În 1935, comunitatea Alcoolicii anonimi era formată din doi bărbaţi care luptau cu viciul alcoolului: Bill Wilson şi Bob Smith. Cei doi au creat un program special ce implica 12 paşi pe care o persoană alcoolică trebuia să îi îndeplinească, scopul fiind renunţarea la alcool.

 

 

Alcoolicii anonimi reprezintă doar prima comunitate dintr-un lung şir de comunităţi adresate persoanelor cu orice fel de dependenţă sau comportament obsesiv, precum mâncatul compulsiv,  dependenţa de jocuri de noroc, dependenta de jocurile pe calculator, consumul de marijuana, nimfomania.

Oare putem compara aceste programe în 12 paşi cu tratamentele moderne psihologice pentru dependenţă? Sau, şi mai important, oare aceste programe funcţionează?

 



Este imposibil să discutăm istoria acestor 12 paşi fără a şti că reprezentau, în primul rând, o practică religioasă, şi, în cel de-al doilea rând, o metodă de recuperare. 7 din cei 12 paşi invocă divinitatea, aceasta reprezentând principalul aspect care separă programul de tratamentele de dependenţă psihologică.

Cei doisprezece paşi sunt următorii:
1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului, că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la credinţa că o putere superioară ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am decis să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dzeu, aşa cum şi-l imagina fiecare dintre noi.
4. Am făcut fără teamă un inventar moral al propriei persoane.
5. Am mărturisit în faţa lui Dumnezeu, a propriei persoane şi în faţa altei persoane natura exactă a greşelilor noastre.
6. Ne-am pregătit pentru ca Dumnezeu să îndepărteze toate defectele de caracter.
7. I-am cerut umil lui Dumnezeu să ne îndepărteze aceste defecte.
8. Am făcut o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut rău şi am devenit disponibili pentru a le cere iertare.
9. Le-am cerut iertare acestor persoane oricând a fost posibil, mai puţin în acele cazuri în care acţiunile noastre ar fi rănit alte persoane.
10. Am continuat să ne inventariem acţiunile şi, atunci când am greşit, ne-am recunoscut imediat greşelile.
11. Am căutat să ne îmbunătăţim relaţia conştientă cu Dumnezeu, aşa cum ni-l imaginăm fiecare, prin rugăciuni şi meditaţie, rugându-ne să-i aflăm voinţa şi să avem puterea de a o îndeplini.
12. După ce am avut parte de o trezire spirituală, ca rezultat al acestor paşi, să încercăm să transmitem acest mesaj către alţi alcoolici şi să practicăm aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

Wilson şi Smith aparţineau unei organizaţii creştin-evanghelice denumită Grupul Oxford, iar cei 12 paşi reprezentau amintiri ale practicilor acelui grup. Aveau stabilite standarde denumite "Cele patru valori absolute" (onestitate, puritate, altruism, iubire), o serie de patru practici spirituale şi cinci proceduri (încredere, confesiune, convingere, transformare şi continuare). Astfel, salvarea prin creştinismul evanghelic  se afla în strânsă legătură cu conceptul celor 12 paşi.

Din cauza acestei legături, aceste programe au fost puternic criticate, în general, de oamenii care renunţau la ele. Au apărut cărţi şi site-uri potrivit cărora aceste programe reprezintă încercări de a recruta membri pentru biserică; la fel ca în cazul organizaţiei scientologice Narcanon, care promitea să te ajute în lupta împotriva drogurilor, chiar dacă, în realitate, reprezenta o poartă de intrare în Biserica Scientologică.

 



Totuşi, aceste programe nu au o biserică centrală. În general, sunt conduse de grupuri creştine, însă nu există o biserică anume spre care să fie dirijaţi membrii. Ceea ce contează, în acest caz, este rata de recuperare a membrilor, şi nu originea fondatorilor sau motivele şi credinţele acestora. Cu toate acestea, criticii atacă aceste programe pe motiv că sunt doar practici religioase şi nu se gândesc la efectul pe care acestea îl au - şi anume să elimine o dependenţă.

Probabil cel mai important aspect al acestor programe este grupul de sprijin. Aceste grupuri se întâlnesc în mod regulat, benevol, multe dintre ele având întâlniri zilnice. Acest aspect al programelor are un rol mult mai important decât paşii respectivi.

Conform  Institutul Naţional al Abuzului de Droguri (Statele Unite ale Americii):
,,Deoarece abuzul şi  dependenţa de droguri sunt procese complexe şi afectează numeroase aspecte din viaţa individului, tratamentul nu este unul simplu. Programele eficiente de tratament au mai multe componente, fiecare dintre ele fiind direcţionat către un aspect particular al bolii şi consecinţelor sale. Tratamentul împotriva dependenţei are rolul de a ajuta individul să nu mai folosească droguri, să menţină un stil de viaţa normal şi să devină o unitate productivă în cadrul familiei, la muncă şi în societate. Deoarece dependenţa este, în mod caracteristic, o boală cronică, oamenii nu au capacitatea de a se vindeca dacă renunţă la droguri pentru câteva zile. Marea majoritate a pacienţilor necesită tratament pe termen lung pentru a ajunge la rezultatul dorit, adică refacerea vieţilor personale."

