Motivația (de la cuvântul latinesc motivus - care pune în mişcare) este studiul activării, direcției, intensității și duratei comportamentului. Este un proces psihic care acoperă un teritoriu larg! De ce iei deciziile pe care le iei? De ce dedici timp unor activități mai degrabă decât altora? Sunt întrebări referitoare la ceea ce îți activează și îți direcționează comportamentul, ce generează impulsul de a te îndrepta către anumite obiective.

 

 Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.9: Motivaţia şi emoţia) - (Partea I: Motive biologice)



În abordarea motivației, teoria lui Clark Hull din anii '40 a fost una de referință. Fondată pe teoriile comportamentale de tip stimul-răspuns din acea perioadă, teoria lui Hull s-a caracterizat prin rigiditate.

Teoria lui Hull a fost incredibil de ambițioasă, propunându-și să explice întregului comportament al tuturor speciilor, un obiectiv care s-a dovedit nerealist. În jurul anilor '50, teoria lui Hull a intrat în declin.

Psihologii s-au grăbit să ofere alternative. Studiul motivației a intrat în perioada sa cea mai fructuoasă, marcată de o varietate de propuneri pentru diferite tipuri și categorii de motive.

Într-o privință, teoria lui Hull seamănă mult cu teoria lui Freud. Deși a fost respinsă în cele din urmă, odată cu intrarea psihologiei într-o epocă mai modernă, ea ar putea fi privită ca o forță istorică. Merită să o studiem pentru a înțelege ce a venit după ea și de ce.

Cum se corelează motivația cu investigația noastră continuă asupra creierului creativ?

Motivația explică modul în care sunt canalizate și direcționate puterile creative. Ea are legătură cu toate realizările noastre, mari și mici.

Motivația se referă la factorii care ne determină să ne ajustăm și să ne menținem silueta, să apelăm la cele mai adânci resurse în timpul momentelor de stres, să oferim sprijin unei persoane aflate în nevoie sau să acționăm pentru îmbunătățirea condiției umane.

Motivația se referă și la nevoia de semnificație existențială. Factorii motivaționali sunt relevanți pentru toate energiile și impulsurile creative care ne direcționează în viață.

Cum este organizat acest capitol

Vom începe cu motivele biologice, oferind o imagine de ansamblu asupra teoriei lui Hull, care a plecat de la recunoașterea importanței conceptului de homeostazie din biologie. Apoi relaționăm același concept cu dorința de control al greutății și cu reglarea grăsimii.

După ce vom discuta despre foame și sete, vom merge la motivele dobândite, determinate de urmărirea plăcerii și evitarea durerii. Acestea includ fenomenul dependenței (descris de teoria procesului opus a lui Solomon). De aici, trecem  la o discuție despre conflictele motivaționale și comportamentul indus de stres.

Pe măsură ce teoria lui Hull intra în declin în anii '50, ea a fost înlocuită de o preocupare legată de motivele psihologice sau cognitive. Acestea includ necesitatea de a te simți competent, de a explora și obține cunoștințe și de a avea un sentiment de coerență și de control asupra propriilor acțiuni.

Motivele cognitive ne determină să ne străduim pentru realizări, satisfacții estetice și sentimentul de libertate. Conceptul de nevoie de libertate sau de "reactanță psihologică" ne conduce la o discuție despre psihologia inversă.

Apoi, vom vorbi despre opera lui Abraham Maslow. Maslow a încercat să se ocupe de acele motive care ar putea fi denumite existențiale sau spirituale. Acestea sunt unele dintre cele mai complexe, puternice și convingătoare motive umane.

Motivația este strâns legată de emoție. Evenimentele care inspiră emoțiile pozitive sau negative puternice sunt evenimente care ne motivează. Astfel că, în ultima parte a capitolului, vom aborda teoriile clasice referitoare la emoție și cercetările moderne privind exprimarea emoțională. Acestea includ cercetările recente care explică circuitele creierului și modalitățile de gândire implicate în emoțiile pozitive și negative.

Subiecte conexe din alte capitole

Instinctul și imperativele biologice similare sunt discutate ca modele de acțiune sau ca programe motorii în capitolul 8 (Comportamentul și cunoașterea animalelor). Ideile lui Freud despre motivele inconștiente sunt discutate în capitolul 11 ​​și din nou în capitolul 13. Ideea conform căreia stresul ar trebui studiat sub denumirea de emoție este discutată în secțiunea despre stres din capitolul 14 (Frontierele psihologiei). Atribuirea și locul controlului sunt descrise în capitolul 15 (Psihologia socială), în secțiunea privind cunoașterea socială. Căutarea prieteniei, a relațiilor sexuale și a dragostei este discutată în Capitolul 16 (Sex, Prietenie și Iubire).



