În principiu, capacitatea de a face diferenţa dintre specii, existentă la nivel biologic, prezintă avantaje evidente. Dar în interiorul unei specii, cum ar fi cea umană, există ceva în circuitele noastre neurale care ne face să ne simţim confortabil în preajma celor ca noi şi nu la fel de confortabil în preajma celor identificaţi ca diferiţi?

 




Bătălia intracerebrală între lipsa de încredere şi recompensă

Ca toate animalele, creierul nostru are două sisteme primordiale: unul ce include amygdala, o regiune a creierului care generează frica şi neîncrederea în lucruri ce ne pun în pericol(de exemplu, un prădător) şi altul numit sistemul mesolimbic, care reprezintă un grup de structuri conectate care dau senzaţia de plăcere şi sentimentul de recompensă. Dar cum interacţionează aceste două sisteme pentru a ne influenţa modul în care ne formăm ideile despre comunitatea în cară trăim?

 



Prin teste de asociere implicită care dezvăluie tăria asocierilor subliminale (de exemplu, alb=bine, negru=rău), cercetătorii au arătat că mulţi dintre noi au o preferinţă pentru cei care ne seamănă, chiar dacă nu arătăm niciun semn evident privind existenţa vreunei predispoziţii (eng. bias - predispoziţie, inclinaţie inconştientă) pentru o astfel de preferinţă.  Sunt aceste asociaţii învăţate? Sunt ele cumva congenitale (eng. hardwired)? Reflectă ele activitatea conflictuală dintre amygdala şi sistemul mesolimbic?



Neîncrederea în ceilalţi

Cercetările privind răspunsurile amygdalei atunci când evaluăm importanţa rasei este nuanţată şi complexă. Studiile trebuie să ia în calcul diferenţele dintre măsurile explicite şi implice ale atitudinilor faţă de rasă, impactul predispoziţiile culturale şi variaţiile individuale. Majoritatea studiilor indică faptul că variaţii ale amygdalei sunt responsabile pentru felul în care noi măsurăm încrederea în grupuri asemănătoare ori diferite.


Recompensă pentru "asemănări"

Recompensa, pe de altă parte, este fixată în creierul nostru prin în cadrul sistemului mesolimbic. Neuronii ce formează acest sistem controlează eliberarea dopaminei, care este asociată cu o creştere a senzaţiei de plăcere. Dependenţa creată de anumite droguri, jocuri şi jocuri de noroc se bazează tocmai pe intensificarea activităţii acestor neuroni.

Circuitele neuronale ce guvernează comportamentul social şi recompensa au apărut timpuriu în cadrul evoluţiei vertebratelor şi sunt prezente la păsări, reptile, peşti şi amfibieni, precum şi mamifere. Deocamdată nu sunt multe informaţii privind activitatea circuitului recompensei pe timpul activităţilor sociale cu persoane din grupuri asemănătoare ori diferite, dar sunt câteva rezultate surprinzătoare în studiile asupra altor animale.

 



Într-o lucrare recentă neurocercetătorul Karl Deisseroth şi colegii lui de la Universitatea Stanford au combinat testele genetice şi comportamentale cu o abordare numită fotometrie cu fibră (eng. fiber photometry), care permite ca anumite celule să fie activate ori blocate prin intermediul luminii. Folosind această tehnică, cercetătorii au putut stimula şi măsura activitatea neuronilor din circuitul recompensei cu grad de precizie foarte ridicat. Important de menţionat, experimentul s-a efectuat asupra unor şoareci plasaţi într-un context social.

Studiul arată că neuronii din sistemul mesolimbic au fost activaţi atunci când şoarecele a întâlnit un alt şoarece, necunoscut până atunci, dar din propria sa linie genetică. Să fie o reacţie similară omului atunci când întâlnește o persoană asemănătoare?

Dar dacă şoarecele ar fi fost de altă linie genetică, cu caracteristici externe diferite? Dar dacă ar fi fost vorba despre animale, ca şoarecele de câmp, care au alt tip de relaţii, în funcţie de habitat (prerie ori zonă muntoasă)? S-ar mai fi activat neuronii sistemului mesolimbic în semn de recunoaştere ori diferenţele ar fi activat amygdala, ca semn al fricii ori dezgustului?

Nu ştim cum aceste diferenţe subtile afectează modul în care circuitele neuronale promovează răspunsurile sociale, dar studiindu-le s-ar putea să înţelegem mai bine cum sistemele noastre cerebrale contribuie la predispoziţiile noastre pe care le arătăm faţă de membrii speciei noastre pe care-i vedem totuşi ca fiind diferiţi.


Activarea neurală nu înseamnă predestinare


Chiar dacă evoluţia ne-a dus către a recompensa "asemănătorul" şi a respinge "diferitul", nu trebuie să fie înţeleasă ca predestinare.

Activitatea creierului este maleabilă, permiţând circuitelor superioare din cortex să modifice sistemele mai primitive (responsabile pentru recompense şi sentimentul fricii)  şi să genereze comportamente diferite.

Chimamanda Ngozi Adichie relatează în mod elocvent că "problema cu stereotipurile nu este aceea că nu sunt adevărate, ci că sunt incomplete. Ele ca fac ca o poveste să devină singura poveste". Stereotipurile îi reduc pe cei care nu sunt exact ca noi la diferenţele existente între noi şi ei.


Valoarea diversităţii

De ce ne-am lupta cu disconfortul acceptării celor diferiţi, când este mai uşoară selectarea celor care ne seamănă? În cartea sa numită "Diferenţa" (eng. Difference), Scott Page furnizează dovezi matematice conform cărora atunci când persoane ce se recepţionează ca diferite au mai puţină încredere una în cealaltă, atunci când sunt puse să lucreze împreună sunt mai eficiente.

De la spargerea codului maşinii de criptare germane Enigma la prezicerea preţurilor pe bursă, Page prezintă date concludente pentru a demonstra că o diversitate de perspective produce inovaţii mai îndrăzneţe şi soluţii mai bune decât cel mai bun grup de experţi care gândesc la fel. Pe scurt, diversitatea creşte abilitatea.

Aşadar, vă invit să recunoaştem neîncrederea generată de amygdala atunci când evocăm diferenţe. Apoi, deşi nu vom primi aceeaşi cantitate de dopamină, vă invit să recunoaşteţi că atunci când vine vorba despre excelenţă, lucrul în echipă cu cei "care nu sunt ca noi" asigură anumite recompense.

Traducere după how our brains view others