Suntem singuri? Telescoapele radio scanează cerul şi computerele analizează observaţiile astronomice în căutarea de modele care ar putea indica un semnal artificial ce provine din spaţiu. Vânătorii de extratereştri stau în deşert pentru a descoperi lumini pe cer ce se află în zbor deasupra bazelor militare.

 

 

Cu toţii caută un răspuns la aceeaşi întrebare: este mica noastră civilizaţie, aflată pe mica noastră planetă, singura din galaxie sau mai există şi altele care, ca şi noi, doresc să se întâlnească cu noi tot atât de mult precum şi noi ne dorim să-i întâlnim pe ei.


Există civilizaţii tehnologice extraterestre?


Cei mai mulţi astrobiologi aşa cred. Fizicianul Enrico Fermi, comparând lipsa evidentă a unor dovezi privind existenţa acestor civilizaţii extraterestre cu numărul imens de civilizaţii care se presupune că ar exista, a întrebat „Unde este toată lumea?". Cea mai celebră încercare de a răspunde la această întrebare este reprezentată de ecuaţia lui Drake. Frank Drake a propus o ecuaţie ce conţine şapte variabile importante încă din anul 1961. Dacă le înmulţim pe toate acestea, fracţiunea dintre stelele care au planete, fracţiunea dintre planetele pe care se dezvoltă viaţă inteligentă, fracţiunea dintre civilizaţiile care aleg să trimite semnale în spaţiu şi aşa mai departe, vom obţine numărul probabil al civilizaţiilor tehnologice pe care am putea spera să le întâlnim.

Evident, problema cu care ne confruntăm constă în faptul că estimările noastre privind valoarea celor mai multe dintre aceste variabile sunt foarte dificil de stabilit. În cadrul SETI Institute (Search for Extra-Terrestrial Intelligence), 130 de oameni de ştiinţă, din fiecare disciplină imaginabilă, desfăşoară o activitate de cercetare în cadrul a mai multor domenii care să poată ajuta la îmbunătăţirea estimărilor noastre privind valoarea fiecărei variabile în parte. Cele mai bune estimări actuale pentru aceste variabile sunt cuprinse între 1 şi 10. În orice caz, nimeni din cadrul SETI nu pretinde că ar fi uşor de stabilit valoarea lor. Frank Drake însuşi a declarat că ecuaţia a fost utilă doar pentru „organizarea ignoranţei noastre" cu privire la întrebarea legată de existenţa civilizaţiilor extraterestre.

Este posibil ca extratereştrii să existe în acelaşi timp cu noi?

Un factor pe care mulţi oameni nu reuşesc să-l ia în considerare este timpul. Gândiţi-vă la o galaxie ca la un pom de Crăciun având lumini ce clipesc în cadrul său. Fiecare puls scurt de lumină poate reprezenta dovada existenţei unei civilizaţii tehnologice. Deşi pot exista mai multe lumini de acest gen, la un moment dat, şansa de a exista două surse de lumină adiacente de acest fel, în acelaşi timp, este mult mai mică. Chiar dacă am lansa o navă spaţială către una din aceste surse luminoase, ce ar putea călători cu o viteză ce reprezintă o fracţiune semnificativă din viteza luminii, şansa ca acea civilizaţie să mai existe până ajungem noi la ea este mică.

Chiar şi civilizaţiile care supravieţuiesc pericolului nuclear şi au reuşit să nu se distrugă singure sunt, totuşi, expuse pericolelor naturale. Supervulcanii şi pandemiile terestre, alături de ucigaşii cosmici cum ar fi asteroizii, exploziile de novă şi supernovă pot distruge chiar şi civilizaţiile cele mai evoluate. O civilizaţie nu trăieşte pentru totdeauna şi într-un interval de timp de 14 miliarde de ani sunt foarte puţine cele care se dezvoltă în acelaşi timp.

Ar putea extratereştrii ajunge la noi?

