(Timp citire: 12 - 13 minute)

Freud credea că eul își trage energia din sine. Jung mai credea că sursa puterii psihicului este inconștientul. Ambele teorii au fost numite psihologii abisale, pentru că autorii lor au localizat puterea motivantă a personalității adânc în părțile inaccesibile ale psihicului. Adler și Horney, prin contrast, au reprezentat eul sau sinele conștient ca sursă de putere. Oamenii puteau să-și analizeze circumstanțele vieții și să reacționeze la ele, schimbându-și modelele de viață.

Erik Erikson a fost un alt teoretician cunoscut al secolului al XX-lea care a adoptat această abordare. Teoriile personalității care subliniază cunoașterea de sine și abilitatea de a te schimba au fost numite psihologii ale eului la mijlocul secolului al XX-lea.

 Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Personalitatea) - (Partea a III-a: Teorii neofreudiene)


Ce este psihologia eului?

În Europa, începutul psihologiei eului a fost asociat de numele lui Heinz Hartmann. Hartmann, un bun prieten de-al lui Freud, a scris diverse lucrări la începutul anilor '30, în care a formulat ipoteza eului, ca o forță activă, independentă.

Hartmann a inventat termenul de psihologia eului. Cartea sa, Ego psychology and the problem of adaptation (Psihologia eului și problema adaptării) (1939/1958), ar fi putut avea un impact mai mare în America dacă ar fi fost disponibilă în limba engleză înainte de 1958 (anul traducerii ei), când ideile legate de teoria freudiană erau deja în declin.

Cel mai cunoscut psiholog al eului din America a fost Erik Erikson. Erikson a scris cea mai cunoscută lucrare a sa între anii 1950 și 1980. Soția sa Joan, o artistă și dansatoare canadiană, cu care s-a căsătorit în 1930, a fost colaboratoarea sa de-a lungul vieții.

Eriksonii au fost scriitori buni, iar ideile lor au ajuns în vocabularul popular. Majoritatea oamenilor au auzit de căutarea identității, de criza identității și de crizele vieții. Cartea lui Erickson, Gandhi's Truth (Adevărul lui Gandhi), a câștigat un premiu Pulitzer și Premiul Național al Cărții, ca o lucrare remarcabilă de literatură.


Erikson şi criza de identitate


Erikson a trecut printr-o criză de identitate. Părinții se despărțiseră înainte de nașterea lui. La trei ani mama sa s-a căsătorit cu un pediatru din Karlsruhe, Germania, pe nume Theodore Homberger.

Aceste lucruri au fost ascunse de tânărului Erik, care a crescut ca Erik Homberger. Când a aflat că dr. Homberger nu era tatăl său biologic, Erik nu a mai fost sigur de cine era el cu adevărat.

Erik a fost mediocru în școală și nu a mers niciodată la facultate. Rezistând dorinței tatălui adoptiv de a face o carieră medicală, el a rătăcit prin Europa timp de câțiva ani, "înstrăinat de tot ce întruchipa familia mea burgheză" (Erikson, 1975, p. 28).


Teorii despre numele lui Erikson


Când a emigrat în lumea nouă, Erik Homberger a decis o nouă identitate pentru el însuși, schimbându-și numele în Erik H. Erikson. Această alegere a lui nu a fost niciodată explicată în mod adecvat. Erikson nu era numele tatălui său biologic.

Poate era un nume simbolic al identității sale autogenerate: aceea de a fi "fiul lui însuși". Unii spun că și-a dorit ca cei doi fii ai săi să fie cunoscuți drept "fiii lui Erik". Erikson este, de asemenea, un bun nume danez, și ambii părinți biologici ai lui Erik au fost danezi.


Erikson în raport cu teoria lui Freud


Erikson a fost prieten cu Sigmund Freud și nu s-a dezis niciodată de teoria acestuia. El a pretins că a construit pe fundamentele freudiene. Cu toate acestea, Hjelle și Ziegler (1992) au identificat patru moduri prin care Erikson s-a îndepărtat de ipotezele lui Freud.
1. În concepția lui Erikson, eul funcționează ca un sistem autonom, reflectând realitatea prin procesul gândirii conștiente, ce include percepția, atenția și memoria, și nelăsându-se la discreția sinelului sau supra-eului.
2. Erikson a subliniat contextul istoric și cultural în care se formează eul unei persoane. El a comparat influențele diferitelor vremuri și culturi asupra dezvoltării eului în cărțile sale Young Man Luther (despre Martin Luther) și Gandhi's Truth.
3. Teoria lui Erikson acoperă întreaga viață a individului, de la copilărie până la bătrânețe. Freud a crezut că influențele majore asupra eului aveau loc în primii ani de viață.
4. Erikson subliniază posibilitatea triumfului asupra crizelor vieții. Freud a discutat mai ales despre efectele nocive ale crizelor timpurii.


