Numele lui Sigmund Freud domină istoria timpurie a teoriilor personalității. Freud a propus prima teorie majoră a personalității și prima procedură în psihoterapie. El a zugrăvit o imagine a personalității umane care a inspirat un puternic devotament, dar și o opoziție puternică.


Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Personalitatea) - (Partea a II-a: Teoria freudiană)

 

Veţi citi despre:
» Influenţa lui Freud
» Diviziunile psihicului. Sine, eu şi supra-eu
» Principiul plăcerii
» Ce este inconştientul
» Dependenţa de cocaină asupra lui Freud

O modalitate de a evalua un corp de lucrări științifice constă în analiza citărilor. A vedea cât de des este citat un anumit articol sau numele unui autor de alți savanți. Aceasta este o evaluare bună a influenței.

De-a lungul unei mari părți a secolului XX, Freud a fost unul dintre cele mai citate nume din literatura psihologică. Este ironic deoarece (1) Freud nu a fost psiholog, ci psihiatru și (2) multe dintre citări sunt negative.

Disciplina psihologiei a luptat din greu în cursul secolului al XX-lea pentru a nu fi asimilată cu psihanaliza freudiană. Psihologii au reprodus frecvent cele spuse de Freud, apoi au discutat de ce el nu a avut dreptate.

De fiecare dată când a fost menționat în acest mod, Freud și-a sporit contul de citări. Serviciul Google de monitorizare a citărilor arată că, până în anul 1993, menționările lui Freud în literatura de limbă engleză nu începuseră să scadă.

Chiar și citarea negativă înseamnă că Freud este un autor influent. Influența lui Freud este neîndoielnică. Majoritatea teoriilor personalității din prima jumătate a secolului al XX-lea au fost prezentate ca alternative la teoria lui Freud.

Pentru a înțelege cum au apărut ideile despre psihologie în secolul al XX-lea (și pentru a fi alfabetizați cultural) se impune să fim familiarizați cu Freud și cu teoriile sale. Ca urmare, Freud este discutat la multe cursuri de psihologie.

Cât privește faptul dacă vreuna dintre ideile lui Freud are vreun merit, aceasta depinde în întregime de care dintre ideile sale sunt selectate și de modalitatea în care acestea sunt încadrate. Crews (1996) a scris:

Studiile independente au început să se orienteze spre un verdict care a fost odată considerat un semn al extremismului sau chiar al nevrozei: faptul că nu există nimic de spus, literalmente științific sau terapeutic, în avantajul întregului sistem freudian sau al oricărei dogme componente.

Prin "dogme componente", Crews se referea la ideile mai neobișnuite pe care le vom discuta în următoarele pagini: etapele psihosexuale din copilărie, "drama familială" a geloziei sexuale dintre copiii mici și părinții lor și teoriile lui Freud despre cauzele nevrozei adulte. Niciuna dintre acestea nu este susținută de cercetări bazate pe dovezi.

Drew Weston, dimpotrivă, a susținut că Freud a prezentat multe idei respectabile în prezent, cum ar fi următoarele (adaptate de Weston, 1998):
• Mare parte din viața mentală este inconștientă.
Procesele mentale funcționează în paralel și, adesea, în conflict.
Tiparele stabile ale personalității se formează în copilărie și modelează relațiile ulterioare.
Reprezentările mentale în raport cu sine, cu ceilalți și cu relațiile conduc interacțiunile cu ceilalți și modelează simptomele.
Dezvoltarea personalității se deplasează de la dependența imatură la interdependența matură.

Weston a avut dreptate când a spus teoria lui Freud a încorporat aceste idei. Dar Freud însuși ar fi putut să nu le recunoască în lista benignă de mai sus. Pentru Freud, cele mai importante dintre ideile sale erau legate de sexualitate, dar Weston a trecut peste acestea.

În predarea despre Freud la cursurile mele, am subliniat distincția dintre observație și explicație. Freud a făcut de multe ori observații bune. Explicațiile lui nu au fost chiar așa de bune.