Această abordare fundamentală este, de obicei, una bifurcată, deoarece îmbină atât medicaţia, cât şi tratamentul comportamental. Medicaţia are două roluri principale în tratarea dependenţei de droguri. În primul rând, aceasta uşurează simptomele sevrajului, în cazul în care acesta este  intens. Depăşirea sevrajului reprezintă doar începutul. Componenta fiziologică a unei dependenţe chimice este una reală, funcţiile creierului devenind confuze. Receptorii chimici devin nerăbdători, producând dorinţe care copleşesc încercarea dependentului de a se recupera. Medicaţia acţionează asupra zonelor creierului afectate de dependenţa chimică, reducând intensitatea  dorinţelor create de dependenţa respectivă.

Chiar şi după faza medicaţiei, cei cu o dependenţă puternică vor reuşi mai ales prin terapie. O terapie de succes este una personalizată şi implică, de obicei, următoarele:
-  o combinaţie de terapii cognitiv-comportamentale pentru a ajuta pacienţii să îşi schimbe comportamentul care a cauzat folosirea drogurilor;
-  terapii de familie pentru a îmbunătăţii relaţiile cu familia, relaţii destrămate din cauza dependenţei de droguri;
- o tehnică denumită interviu motivaţional ce constă în motivarea pacientului astfel încât să reuşească să îşi schimbe comportamentul;
- încurajări din partea celorlalţi, pentru că pacientul să îşi dorească beneficiile obţinute de pe urma abstinenţei.

Acest tratament oferit de Institutul Naţional al Abuzului de Droguri intră în conflict cu principiile programelor în doisprezece paşi. Frank Buchman, fondatorul grupului Oxford, a declarat că ,,Doar Dumnezeu ar putea schimba o persoană, iar încercările de schimbare trebuie să fie făcute sub îndrumare divină, îndrumare ce poate oferite atât flexibilitate, cât şi sensibilitate."

Susţinătorii tratamentelor convenţionale nu ar agrea aceasta afirmaţie deoarece aceştia consideră că responsabilitatea cade pe umerii dependentului, fiind important ca, de câte ori este necesar,  alte tratamentele să fie aplicate, ca de exemplu, terapia comportamentală sau medicaţia. A considera că doar Dumnezeu este soluţia nu este nici potrivit, nici util. Cu toate acestea, programele în 12 paşi au o întreagă istorie de reuşite în a ţine indivizii departe de droguri pentru perioade lungi de timp. Dilema este următoarea: cum putem explica succesul lor,
dacă principiul de bază nu este argumentat ştiinţific?

Se pare că programele în doisprezece paşi au şanse de reuşită, în anumite cazuri, deşi piedicile lor sunt chiar ele. Cu toate că ţin de partea religioasă, acestea oferă un grup de suport, iar grupurile de suport sunt asociate cu rezultate mai bune. Pe final, am creat o serie de întrebări care oferă răspunsuri clare cu privire la acest gen de programe.

Sunt utile aceste programe de recuperare?
Unele studii relevă faptul că aceste programe sunt mai bune decât a nu acţiona deloc; oamenii care încearcă să îşi învingă dependenţa prin diverse metode se descurcă, în general, mai bine decât cei care nu fac nimic în această privinţă.

Este adevărat că terapia de grup îmbunătăţeşte rezultatele programelor de recuperare?

Da. Atunci când oamenii decid să renunţe la ceea ce le dădea dependenţă, aceştia rezistă mai mult atunci când participă la asemenea întâlniri de grup. Numărul celor din grup sau tipul de grup este aproape irelevant. Institutul Naţional al Abuzului de Droguri din Statele Unite ale Americii declară că ,,majoritatea programelor de tratare a dependenţei încurajează pacienţii să participe în grupuri de ajutor în timpul tratamentului, dar şi după terminarea acestuia. Aceste grupuri pot fi utile după recuperare, oferind un sprijin social celor care îşi doresc să obţină şi să menţină starea de abstinenţă pe viitor."

Programele în doisprezece pași au rezultate mai bune decât alte terapii de grup?

Nu. Deşi multe studii se contrazic între ele, majoritatea consideră că diferenţa este realizată de întâlnirile de grup, nu de ceea ce se întâmplă la întâlniri sau de faptul că există acei paşi de urmat. În mod interesant, un număr restrâns de grupuri de ajutor sunt chiar dăunătoare.

Este adevărat că participanţii religioşi se descurcă mai bine decât alţii?

Da, este adevărat. Cei pentru care religia nu este o parte importantă a vieţii lor renunţă mai uşor la aceste programe în doisprezece paşi în dauna celor non-religioase şi viceversa. În mod evident, oamenii preferă un program care le afirmă convingerile sau interesele existenţiale.

În concluzie, în cazul în care o persoană este dependentă de o anumită substanţă, cel mai bine ar fi să caute un program şi chiar o intervenţie medicală completă. După aceea, în funcţie de convingerile personale, fiecare ar trebui să aleagă propria cale; dacă pentru un creştin evanghelic cea mai bună metodă de recuperare este programul în doisprezece paşi, pentru cineva care nu este creştin evanghelic cel mai bine ar fi să se alăture unui alt tip de program.



Traducere şi adaptare de Marian Curuescu după 12 Step Programs