Impostorul științei e pseudoștiința, adică acele enunțuri care par științifice, dar nu sunt. Pseudoștiința prezintă un pericol social prin aceea că nu deține protecția contra biasului de confirmare și perseverenței în credință. Protecția constă în proceduri riguroase de control și verificare independente. O parte din enunțurile pseudoștiințifice au fost și sunt testate. Dar o altă mare parte nu sunt, printre altele deoarece promotorii lor evită să le supună unei examinări riguroase.

De multe ori acești promotori sunt profesori, medici, psihologi și terapeuți cu acte-n regulă. Folosindu-se de autoritatea profesiei, emit teorii și propun practici, pe care mulți oameni, de altfel de bună-credință, ajung să le creadă, că deh, (aparent) vin de la o persoană competentă și cumsecade, dar mai ales de încredere.

În ce constă pericolul social?

Ca exemplu, mediatizat, dar uitat între timp (ca multe alte evenimente), să ne amintim de epidemia rujeolei. Pentru refuzul vaccinării și pseudoștiința coagulată în jurul vaccinului, părinții copiilor afectați și decedați pot mulțumi unor medici și profesori autohtoni, precum și Oliviei Steer, soția lui Andi Moisescu, principala voce publică anti-vaccinare. Vei descoperi cum într-un articol, de pe site-ul dumneaei, invită la calm (straniu!) și în altul la informare. Are peste șase sute de like-uri, semn că oamenii se informează chiar foarte bine.

Mulți părinți nu și-au vaccinat copiii și i-au expus astfel virusurilor. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit. Impactul refuzului de vaccinare și a contaminării unui număr considerabil de persoane constă în crearea unor focare de infecție. Conform cu informarea INSP, din februarie 2016, de când s-a produs debutul, au murit 38 de copii din 10 423 copii cu rujeolă, majoritatea fără vaccin. Mai rar, dar rujeola poate fi letală.

Acesta a fost un exemplu de pseudoștiință medicală. Și ca să vedem impactul și mai amplu, putem anticipa ce urmează dacă personajele anti-vaccinare reușesc să oprească legea vaccinării.


Pseudopsihologia

Trecând la pseudopsihologie (formulări pseudoștiințifice de psihologie), avem din belșug de ales dintre diverse teorii despre personalitate, terapii și psihologii exotice: programare neurolingvistică, analiză tranzacțională, constelații familiale, psihogenealogie, psihologie cuantică, grafologie, eneagrama și testele proiective (Copacul, Planșele Rorshach, Szondi, TAT și restul). Sunt doar câteva de care m-am plictisit să tot discut, așa că trec peste.

Diferența de pseudoștiința medicală o face impactul nociv, care nu prea e observabil. Supuși unor intervenții pe bază de pseudopsihologie, oamenii nu se pricopsesc cu amețeală, febră, vomismente, vânătăi, bube, hemoragii și nu moare de obicei nimeni. Ba chiar unora le trece necazul sau își rezolvă problema.

”Poate nici nu e vreunul”, ar comenta un optimist. Poate. Dar sunt convins că ai auzit de efectul nocebo. Ilustrarea extremă a acestui efect e ”moartea voodoo”, când omul e blestemat de șaman că va muri și chiar moare. Fără a fi nimic supranatural, cuvintele influențează reacții fiziologice și acțiuni, dar nu într-un sens mistic, că intri pe vibrații negative sau alte aiureli. Atunci când credem în persoana care le emite, cuvintele capătă putere de influență. Și cum creierul gândește verbal pe bază de relații simbolice asociate emoțiilor, iar emoțiile ne conectează social, tindem să le credem, urmând probabil să ne comportăm după cum ne dictează cuvintele acelei persoane cu autoritate.