De exemplu: lista mecanismelor de apărare a lui Freud pare a fi în mare parte valabilă. Acestea sunt gimnastici mentale pe care le observăm cu toții în comportamentul oamenilor obișnuiți, când evită gândurile sau evenimentele neplăcute. Acestea sunt observații.

Cu toate acestea, în domeniul explicațiilor, Freud nu reușește. Când pune problemele psihice ale adultului pe seama antrenamentului pentru toaletă sau a alăptării sau a sentimentelor de gelozie criminală față de părintele sex opus, el se mulțumește cu explicații foarte discutabile și nu există dovezi care să susțină aceste explicații.

Într-un fel, deficiențele teoretice ale lui Freud nu ar trebui să fie surprinzătoare. Puține teorii din anii 1880-1930 sunt încă actuale științific.


Diviziunile psihicului conform lui Freud

Cele trei nivele ale conștiinței

În anii 1890, Freud a propus o teorie care distinge între trei niveluri diferite ale conștiinței. Gândurile conștiente, a scris el, sunt produse mentale prezente în conștiență.

Gândurile preconștiente sunt amintiri care nu sunt conștiente în prezent, dar sunt ușor de preluat. Gândurile inconștiente sunt lucruri pe care o persoană nu poate să le aducă în mod voluntar în conștiență.

Ce teorie nouă a propus Freud în anii '20? Sinele, eul şi supra-eul

În 1923, Freud a scris o nouă carte, The Ego and Id, descriind o nouă teorie cuprinzătoare asupra organizării personalității. Majoritatea oamenilor se gândesc la ea ca la "teoria personalității lui Freud". Însă el a formulat această teorie după o practică de 40 de ani, așa că aceasta a fost o dezvoltare relativ târzie pentru Freud.

Ideile despre sine, eu şi supra-eu au constituit o încercare de a descrie diviziuni importante ale psihicului. Psihicul era conceput ca universul global al minții, în timp ce sinele, eul şi supra-eul erau (pentru Freud) diviziuni sau funcții ale psihicului.

Freud a avertizat cititorii să-și amintească că sinele, eul şi supra-eul nu erau "persoane de sine stătătoare". Totuși, el a ținut să le reifice (să le trateze ca lucruri obiective și surse de putere).

Orice ar fi, sinele, eul şi supra-eul sunt etichete. Freud le-a aplicat tiparelor comportamentale umane. Multe dintre aceste tipare de comportament ne sunt  familiare, indiferent de raportarea noastră la teoria freudiană.

Freud a sugerat că aceste diviziuni ale psihicului au relații diferite cu conștiința. De asemenea, ele ar putea fi forțe opuse. O mare parte din scrierile lui Freud implică conflicte între sine, eu și societate, așa cum sunt reprezentate în supra-eu.

Sinele

Unde a găsit Freud ideea lui de sine?

Prima parte a psihicului aflat în dezvoltare, în teoria lui Freud, este sinele, ceea ce înseamnă "el" (în lb. germană). Freud a preluat ideea unui sine psihologic de la un psiholog pe nume Georg Groddeck care a trăit în Viena în același timp cu Freud.

Pentru Groddeck, sinele era o parte întunecată, necunoscută a minții, care ne controlează, dar rămâne în afara conștiinței noastre. Groddeck a scris o carte numită The Book of IT, în care el a susținut că suntem trăiți de această prezență nevăzută. Cu alte cuvinte, IT-ul este într-adevăr în control!

Freud a descris sinele drept "un haos, un cazan plin de excitație înflăcărată", dominat de impulsuri sexuale și agresive. Freud a propus sinele ca sursă a libidoului, o sursă de energie pentru întregul psihic.

Această energie era exprimată în mișcări sau pulsiuni precum sexul și agresiunea. (Freud a folosit cuvântul german trieb, cu sensul de tendință motivațională, uneori tradusă ca dorință.)

Ce este "procesul primar de gândire"?