Problemele privind posibilitatea efectuării călătoriilor interplanetare sunt bine cunoscute. Distanţele, perioada de timp şi consumul de energie necesar parcurgerii unor distanţe lungi depăşesc cu mult capacităţile noastre tehnologice actuale. Aceste probleme tehnologice sunt la fel de dificil de rezolvat şi de către extratereştri. Chiar dacă am presupune că organismul lor se poate mai bine adapta la o hibernare ce ar dura mai multe secole, tot rămâne problema reprezentată de faptul că spaţiul interstelar nu poate furniza toată energia necesară călătoriei şi energia necesară pentru frânarea navei spaţiale trebuie generată prin surse proprii.

De asemenea, trebuie să se analizeze dacă această misiune cosmică va avea loc doar într-o direcţie sau dacă este posibilă o călătorie dus-întors. Sondele cosmice Pioneer şi Voyager efectuează, cu siguranţă, o călătorie fără întoarcere. Construirea unui vehicul spaţial destinat pentru a vizita un alt sistem stelar, pentru ca ulterior să se întoarcă de unde a plecat, este cu mult mai complicată. În cazul în care este necesară realizarea unei aterizări, ar trebui să se prevadă nu doar realizarea unei sonde pentru acest scop, ci şi a unui întreg vehicul de lansare capabil de a executa decolarea, încadrarea pe orbită şi întoarcerea. Un plan mult mai plauzibil pentru un vehicul destinat unei călătorii dus-întors ar fi acela care ar presupune doar o traiectorie orbitală pentru acesta, deoarece acest lucru ar reduce considerabil necesarul de energie pentru întoarcere. Dar ea limitează, de asemenea, cercetările ştiinţifice care se pot face şi nu ar permite un contact direct cu o eventuală civilizaţie extraterestră.

Soluţiile din domeniul science-fiction care au fost propuse pentru a evita problemele unor asemenea călătorii spaţiale, cum ar fi găurile de vierme şi plierea spaţiului au fost analizate şi dar noi încă mai trebuie să le studiem pentru a le înţelege mai bine. Găurile de vierme ce ar putea fi străbătute, care sunt scurtături între două puncte din spaţiu, au fost studiate la nivel teoretic, dar ele ar necesita utilizarea unei materii exotice care a fost doar teoretizată în cadrul unor ipoteze ştiinţifice. Plierea sau deformarea spaţiul din jurul tău (imaginată în serialul Star Trek sub forma unui sistem de propulsie „warp drive") are, de asemenea, sprijinul unor ipoteze actuale, dar problemele pe care le ridică se referă la cerinţa unei cantităţi imense de energie chiar şi pentru transportul a doar câţiva atomi şi restricţia cauzată de faptul că obţinerea unei „warp bubble" pentru a călători 100 de ani-lumină trebuie să fie întotdeauna precedată de o activitate de pregătire ce necesită cel puţin 100 de ani.

Desigur, asta nu înseamnă că dacă noi nu am rezolvat aceste probleme atunci nicio altă civilizaţie nu le poate rezolva. Dar în timp ce această pledoarie specială reprezintă o posibilitate filozofică, ea nu este o posibilitate practică pe baza a ceea ce cunoaştem până în prezent.

Această concluzie se aplică în mod similar şi în ceea ce priveşte presupunerea că o civilizaţie ar fi putut coloniza sistemele stelare aflate în vecinătatea sa şi care, în acest fel, s-ar fi ferit de posibilele cataclisme naturale, supravieţuind şi răspândindu-se într-un interval de timp nelimitat. Problemele pe care le ridică călătoriile interstelare şi numărul relativ mic de planete care ar fi potrivite unor asemenea călătorii, face ca colonizarea să fie la fel de puţin probabilă ca şi vizitarea acestor lumi îndepărtate.

Ar putea veni extratereştrii în persoană sau ei ar putea trimite o navă robot?

Trimiterea unei nave robot este mult mai practică. Ea ar putea transmite toate mesajele, salutările şi informaţiile pe care extratereştrii şi-ar putea dori să le comunice. Ea nu presupune transportul unor forme de viaţă şi prin dimensiunile sale mult mai mici ar face ca cerinţele sale de energie să fie mult mai uşor de obţinut.

Chiar dacă extratereştrii ar avea de gând să călătorească în persoană, ei ar proceda, probabil, aşa cum am făcut noi în cazul explorării planetelor Marte, Venus şi a Lunii. Către toate corpurile cereşti pe care le-am vizitat am trimis, mai înainte, sonde robotizate. În acest fel nu se pune în pericol viaţa nimănui şi se poate obţine o mai bună înţelegere a mediului existent pe acele planete înainte de a trimite fiinţe vii.

Ce ar face extratereştrii aici?

La întrebarea ce ar face extratereştrii în cazul în care ar ajunge aici este destul de greu să se răspundă. Nu există niciun mijloc prin care putem afla, dar am putea ghici dacă ne bazăm pe ceea ce am face noi, probabil, dacă am vizita pe altcineva. Atunci când noi am trimis sondele Pioneer şi Voyager, am adăugat cât mai multe informaţii posibile despre noi înşine: cum arătăm, unde ne aflăm şi câteva înregistrări cu sunete de pe Pământ. Cea mai bună presupunere pe care o putem avea este că extratereştrii care ne-ar vizita ar dori ca noi să ştim despre ei şi că ne-ar ajuta să le răspundem.

O anumită credinţa pe care o întâlnim adesea pe Pământ este că extratereştrii ne-au vizitat, au stivuit câteva pietre în cadrul unor piramide sau au desenat un model geometric într-un lan de porumb şi apoi au plecat. Ar părea puţin probabil ca, după ce am depăşit toate greutăţile legate de dezvoltarea tehnologică şi costurile necesare pentru a trimite o sondă către o altă civilizaţie extraterestră, acesta să fie planul pe care l-am alege pentru a intra în contact cu respectiva civilizaţie. Noi ne-am dori, mai degrabă, să-i cunoaştem pe ei şi ei ar dori să ştie despre noi. Cel mai probabil, misiunea care ar avea succes ar presupune trimiterea a cât mai multe informaţii posibile despre noi înşine la suprafaţa respectivei planete. Extratereştrii care ar ajunge la noi ar face, probabil, acelaşi lucru: ar transmite, pur şi simplu, informaţii despre ei înşişi către suprafaţa planetei noastre. Nu ar exista nicio călătorie de întoarcere, riscul de eşec ar fi minim.

Noi, probabil, nu ne aşteptăm ca să avem energia disponibilă pentru ca sonda noastră să poată zbura în jurul unei planete, să mute roci şi apoi să scape de urmărirea unor avioane de vânătoare prezente acolo. Poate mai târziu, atunci când dezvoltarea noastră tehnologică ne va permite, dar încercările noastre de a stabili un prim contact ar fi mai simple dacă am trimite o înregistrare aurită cu date despre noi.

Ne-am putea da seama dacă ei au fost aici?

Această întrebare este, în mare măsură, un răspuns la întrebarea dacă călătoria extratereştrilor a fost într-o singură direcţie sau este vorba de o călătorie dus-întors.

Să presupunem că am detectat o civilizaţie extraterestră şi că am decis să trimitem o sondă spaţială către ea. În timpul care a trecut până ca sonda să ajungă acolo, este foarte probabil ca acea civilizaţie extraterestră să avanseze tehnologic suficient de mult pentru ca sonda noastră, aflată în vizită, să pară învechită. Astfel ar putea fi mai bine să nu plănuim ca sonda noastră să facă un drum dus-întors ci mai degrabă de a permite civilizaţiei extraterestre să ne răspundă cu orice tehnologie mai nouă ce au dezvoltat-o în perioada de timp necesară ca sonda noastră să ajungă la ea.

Având în vedere costurile (costul energiei sau cheltuielile financiare), am putea lansa zeci de sonde ce ar urma să parcurgă un drum într-un singur sens în loc de a dezvolta şi de a lansa o singură sondă pentru un drum dus-întors. Aceste costuri ar fi aceleaşi şi în cazul extratereştrilor.

Considerând dificultăţile tehnologice şi cerinţele mai mari de energie ale unei sonde destinate unei călătorii dus-întors şi probabilitatea ca o sondă spaţială ce ar ajunge la suprafaţa unei planete, în cadrul unei călătorii într-o singură direcţie, să fie cel mai bun mod de a efectua cercetări ştiinţifice şi a invita respectiva civilizaţie la un răspuns, este posibil să ne dăm seama dacă extratereştrii ne-au vizitat. În acest caz, ar fi şanse să putem vizualiza sonda lor pe un ecran din cadrul muzeului Smithsonian şi să urmăm instrucţiunile de pe înregistrarea lor de aur pentru a le răspunde.

Noi nu am descoperit niciodată vreo înregistrare de aur extraterestră, o sondă spaţială extraterestră sau orice alte dovezi că am fi fost vizitaţi. Deci, se pare că nici extratereştrii nu ne-au vizitat încă prin intermediul celei mai uşoare şi cea mai probabilă opţiune: călătoria fără întoarcere a unei sonde robotizate, fără pilot.

Ar putea extratereştrii evita problemele fizice cauzate de călătorie prin vizitarea noastră sub o formă nefizică?

Unora le place să sugereze că extratereştrii avansaţi s-ar putea proiecta astral pe ei înşişi sau că au găsit o metodă de a ne vizita într-o formă necorporală. Această idee ar putea reprezenta o ficţiune interesantă dar care nu are nicio asemănare cu ceea ce am învăţat despre modul în care funcţionează Universul.

În realitate, există o modalitate de a realiza o misiune necorporală pentru a furniza informaţii despre civilizaţia ta unui vecin. Nu este necesar să se cheltuiască mii de miliarde de dolari şi să se aştepte sute de ani pentru a realiza aterizarea unei sonde spaţiale pe suprafaţa unei planete. Se poate trimite, în schimb, un fascicul de informaţii în direcţia dorită, cu viteza luminii, cu un cost minim, prin intermediul undelor radio. Oricine este suficient de inteligent pentru a asculta aceste semnale se poate gândi deja la traducerea lor. Există constante universale şi matematice care pot fi utilizate ca puncte de referinţă: seriile Fibonacci, valoarea lui phi, unităţile atomice de masă, numărul lui Avogadro şi aşa mai departe.

Toate acestea ne aduc înapoi la răspunsul nostru iniţial: scenariul cel mai puţin probabil este acela că am putea fi vizitaţi în mod direct şi nu există nicio dovadă că aceasta s-ar fi întâmplat vreodată. Ceea ce este mult mai probabil este că am putut fi vizitaţi de sonde robotizate şi nu există nicio dovadă, de asemenea, că aceasta s-a întâmplat în trecut. Scenariul cel mai probabil este că vom auzi de vecinii noştri interstelari la radio şi de când ascultăm noi nu am auzit încă vreun mesaj de la ei.

În concluzie, suntem singuri? Nu cred. Ştim că aceste probleme sunt foarte greu de rezolvat. În cazul în care anumite civilizaţii au reuşit să le rezolve, rezultă că noi nu au fost incluşi în compania lor. Asta nu înseamnă că noi nu ne vom alătura mâine, anul viitor sau peste o sută de ani. Trebuie să studiem în continuare cerul, dar dacă ne vom întâlni vreodată vecinii noştri atunci cele mai mari şanse vor fi să-i descoperim, în primul rând, cu ajutorul telescoapelor radio.



Traducere de Cristian-George Podariu după Are We Alone cu acordul editorului