Recent am fost consultat de o persoană vizavi de ”trauma psihică” – posibila consecință a tragicului eveniment din acel club. Inspirat de întâlnire, voi împărtăşi câteva idei, care sper că vor fi de ajutor în abordarea mai sceptică a sprijinului psihologic oferit cu toptanul de o armata de experți. Cum e patologizată suferința umană? E mai simplu decât să răspunzi la ”ce mai faci?”. Când se petrece un dezastru (precum cel recent) și oamenii suferă în mod firesc, specialiștii clinicieni îi atribuie eticheta de ”TRAUMĂ PSIHICĂ”. Pe scurt, au inventat o boală.



Suferința umană firească în cazuri tulburătoare prin amploarea consecințelor devine nefirească. Și, deoarece, suferința nu mai este ceea ce realmente este, ci a căpătat titlul patologizant de ”traumă”, apar specialiștii pregătiți special pentru intervențiile psihologice dedicate ”asanării” de traume.

Persoanele suferinde, victime directe sau colaterale, au ajuns ”traumatizate psihic” și cu nevoi de terapie la ”psihic” (nu doar la fizic). În percepția specialiștilor au nevoie de ajutor, pentru că sunt traumatizate. Dar și în percepția proprie, ei cred că s-au pricopsit cu o traumă psihică, fiindcă se confruntă cu manifestări dureroase și tind să creadă în autoritatea expertului (mai ales cu titluri academice și acreditări profesionale). Înainte de a crede pripit că minimalizez suferința sau durerea emoțională dintr-un cinism înfiorător sau o lipsă de empatie inimaginabilă, te invit să lecturezi cu atenție în continuare.

După umila mea părere, această viziune este profund eronată. Suferința și durerea emoțională sunt o consecință firească. Simptomele lor (de exemplu: coșmaruri, flashbackuri, creșteri bruște în puls, starea de alertă spontană sau puseuri de vinovăție) sunt manifestări naturale, mai neobișnuite sau bizare, e adevărat, dar nu traume psihice! Ele apar pentru că organismul lor a fost în stare de șoc, iar ulterior intră spontan într-un proces de vindecare sau de recuperare neurofiziologică, neurohormonală și, implicit, echilibrare emoțională.

Iar mobilizarea unei armate de psihologi clinicieni și psihoterapeuți cu intenția binevoitoare de a oferi alinare nu face nimic altceva decât să întărească la nivel de mental colectiv eticheta de traumă. Și probabil nu e nimic altceva decât publicitate mascată de intenții frumoase.

Mediatizarea închipuitei traume colective, cu sprijinul dezinteresat (am îndoieli) al „specialiștilor” psihologi, poate face mai mult rău decât bine. Oamenii pot începe să creadă că sunt bolnavi, adică traumatizați (un potențial efect iatrogenic). O credință care e confirmată de propriile manifestări ”psihice” bizare asociate evenimentului dramatic. Ei vor apela la psiholog, deoarece tendința lor e să scape de manifestările bizare etichetate drept ”traumă psihică”. Iar dacă, ”specialistul” va zgândări suferința ”psihică” (via ”psychological debriefing”) riscă să amplifice simptomele, deoarece interferează cu procesul natural de vindecare.

Conform literaturii de specialitate (cu care foarte puțini psihologi/terapeuți sunt la curent), în situații de (post)criză intervențiile de tipul ”psychological debriefing” sunt ineficiente. Ba chiar, uneori, periculoase. Mai degrabă, persoanele aflate în suferință pot apela la suportul social oferit de rude și prieteni. Într-adevăr, în situațiile post-criză suportul social e de preferat comparativ cu cel psihologic profesional.

Iată ce stă scris la concluzii într-un articol de referință pe topică:

”Although psychological debriefing is widely used throughout the world to prevent PTSD, there is no convincing evidence that it does so. RCTs of individualized debriefing and comparative, nonrandomized studies of group debriefing have failed to confirm the method’s efficacy. Some evidence suggests that it may impede natural recovery.” 

Intervențiile psihologice în situatii de criză (psychological debriefing) sunt cel mai adesea ineficiente. Ba mai mult, amplifică, uneori, riscurile apariției simptomelor post-traumatice.

Repet, oamenii suferă în mod natural, experimentând, uneori, manifestări bizare. Dar, simultan, manifestă reziliență post-criză. Astfel, pentru cei mai mulți, ele se vor estompa în intensitate și reduce în frecvență pe măsura distanței temporale. Pentru câteva persoane, manifestările bizare vor continua probabil să apară după mai mult de patru săptămâni cu impact negativ in funcționarea socială. Când se întâmplă așa ceva, specialistul e binevenit, fiindcă putem vorbi probabil de traumă ”psihică”.

Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului.
Credit imagine: jg-pain.deviantart.com