Freud a descris activitatea mentală generată de sine ca proces primar de gândire. Primar înseamnă primul.

Procesul primar de gândire este o gândire primitivă, asemănătoare visului, probabil primul tip de gândire pe care îl experimentăm ca bebeluși. Este simplu, irațional, destinat căutării plăcerii sau evitării durerii. Ca adulți, îl experimentăm cel mai adesea în vise sau în momente de tulburare mentală.

Ce este principiul plăcerii?

Freud credea că sinele generează pulsiuni și impulsuri în conformitate cu principiul plăcerii: urmărirea satisfacției imediate. Principiul plăcerii poate fi rezumat ca "Vreau ceea ce vreau când îl vreau".

În teoria lui Freud, principiul plăcerii domină în procesul primar de gândire. El este dominant în procesele mentale inconștiente.

Freud credea că oamenii au o pulsiune de satisfacere a cerințelor sinelui în orice mod posibil, inclusiv prin fantezie. Freud a crezut, spre exemplu, că visurile au drept scop satisfacerea impulsurilor sinelui.

Freud credea că bebelușii sunt numai sine când se nasc. Când un copil este înfometat sau singur, el plânge și cere o alinare imediată. Atunci când ei experimentează plăcerea, este vorba despre o plăcere pură, autosatisfăcută.

Chiar și copiii de trei sau patru ani au dificultăți în a aștepta mai mult de câteva minute ceea ce vor. Ei operează pe principiul plăcerii; vor gratificare imediată.

Cum este inconștientul, potrivit lui Freud?

În general, a spus Freud, inconștientul este infantil. Nu este neapărat rău, dar este copilăresc. Este inocent, bun sau rău, în funcție de circumstanțe, reacționând imediat la evenimente așa cum se întâmplă.

Freud credea că la nivel inconștient toți avem o dorință de satisfacere imediată și o toleranță scăzută la frustrare. Numai dezvoltarea unor modele mai mature, controlul unor părți ale minții ne ajută să evităm exprimarea impulsurilor id-ului și să acționăm ca niște copii când suntem maturi.



Eul

A doua componentă a psihicului lui Freud este eul. El este aproape echivalent cu simțul nostru de identitate: cine credem că suntem.

Eul nu era echivalent cu conștiința în schema lui Freud. El a numit eul agent de adaptare. Unele dintre aceste adaptări erau inconștiente (de exemplu, mecanismele de apărare).

Teoreticienii moderni folosesc diferite etichete pentru procesele denumite eu de Freud. Pentru a evita să pară că susțin teoria freudiană, cei mai mulți dintre ei evită să folosească cuvântul eu, dar discută despre funcțiile executive ale creierului sau ale sistemului cognitiv.

Freud credea că o mare parte din activitatea eului are loc în afara conștiinței, în procesul de selectare a gândurilor sau a impulsurilor care sunt acceptabile. În programele de IA (inteligență artificială), aceeași problemă este cunoscută sub numele de controversa programării. Sarcinile concurează pentru timpul CPU (procesul calculatorului, unitatea centrală de procesare), iar este necesar un mecanism care să decidă unde să aloce energia sau atenția. Acest lucru este similar funcției pe care a văzut-o Freud pentru eu.

Ce este eul? Care era rostul analogiei "călărețului pe cal"?

Freud a descris eul ca o componentă ce își extrage puterea din sine, în timp ce încearcă să-l controleze, asemenea unui călăreț pe un cal. În această metaforă, calul reprezintă sinele: o sursă primordială de energie, asemănătoare cu cea a animalului. Călărețul reprezintă eul. El poate fi slab sau puternic, stângaci sau priceput.

Dacă călărețul este necoordonat sau lipsit de pricepere, calul merge în orice direcție vrea el și călărețul trebuie să țină de viața lui. Această imagine seamănă cu o persoană ale cărei impulsuri sunt în afara controlului, slab coordonate de eu.