Suntem pregătiți evoluționist să le interiorizăm ca reguli verbale (instrucțiuni) și să le urmăm (bias de conformare). Avem un fenomen psiholingvistic asemenea unui cuțit cu două tăișuri. Cu un tăiș putem face ”chirurgie” și ajuta psihologic alți oameni, iar cu celălalt, putem ”tăia” și produce răni emoționale ori accentua simptome, care să împiedice bunul mers al vieții unui om.

Responsabilitatea e și mai mare la meseriașii în ajutor psihologic și educație (la toate vârstele). Limbajul (verbal și simbolic) e asemeni bisturiului din mâna unui chirurg. Iar mulți inconștienți (nu neapărat tineri) îl vântură cu neștiință, de parcă ar fi un făcăleț.

Prin limbaj și anumite practici, intervențiile bazate pe pseudopsihologie pot duce la:
traume emoționale;
decizii proaste de viață, haos și stres cronic;
ruminații, confabulații, ideație obsesională, anxietate generalizată, puseuri de culpabilitate, insomnie, tulburări sexuale;
uneori, tulburări de identitate, delir și halucinații.

În cele mai inofensive cazuri, duc la irosirea timpului și golirea de conturi ale participanților, care obțin, la schimb, experiențe ”pozitive” (important!) și diplome, nici măcar frumos desenate.

Repetiția ajută la fixare mnezică, așa că îți reamintesc o listă cu indicii, ce apare într-un articol mai vechi (dar proaspăt) și inspirată dintr-un articol publicat în ”Journal of School Psychology”. Lista te va ajuta să recunoști pseudopsihologia (și oricare pseudoștiință):
Afirmații exagerate sau extraordinare cum ar fi ”În trei pași simpli îți vei schimba pentru totdeauna viața amoroasă”;
Excesiva încredere în testimoniale sau experienţe personale şi studii de caz (”Această femeie a practicat yoga zilnic timp de trei săptămâni și n-a mai trăit o zi cu depresie”);
Absența confirmării prin alte cercetări (”Noi și uimitoare inovații în cercetare ne-au arătat că masajul ochilor duce la creșterea vitezei de citire cu de zece ori mai repede decât media”);
Absența recenziei altor oameni de știință (peer-review) sau replicilor altor laboratoare independente (”Zeci de studii derulate de noi au arătat un succes copleșitor”);
Absența auto-corecției când dovezi contrare sunt publicate (”Deși unii cercetători afirmă că folosim tot creierul, noi am găsit o cale prin care amplificăm puterea creierului rămasă nedescoperită.”) cu apelul la explicaţii ad hoc pentru descoperiri (rezultate) negative;
Concentrarea pe confirmare şi nu pe falsificare, adică ei selectează dovezile care susțin enunțul și ignoră orice posibilitate de infirmare;
Apelul excesiv la persoane cu autoritate, profesori și cercetători;
Psiho-bolboroseală (fără sens) care utilizează termeni exotici ce sună științific, dar care nu au sens (”Stimularea auditorie filtrată a fost elaborată ca să încurajeze dezvoltarea dendritică orbitofrontală”).[i]

Pseudoștiința e mai frecventă decât îmi place să cred. Reprezintă un pericol social și nu e o exagerare. În această țară, o întâlnim prin spitale, policlinici și asociații profesionale, dar și universități, unde ne-am fi așteptat să găsim izvorul gânditului critic și cunoașterii verificate.

Reamintesc, enunțurile pseudoștiințifice sunt deghizate în știință și promovate de multe ori de nume mari: formatori cunoscuți, profesori, specialiști ori persoane publice și, eventual, posesoare de titluri academice. Odată ce înveți să le recunoști, te poți ține departe de ele. Ba mai mult, ai putea să-i înveți pe alții să le recunoască, care, la rândul lor…   



[i] Lilienfeld, S. O., Ammirati, R., & David, M. (2012). Distinguishing science from pseudoscience in school psychology: Science and scientific thinking as safeguards against human error. Journal of School Psychology, 50(1), 7-36.

Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului