Argumentul simulariiFilozoful Nick Bostrom a sugerat ipoteza că este foarte probabil să trăim în interiorul unui supercomputer. Un alt filozof care a analizat această ipoteză susţine într-un nou document că există alte scenarii post-umane care trebuie să fie luate în considerare.

 

 

Înainte de a începe este important să reţineţi că această discuţie se referă la argumentele filozofice care ar sprijini ipoteza simulării. Cu toate acestea, ziua în care fizicienii vor putea dovedi sau infirma cu argumente ştiinţifice această ipoteză este aproape.

În conformitate cu argumentul simulării al lui Bostrom, numai una dintre următoarele trei afirmaţii poate fi adevărată pentru ca o potenţială civilizaţie „post-umană" să atingă dezvoltarea tehnologică necesară pentru a dispune de puterea de calcul necesară realizării unei astfel de simulări computerizate:

1. Specia umană este foarte probabil să dispară înainte de a atinge un stadiu post-uman de evoluţie;
2. Este extrem de puţin probabil ca o civilizaţie post-umană să efectueze un număr semnificativ de mare de simulări ale istoriei lor evolutive;
3. Noi trăim aproape sigur într-o simulare de calculator.

În cazul în care prima afirmaţie este adevărată atunci probabil că vom dispare înainte de a atinge un stadiu de evoluţie post-uman (caz în care nu vor exista nici aşa-numitele „simulări ale strămoşilor"). În cazul în care a doua afirmaţie este adevărată „atunci trebuie să existe o convergenţă puternică printre... civilizaţiile avansate, astfel încât în cadrul acestora nu vor exista destui indivizi care să-şi dorească să efectueze simulări computerizate ale strămoşilor". Acest lucru pare puţin probabil.

Dacă a treia afirmaţie este adevărată atunci cu toţii trăim aproape cu siguranţă într-o simulare de calculator. Am putea s-o recunoaştem privind prin lentilele de probabilitate. Dacă există o lume „reală" şi un milion de lumi simulate atunci este mult mai probabil să trăim într-o simulare.

Aşa cum a remarcat chiar şi Bostrom: „În pădurea întunecată a ignoranţei noastre actuale pare a fi rezonabil să credem că răspunsul se află undeva între aceste trei presupuneri".

Şi aici este locul unde filozoful Paul Franceschi de la University of Corsica din Franţa contestă argumentul simulării.


Problema „clasei de referinţă"

Franceschi afirmă că Bostrom nu stabilit clasa de referinţă în mod corect...

„Ea constă din simulări umane", a declarat acesta pentru io9. „Argumentul original se referă la o clasă de referinţă ce presupune simulări pe calculator ale fiinţelor umane ce au o calitate deosebită şi care nu pot fi diferenţiate de fiinţele umane autentice". Dar acesta nu este singurul tip de simulare umană, susţine el — Bostrom nu a ţinut cont de faptul că există o clasă mult mai largă de simulări post-umane.

O anumită ambiguitate există chiar şi în ceea ce priveşte noţiunea de simulare, spune el, astfel încât ne putem pune întrebarea cum se poate aplica acest argument al simulării pentru alte tipuri posibile de simulări umane sau experienţe de realitate virtuală. În acest sens Franceschi descrie alte trei tipuri de simulări:

1. Simulări conştiente: Un anumit tip de simulare care este în toate privinţele aproape identică cu cea descrisă în argumentul original al lui Bostrom, adică o simulare care este aproape imposibil de diferenţiat faţă de omul autentic, cu singura diferenţă că simulările sunt conştiente de natura lor în cadrul simulării.
2. Simulările brute: Unele simulări virtuale având o calitate ceva mai redusă în comparaţie cu cele perfecte care sunt indicate în argumentul original.
3. Simulările de tip cyborg: simulări ce nu pot fi diferenţiate faţă de cyborgii umani şi care au, să zicem, implanturi neurale (care ar putea fi totale sau parţiale). Gândiţi-vă la filmul Matrix.

Franceschi analizează ipoteza că trăim, probabil, într-o simulare pe calculator din trei puncte de vedere: (1) simulările sunt mult mai numeroase decât oamenii reali (disproporţia), (2) faptul că la rândul nostru efectuăm, probabil, simulări (simularea individuală) şi (3) faptul că suntem total inconştienţi că suntem simulaţi (necunoaşterea).

În virtutea noilor clase de referinţe post-umane, Franceschi afirmă că pot fi enunţate alte concluzii:

- Argumentul original. După cum s-a menţionat se presupune disproporţia, simularea individuală şi necunoaşterea. Această concluzie este îngrijorătoare pentru că ea sugerează că practicăm cu toţii simularea, dar suntem orbi în ceea ce priveşte adevărata noastră natură.
- Simulările conştiente: Argumentul implică doar disproporţia (şi nu simularea individuală sau necunoaşterea). Aceasta este o concluzie ceva mai liniştitoare pentru că ea sugerează că cei simulaţi (mai ales) sunt conştienţi de natura lor reală.
- Simulările brute: Ca în cazul anterior acesta presupune doar disproporţia. Această concluzie este, de asemenea, mai liniştitoare.
- Simulările de tip cyborg: acestea presupun, de asemenea, disproporţia şi simularea individuală (şi nu necunoaşterea). Această concluzie este şi ea ceva mai liniştitoare, sugerând că mulţi dintre cei simulaţi prezintă un aspect caracteristic „lumii reale".

Având opţiuni alternative pentru diferite clase de referinţă cu un grad mai mare de aplicabilitate se pot obţine concluzii diferite pe baza presupunerilor mai sus menţionate şi care pot fi liniştitoare. Altfel spus, nu este corect să credem că fiecare simulant post-uman este conştient de adevărata sa natură sau că nu există şi alte tipuri de simulări.

„Având în vedere că nu există în argumentul simulării un criteriu obiectiv care să permită alegerea în mod nearbitrar a unei clase de referinţă, o putem alege pe aceasta pe baza gradului de aplicabilitate a acesteia".

În acest context el susţine că concluzia tulburătoare cu care este asociat argumentul original se dovedeşte a fi o concluzie arbitrară. În acelaşi timp, există mai multe clase de referinţă care au acelaşi grad de relevanţă pentru argumentul în sine, clase de referinţă care sugerează o concluzie liniştitoare.



Traducere de Cristian-George Podariu după there-is-some-hope-that-we-arent-living-inside-a-comput.