Pe de altă parte, dacă călărețul este un expert, calul devine ca o prelungire a voinței călărețului, făcându-l pe călăreț mai rapid și mai puternic decât un om care merge pe jos. În mod similar, în opinia lui Freud, sinele furnizează energie brută, iar eul (dacă este priceput sau bine controlat) folosește această energie în realizări remarcabile și pozitive.

Ce este puterea eului?

Pentru Freud, un eu puternic pozitiv nu era același lucru cu faptul de a fi egoist, excesiv de mândru de sine, infatuat. El însemna să poți rămâne în control în situații stresante sau să perseverezi în direcționarea energiei către obiective pe termen lung, în ciuda problemelor pe termen scurt.

Ce parte din eu era inconștientă, în opinia lui Freud?

În schema lui Freud, eul nu este în întregime conștient. Mecanismele de apărare sunt considerate funcții inconștiente ale eului, care funcționează pentru a apăra psihicul (sistemul mental general) împotriva gândurilor și emoțiilor dureroase.

Freud a spus că eul se dezvoltă în copilăria timpurie. Copiii mici descoperă că impulsurile sinelui nu pot fi satisfăcute imediat. Principiul plăcerii produce frustrare.

Pentru a obține ceea ce doresc, copiii trebuie să învețe strategii raționale sau realiste și, uneori, trebuie să tolereze o întârziere a satisfacției. Eul se dezvoltă ca rezultat al acestui conflict dintre dorințele sinelui și realitățile lumii, a spus Freud.

Ce este "procesul secundar de gândire"? Ce duce la dezvoltarea lui, în opinia lui Freud?

Odată cu dezvoltarea eului apare gândirea conștientă, rațională. Freud a numit-o procesul secundar de gândire pentru că ea apare mai târziu în dezvoltare și asigură modificarea procesului primar de gândire, care este similar celui al animalelor.

Freud a sugerat că procesul primar de gândire este dominat de principiul plăcerii, în timp ce procesul secundar de gândire - controlat de eu - se bazează pe realitate. Principiul realității este abilitatea eului de a face planuri care să țină cont de realitate, chiar dacă aceasta ar însemna amânarea sau negarea plăcerii.

Supra-eul

Supra-eul a fost a treia funcție propusă de Freud. Cuvântul supra înseamnă mai sus de, iar supra-eul este ca un supraveghetor al psihicului, ce monitorizează activitatea și face judecăți de valoare care ne determină să ne simțim buni sau răi în legătură cu comportamentul nostru.

Ce este supra-eul? Ce arată diagrama aisbergului?

Freud a crezut că învățăm principiile morale și valorile de la oamenii care au grijă de noi în copilărie. Aceste valori sunt internalizate, iar rezultatul este supra-eul.

Freud a spus că supra-eul, ca o "internalizare a valorilor părintești", este responsabil atât pentru mândrie, cât și pentru vinovăție. Din cauza acestei calități cu două direcții, un psihanalist (Schecter 1979) s-a referit la supra-eul iubitor și persecutant.

Potrivit lui Freud, supra-eul este parțial inconștient. Am putea fi conștienți de părți din el, dar am putea fi, de asemenea, surprinși de vinovăție sau de mândrie.

Freud, într-o metaforă faimoasă, a comparat psihicul cu un aisberg. Următoarea diagramă se bazează pe metafora lui Freud.

Asemenea unui aisberg (a spus Freud), nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient. Sinele este complet inconștient, supra-eul este în mare parte inconștient, iar eul este predominant conștient, dar nu în întregime.



Un aisberg arătând diviziuni ale psihicului
Metafora icebergului


Freud a spus că eul este prins în lupta a două direcții. Aceasta este simbolizată în mod obișnuit de un diavol pe un umăr și un  înger de pe celălalt umăr, fiecare vorbind într-o ureche diferită.

Freud a scris în New Introductory Lectures on Psychoanalysis din 1932: "Bietul eu... este nevoit să servească trei stăpâni dificili". El se adaptează la realitate, la nevoile sinelui şi la supra-eu.