Etapele psihosociale ale lui Erikson

Childhood and Society (Copilăria și societatea) a fost prima carte a lui Erikson, publicată pentru prima dată în 1950 și revizuită în 1963. Ideile au fost dezvoltate împreună cu soția sa, Joan; referințele la "Opera lui Erikson" de aici trebuie înțelese prin ipoteza unei influențe puternice din partea ei.

Cum a descris Erikson dezvoltarea?

Erikson a identificat o serie de opt crize care, după el, caracterizau dezvoltarea personalității. Cuvântul criză în acest context nu este în întregime negativ.

O criză este o provocare pentru eu, o amenințare, dar și o oportunitate de a crește și de a se îmbunătăți. Erikson a descris o serie de crize care apar de-a lungul vieții și le-a numit etape psiho-sociale.

Teoria etapelor a lui Erikson a fost prezentată pentru prima oară de Erik Erikson la o conferință privind dezvoltarea din 1950, la Casa Albă. Fiecare interval de vârstă a fost descris ca prezentând o provocare diferită.

De exemplu, pruncia a fost caracterizată printr-o concurență sau printr-un conflict dintre încrederea și neîncrederea bazală. Aceasta este similar cu ideea lui Horney conform căreia mama și copilul mic stabilesc o relație, care creează fie încredere bazală, fie anxietate bazală.

Dacă criza este rezolvată cu succes (dacă are un rezultat fericit), copilul va avea o fire caracterizată prin speranță în loc de disperare. Fiecare altă criză sau provocare de pe tot parcursul vieții putea duce la noi dificultăți sau la o nouă "virtute". Aceste virtuți vor deveni o latură persistentă a personalității unei persoane, conform lui Erikson, și ele se vor menține până la o vârstă înaintată cu rezultate distincte.

Etapele psihosociale ale lui Erikson
Pruncia: vârsta 0-1 ani
  Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală
  Dacă este rezolvat, virtutea este speranța
  Culminarea la bătrânețe: Aprecierea interdependenței și a înrudirii
Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani
  Conflict: autonomie vs. rușine
  Dacă este rezolvat, virtutea este voința
  Culminarea la bătrânețe: Acceptarea ciclului vieții, de la integrare la dezintegrare
Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani
  Conflict: inițiativă vs. vinovăție
  Dacă este rezolvat, virtutea este țelul
  Conflict: identitate vs. confuzie
  Culminarea la bătrânețe: Umor, empatie, reziliență
Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani
  Conflictul: hărnicie vs. inferioritate
  Dacă este rezolvat, virtutea este competența
  Culminarea la bătrânețe: Smerenia, acceptarea cursului vieții și a speranțelor neîndeplinite
Adolescența: vârsta de 12-19 ani
  Conflict: identitate vs. confuzie
  Dacă este rezolvat, virtutea este fidelitatea
  Culminarea la vârsta înaintată: Sentimentul complexității vieții, îmbinarea percepției senzoriale, logice și estetice
Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani
  Conflict: intimitate vs. izolare
  Dacă este rezolvat, virtutea este dragostea
  Culminarea în vârsta înaintată: Sentimentul complexității relațiilor, valoarea tandreții și iubirii libere
Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani
  Conflictul: generativitate vs. stagnare
  Dacă este rezolvat, virtutea este grija
  Culminarea în vârstă înaintată: Caritas (îngrijirea altora) și agape (empatie și grijă)
Vârsta senectuții: peste 65 de ani
  Conflictul: integritate vs. disperare
  Dacă este rezolvat, virtutea este înțelepciunea
  Culminare la vârstă înaintată: identitate existențială, un sentiment de integritate suficient de puternic pentru a rezista dezintegrării fizice

Descrierea făcută de către soții Erikson a celor opt etape ale vieții a avut multă atractivitate atunci când au ieșit cu ea. Ideile freudiene nu erau încă dezonorate, iar Erikson părea să extindă conceptele freudiene fundamentale în fazele plauzibile, ușor de înțeles, ale dezvoltării eului.

Erikson a fost evaluat ca fiind al cincilea cel mai influent psiholog al secolului, într-un studiu al psihologiei postbelice (Gilgen, 1982). Participarea soției sale în calitate de co-teoretician și partener de redactare nu a fost menționată în mod uzual.

