atribuirea capacității de a suferi animalelor era doar sentimentalism. Chiar și atunci era destul de clar că existau puține motive pentru a le da dreptate. Prin urmare, recenta Declarație de la Cambridge, semnată de neurologi de renume, conform căreia “dovezile  disponibile arată că oamenii nu sunt unici în a deține fundamentele neurologice generatoare de conştiinţă”, nu ar trebui să fie surprinzătoare.

 


Extras din Declaraţia de la Cambridge


Lipsa credinţei

Există 3 motive pentru care oamenii de știință nu au crezut că animalele pot fi conștiente.

În primul rând, este posibil să fi fost de acord cu opinia lui Descartes şi a altora cu o viziune creştină, conform căreia animalele nu au un suflet. Dar postularea unui suflet nu e una științifică. Nu există vreun motiv științific pentru a crede că deținem proprietăți non-fizice care lipsesc animalelor.

În al doilea rând, e posibil ca aceştia să fi fost adepți ai behaviorismului, potrivit căruia nu e necesară postularea unor stări mentale interne pentru explicarea comportamentului. Dar behaviorismul, odată influent, aproape a dispărut din cauza perspectivelor alternative care au avut mai mult succes, explicând comportamentul prin referirea la stări mentale.

Un al treilea motiv pentru ca un om de știință să nege că animalele sunt conştiente este că, spre deosebire de un om adult, animalele nu ne pot spune (prin limbaj) că sunt conştiente. Dar nu este un motiv prea bun: chiar unii oameni nu ne pot spune că sunt conștienți (bebelușii sau cei paralizaţi, de exemplu). Nu e deloc evident de ce am putea susține că abilitatea de a simți durerea depinde de abilitatea de a spune altora despre ea. În plus, comportamentul specific durerii pare o expresie a acesteia cel puțin la fel de bună ca limbajul.


Definirea conştiinţei

Problema cu termenul "conştiinţă" este că este foarte ambiguu, iar diferite tipuri de conştiinţă au implicaţii etice diferite.

Termenul “conştiinţă” este folosit astăzi pentru a desemna ceea ce se numește "conştiinţă fenomenologică". Acesta este sensul în care durerea devine o experiență conștientă: suntem fenomenologic conștienți de gustul vinului, căldura soarelui sau albastrul mării. Sensul negativ al durerii constă în mare parte (chiar dacă nu în totalitate, căci unii oameni raportează că simt durerea în același mod, doar ca nu mai e deranjantă după ce iau anumite medicamente) în modul în care o simțim.

Așadar, dacă animalele sunt fenomenologic conștiente, atunci modul în care sunt tratate şi dacă le provocăm durere şi suferinţă - devine relevant.

Când Freud vorbea de inconștient, starea de conștiență la care se referea, în contrast, era cu totul altceva. În acest sens al "conștienței", o stare devine conștientă atunci când o accesăm. Cu alte cuvinte, dacă suntem conștienți de ceva, putem raporta acest lucru.

Științific, nu este clar dacă aceste 2 tipuri de conștiență sunt același lucru sau nu. Acest al doilea tip de conștiență este probabil necesar pentru complexitatea psihologică care dă naștere la ceea ce filosofii numesc "o viață care merită trăită" – a fi posibil să gândeşti despre tine ca fiind o ființă ce persistă în timp, cu planuri/proiecte proprii.

Prin urmare, dacă animalele sunt fenomenologic conștiente, dar nu au acest tip de conștiență, ar fi greșit să le cauzăm durere (în lipsa unei bune justificări), dar nu ar fi greșit să le ucidem fără durere.

Un al treilea sens pentru conștiință relevant aici e cel de conştiinţă de sine, pentru evaluarea căreia există o varietate de teste științifice. Cel mai faimos este testul oglinzii – un punct este pictat pe fruntea unui animal anesteziat, studiindu-se reacțiile acestuia când se vede în oglindă. Își atinge acesta fruntea sau își schimbă poziția pentru a avea o vedere mai bună, indicând faptul că își recunoaște propria reflexie? Doar câteva animale trec acest test: maimuțele mari (urangutanul, gorila si cimpanzeul) şi delfinii – aproape sigur, dar şi alte primate, deşi există unele controverse în acest caz. Acestea sunt dovezi destul de bune pentru a arăta că e greșit să ucidem animalele fără a le anestezia, cel puțin în cazul unor specii.


Suficient de asemănători

Declarația de la Cambridge reprezintă o recunoaștere publică a ceea ce majoritatea oamenilor de știință știau de zeci de ani: animalele non-umane ne sunt foarte similare. Ne sunt suficient de similare pentru a putea susține că a le cauza durere necesită o bună justificare. Iar dovezile potrivit cărora animalele dețin vieți care merită trăite continuă să apară. Astfel, avem nevoie de o bună justificare pentru a le omorî.

Chiar dacă este încă dezbătut ce animale au vieți care merită trăite și cât de bună trebuie să fie justificarea noastră pentru a le omorî, avem baze destul de solide pentru a îmbunătăți tratamentul animalelor non-umane, atitudinile publice fiind cu mult în urma consensului științific.

În mod ironic, experimentele asupra animalelor atrag atenția publică mai mult decât ar trebui să o facă uciderea lor pentru hrană (numărul animalelor implicate în experimente este cu mult mai mic), dar chiar aceste experimente ne spun că publicul ar trebui să ia și al doilea aspect în considerare.

Traducere de Lup Claudiu după TheConversation.
Imagine: flickmor/Flickr