Aceasta era funcția eului ca agent de adaptare. El servea ca director executiv, jonglând cu toate prioritățile, planificând cel mai bun mod de acțiune.

Studenții se referă uneori la sine, eu şi supra-eu ca la niște module ale minții, mai degrabă decât ca la niște concepte sau metafore. Freud le-a dat însă această din urmă conotație.

Acest lucru poate fi apărat într-o oarecare măsură. În cazul eului, funcțiile executive sunt încorporate în zonele prefrontale ale creierului.

Ce parte din creier este responsabilă pentru funcțiile asemănătoare celor ale sinelui?

Dacă doriți să argumentați faptul că sinele este mai mult decât o metaforă, ați putea arăta asemănările dintre sine și impulsurile generate de sistemul limbic din creier. Aproape toate impulsurile atribuite de Freud sinelui (sex, agresiune, emoții "primitive") sunt controlate de sistemul limbic.

Supra-eul, a treia dintre "diviziunile psihicului", este mai greu de relaționat cu anumite sisteme biologice din creier. El depinde în mare măsură de învățare și de cultură.

Freud a descris un inconștient nesupus, în contradicție cu civilizația. Într-o carte intitulată Civilization and its Malcontents (Civilizația și neajunsurile sale), Freud a susținut că civilizația se ciocnește de natura noastră animală. Un scop principal al societății organizate (a susținut el) a fost să îmblânzească identitatea primitivă.

De exemplu, a subliniat Freud, toate religiile majore reglează comportamentul sexual. Nu pare ciudat, a întrebat Freud, că instituțiile sociale care se ocupă de obiective spirituale reglementează întotdeauna acest aspect al comportamentului?

Pentru Freud, aceasta se potrivește cu teoria lui. În măsura în care ne îmblânzim cu succes natura animală și ne întoarcem energia către scopuri mai înalte aprobate de societate, devenim mai civilizați. Însă aceasta presupune să ne luptăm întotdeauna cu natura noastră interioară, mai ales (în opinia lui Freud) cu impulsurile noastre sexuale.

Freud și uzul de cocaină

Bazându-se pe o varietate de dovezi documentate de cercetători, Freud a folosit cocaina timp de aproximativ 12 ani, între 1884 și 1896. Nu există nici o dovadă că a folosit-o după aceea, dar numărul de ani de utilizare pare să fi avut o influență profundă asupra teoriei lui Freud și a viziunii lui asupra naturii umane.

Cartea Anatomy of an Addiction (Anatomia unei adicții) (2012) scrisă de istoricul medicinei, dr. Howard Merkel, a evidențiat dovezile legate de pasiunea lui Freud pentru cocaină. Merkel a fost de acord că nu există dovezi că Freud a folosit cocaina după 1896, dar el a detectat unele efecte adverse.

Freud și-a făcut un obicei din a fuma trabuc ca o dependență compensatorie (care l-a ucis în cele din urmă). Timp de câțiva ani după ce a renunțat la cocaină, Freud a manifestat alte semne tipice de adicție recentă.

Merkel a menţionat că : "Din 1896 până în 1900, probabil anii fără cocaină, Freud a suferit de depresie, nevoia puternică de cocaină, excese bahice ocazionale, aventuri sexuale, comportamente caustice și absență emoțională".

Pentru Merkel, acestea se adaugă la portretul clasic al unui 'dry drunk' - o persoană dependentă de o substanță pe care nu o mai consumă, dar care manifestă agitație, iritabilitate și nemulțumire. Aceasta este descrierea din Anatomy of an Addiction a cuiva care a renunțat la băutură sau la droguri și este nefericit din această cauză, făcându-i pe toți cei din jurul său nefericiți.

Peter Swales a colaționat inițial indiciile despre utilizarea cocainei de către Freud în conferințele pe care acesta le-a ținut la începutul anilor 1980. Aceste idei erau controversate la acea vreme (și respinse de cărturarii loiali lui Freud), dar Swales a fost răzbunat atunci când cercetătorii de mai târziu și-au verificat și extins constatările.