 


Partea din teoria lui Eriksons a primit cea mai mare atenție din partea cercetării


Au fost făcute multe cercetări pentru testarea previziunilor bazate pe teoria lui Erikson, în special despre criza adolescenței privind identitatea versus confuzia de rol. Eriksonii au fost unii dintre puținii teoreticieni ai personalității care au spus ceva interesant despre adolescență. (Jung a numit adolescența "anii imposibili").

James Marcia (1966) a propus unul dintre cele mai cunoscute programe de cercetare pentru explorarea uneia dintre etapele propuse de Erikson. El a vizat formarea identității în adolescență și a găsit patru stări distincte ale identității eului. Acestea pot fi arătate ca o matrice de 2 x 2 pe care Marcia a produs-o pentru o publicație din 1980.



Matricea lui Marcia (1980)


Ce a descoperit Marcia și colegii săi?

Marcia și colaboratorii au descoperit că "previzibilii" aveau tendința de a avea relații mai strânse cu părinții (Marcia, 1980). "Adolescenții cu identitate difuză aveau tendința de a considera părinții ca fiind indiferenți sau respingători și erau mai predispuși să răspundă la presiunile egalilor.

Unele idei ale lui Erikson nu au fost confirmate de cercetare. Van De Water și McAdams (1989) au descoperit că generativitatea, presupusă a fi un produs al vârstei mijlocii, nu era legată de vârstă.

"Criza vârstei de mijloc" este faimoasă, dar de fapt nu este foarte comună. Un studiu din 1971 privind bărbații de vârstă mijlocie a descoperit o varietate de căi de dezvoltare, cu puțini bărbați care au declarat o criză la mijlocul vieții.

Teoriile etapelor, în general, erau populare la mijlocul secolului al XX-lea. Le-am văzut în opera lui Piaget, a lui Kubler-Ross, în ierarhia nevoilor lui Maslow și în câteva alte locuri din capitolele anterioare.

Problema cu teoriile etapelor este că ele sunt întotdeauna plauzibile și că toată lumea le poate adapta la propria viață (la fel ca astrogramele). Dar există întotdeauna excepții.

În psihologie, teoriile etapelor nu sunt o formă puternică de model științific, cu excepția cazului în care sunt specificate precizări care se dovedesc a fi previziuni surprinzătoare. Dar dacă fac predicții ferme, teoriile etapelor tind să fie respinse atunci când sunt colectate datele reale, deoarece există atât de multă varietate în populația umană.

Interesul pentru teoriile lui Erikson a atins punctul culminant în jurul anului 1979 și a scăzut după aceea. Contribuțiile sale literare au fost sărbătorite, dar el nu este acum o figură influentă în teoria personalității, măsurată prin analiza citărilor.


Psihologia eului sau a conceptului de sine


Teza distinctă a psihologilor eului de la mijlocul secolului al XX-lea a fost că părțile conștiente ale personalității ar putea juca un rol decisiv în schimbarea vieții oamenilor. Eul ar putea schimba personalitatea în sine.

Teoriile lui Erickson sunt un exemplu în acest sens. În fiecare etapă, sinele trebuia să facă față unei provocări. Acest lucru nu se făcea prin scoaterea la iveală a complexelor ascunse; era opera sinelui conștient, care se străduia să facă tot ce este mai bun din viață.

Cuvântul eu însuși a devenit mai puțin popular cu timpul, fiind asociat cu teoria freudiană. În psihologia personalității, aproximativ între 1950 și 1980, ideea de eu a fost în mare măsură înlocuită de ideea conceptului de sine.

Conceptul de sine este modul în care o persoană își concepe sau își reprezintă personalitatea. Aceasta nu este doar o evaluare pasivă, ci o influență continuă asupra comportamentului. Markus și Wurf (1987) au descris punctul de vedere al psihologilor eului din anii '80, conform cărora "conceptul de sine era activ, puternic și capabil de schimbare".

Conceptul de sine nu este neapărat privit ca un lucru unitar. Una dintre tendințele teoriilor moderne ale personalității este de a vedea conceptul de sine ca fiind flexibil, maleabil și multiplu, capabil de a aborda rolurile multiple pe care majoritatea dintre noi le joacă în diferite contexte ale vieții noastre.

Conceptul de sine este "un set sau o colecție de imagini, scheme, concepții, prototipuri, teorii, scopuri sau sarcini" (Markus și Wurf, 1987). "Este un lucru comun acum să te referi la multiplicitatea identității".