Swales a intuit acest lucru când a observat interesul lui Freud față de piesa Faust a lui Goethe. În ea se vorbește despre un om care și-a vândut sufletul diavolului în schimbul cunoașterii în profunzime a naturii umane.

Freud (a sugerat Swales) a făcut un troc similar cu diavolul atunci când a decis să folosească cocaina. Freud era probabil conștient de paralela literară. Swales a menţionat că: "Freud a obținut cocaina de la producătorul de substanțe chimice Merck, din Darmstadt, Germania. Incredibil, stră-străbunicul omului care i-a livrat lui Freud cocaină a fost Johann Heinrich Merck, un prieten apropiat al lui Goethe, al cărui caracter și personalitate îi furnizaseră modelul pentru Mefistofel, diavolul din piesa Faust."

 

Citiţi şi articolul nostru privitor la influenţa nepotului lui Freud asupra societăţii moderne:
   Edward Bernays (nepotul lui Freud) şi relaţiile publice. Propaganda ca instrument pe timp de pace



De ce a citat Freud piesa Faust mai mult decât orice altă lucrare, potrivit lui Swales?

Freud cunoștea piesa Faust din timpul școlii; el a citat-o în scrierile și scrisorile sale mai mult decât orice altă lucrare. În viața lui fantezistă, Freud trebuie să fi privit cu siguranță cocaina ca pe un adevărat vehicul pentru realizarea unui pact satanic...

În piesă, pactul dintre Mefistofel și Faust este săvârșit când Faust este de acord să înghită o poțiune de stupefiante, procurate de Diavol, pentru a-și restabili virilitatea. El reușește să seducă o tânără, Gretchen, care rămâne tragic neștiutoare de complicitatea lui infernală. (Coe, 1984)

Punând toate aceste date împreună, Swales a sugerat că Freud a raționalizat folosirea cocainei ca preț care trebuia plătit pentru înțelegerea psihicului uman, ca și pentru energia folosită în scris și în afacerile romantice.

Acest lucru se potrivește cu tonul publicației lui Freud din 1884, Über Coca (Despre cocaină), pe care Freud a descris-o ca pe "un cântec de laudă pentru această substanță magică". El a vorbit cu entuziasm despre efectele drogului și a proclamat că este unul inofensiv și non-adictiv.

Merkel (2012) a sugerat că Freud prezenta simptomele clasice ale abuzului de cocaină înainte de a renunța. La un moment dat a fost necesar să i se cauterizeze o gaură în membranele nazale, pentru a putea respira. A suferit de dureri în piept. Râvnea la cocaină și a fost deprimat când a încercat să renunțe la ea.

Swales (1989) a crezut că conceptul lui Freud despre libidou (sursa energiei pentru psihic) a fost inspirat de consumul de cocaină. Cocaina stimulează căile dopamin-energetice, producând o simulare rezonabilă a energiei animalelor dezlănțuite. Freud a descris sinele, sursa libidoului în gândirea sa, ca un "cazan clocotitor de excitații".

Entuziasmul lui Freud pentru cocaină s-a estompat în cele din urmă. Freud a încercat să ajute un prieten să renunțe la morfină, oferindu-i cocaina ca înlocuitor. Prietenul a murit, iar Freud a început să realizeze că cocaina ar putea fi periculoasă. El a renunțat să o folosească la vârsta de 40 de ani.

Ulterior, Freud a încercat să reducă la minimum consumul său de cocaină, eliminând toate referințele la aceasta în documentele sale oficiale. Cu toate acestea, într-o scrisoare adresată logodnicii sale de atunci, Martha Bernays, el îi spunea că ea nu va putea rezista "unui om mare și sălbatic, care are cocaină în corpul său", o referință care aduce aminte de sine...

Credit imagine (Freud): philosophersforchange.org
Traducere de Maricica Botescu după Freudian-theory, cu acordul autorului