Dar nu toate reprezentările de sine sunt la fel de importante. De exemplu, un tânăr ar putea spune: "Sinele meu de muzician nu este la fel de important ca sinele meu de tată și dacă ar trebui să fac o alegere, muzica ar mai putea aștepta".


Care este avantajul "sinelui dialogic"?


Sinele dialogic este un concept psihologic care descrie capacitatea minții de a-și imagina diferitele poziții ale participanților într-un dialog intern, în strânsă legătură cu dialogul extern. "Sinele dialogic" este conceptul central din teoria dialogului propriu (DST), așa cum a fost creat și dezvoltat de psihologul olandez Hubert Hermans în anii '90.

Hermans, Kempen și van Loon (1992) susțin importanța dialogului cu sine. "Sinele poate ocupa în mod imaginar o serie de poziții care permit relații dialogice reciproce". Sinele dialogic este folosit ori de câte ori organizezi o dezbatere internă, sau propui o a doua soluție, după ce ai luat o decizie, sau privești o problemă din mai multe perspective diferite.

Sinele dialogic este unul dintre atributele cheie ale conștiinței umane, deoarece permite reflexia. Poți examina un punct de vedere din mai multe perspective,
ocupând prima poziție, apoi o alta, argumentând ambele părți ale unei probleme, și nu confiscând impulsiv prima interpretare disponibilă.

Google Ngram Viewer arată că "conceptul de sine" a atins punctul culminant în 1980. "Psihologia elui" a avut o evoluție bună, aproximativ din 1955 până în 2005, înainte de scăderea frecvenței de utilizare.

"Sinele dialogic" a apărut pentru prima dată în jurul anului 1980 și a atins punctul culminant în jurul anului 2004. În schimb, "teoriile trăsăturilor" au fost folosite în mod uzual după 1940, au avut un vârf în anii '70, și sunt încă folosite la fel de frecvent de către tinerii de 20 de ani.


Teoriile neofreudiene în sumar

Teoreticienii personalității care l-au urmat pe Freud s-au divizat în multe direcții diferite. Jung a fost fascinat de inconștient și a făcut distincția între inconștientul personal al unui individ și inconștientul colectiv al speciilor.

Pentru Jung, visurile, miturile, fanteziile și chiar jurnalele alchimiștilor medievali erau pline de simboluri ale inconștientului colectiv. Jung a crezut că aceste modele fuseseră construite în istoria speciei noastre ca răspuns la elementele omniprezente ale mediului nostru social.

Adler a fost de asemenea interesat de influențele sociale asupra personalității, dar accentul său era pus pe influența copilăriei și a familiei. Adler credea că personalitatea unei persoane era influențată de sentimentele de inferioritate din copilărie și de modul în care aceasta le-a răspuns.

Adler a subliniat că indivizii compensează adesea pentru lucruri care i-au făcut să se simtă insuficienți în copilărie. Ei se străduiesc să depășească aceste "inferiorități resimțite". Rezultatul este un stil distinct al vieții, o modalitate caracteristică de a interacționa cu ceilalți, pe baza a ceea ce a lucrat în copilărie.

Karen Horney a subliniat relațiile calde și hrănitoare dintre cei copiii mici şi cei care aveau grijă de ei. Relațiile pozitive încurajează încrederea bazală, a spus ea, iar cele negative creează anxietatea bazală. Ele ar putea persista la vârsta adultă și ar putea afecta capacitatea unui individ de a se descurca eficient în viață.

Adler și Horney au fost amândoi psihologi ai eului, deoarece au crezut că procesul executiv al personalității (sinele sau eul conștient) avea puterea de a se transforma și de a energiza schimbarea de sine. Adler s-a referit la sinele creativ, în timp ce Horney a pledat pentru auto-analiză.

Erik Erikson a fost un alt psiholog al eului de la mijlocul secolului al XX-lea. Scriind împreună cu soția sa, Joan, ca un coautor nerecunoscut, el a reprezentat dezvoltarea personalității printr-o serie de provocări sau crize de-a lungul vieții. Fiecare criză, dacă era rezolvată în mod corespunzător, producea o virtute sau o forță a personalității.

Psihologii moderni tind să evite cuvântul eu, cu conotațiile sale freudiene. Ei discută despre un proces activ, executiv, utilizând etichete precum conceptul de sine sau sinele dialogic.




Traducere de Maricica Botescu după Erikson and ego psychologies, cu acordul autorului