Teoria lui Hull

Motivele biologice includ foamea, setea, urmărirea plăcerii și evitarea durerii.

În ce sens a fost ambițioasă teoria lui Hull? Teoria lui Hull a fost una dintre primele încercări sistematice de a explica motivația. Hull credea că va explica întregul comportament al tuturor organismelor: un obiectiv foarte ambițios.

În istoria psihologiei sunt puține teorii care au început cu aspirații atât de înalte și au eșuat atât de complet. Teoria lui Hull a dominat odinioară psihologia americană; acum a dispărut cu totul.

Cercetarea hulliană a recurs la metoda experimentală a vechilor psihologi de laborator: urmărirea traiectoriilor șobolanilor prin labirinturi. Hull și alți cercetători au efectuat multe mii de experimente cu șobolani în labirinturi, încercând să descopere legile fundamentale ale motivației.

De ce este util să cunoaștem teoria lui Hull?

Pentru studenții începători, teoria lui Hull rămâne relevantă în mai multe moduri. În primul rând, povestea ascensiunii și declinului ei reprezintă un studiu de caz în cercetarea științifică. În al doilea rând, accentul pus de Hull pe homeostazie este repetat în studiile mai moderne asupra motivelor biologice ca sisteme de reglare.

Înțelegerea teoriei lui Hull ne ajută să înțelegem teoriile motivaționale care au apărut mai târziu. Majoritatea au fost reacții la deficiențele percepute în această teorie. În acest sens, teoria lui Hull se aseamănă cu cea a lui Freud: trebuie să o cunoaștem pentru a înțelege ce a urmat după ea. Ea a fost o teorie foarte influentă.

Abordarea hulliană

În anii '30, Clark Hull s-a angajat să construiască o mare teorie care urma să unească întreaga psihologie. Punctul de pornire a fost conceptul de homeostazie, împrumutat din biologie. Homeostazia este un termen care se referă la reglarea activă a variabilelor biologice critice. De exemplu, rinichiul reglează echilibrul dintre sare și apă din corp, iar pancreasul reglează nivelul zahărului din sânge. Pentru Hull, comportamentul reprezenta un alt mod prin care organismul se auto-regla, pentru a se menține viu și sănătos. De aici, ideea importanței cunoașterii științifice a proceselor homeostatice pentru formularea unei teorii a motivației.

Oamenii de știință aveau cunoștință despre reglarea biologică încă de la mijlocul anilor 1800. Conceptul de homeostazie însă nu a fost discutat pe scară largă până la apariția cărții lui Walter B. Cannon, "Înțelepciunea corpului", din anul 1932,.

Cannon a evidențiat faptul că organismele lucrează pentru a menține variabilele biologice în intervale sănătoase sau normale. Există multe sisteme homeostatice în organism. Nivelurile tensiunii arteriale, ale sării, glucozei, apei și dioxidului de carbon (printre altele) trebuie menținute în anumite limite, pentru a asigura sănătatea organismului.

Hull credea că mecanismele homeostatice ar putea oferi o explicație științifică asupra motivației. Comportamentul ar putea fi privit ca o expresie exterioară a activității organismului de menținere a sănătății biologice. De exemplu, tremuri ca să te încălzești. Acesta este un mecanism homeostatic construit în corp. Dacă acest lucru nu reușește, ești motivat să declanșezi un comportament, de exemplu, să-ți pui un pulover sau să cauți o sursă de încălzire.

Multe comportamente sunt extensii ale mecanismelor homeostatice. Gândiți-vă doar la cât de multe comportamente umane au legătură cu alimentația, al cărui scop este menținerea nivelurilor corespunzătoare ale glucozei și grăsimilor din corpul nostru.
 
De unde provenea motivația, după părerea lui Hull?

Hull a afirmat că toată motivația este legată de dezechilibrele inițiale sau de nevoile biologice. Organismul este antrenat în mișcare (este motivat) atunci când are nevoie de anumite lucruri care nu sunt prezente acolo unde se află el.

În sistemul lui Hull, o nevoie reprezenta o cerință biologică a organismului. Foamea era o nevoie de mai multă energie. Setea era o nevoie de mai multă apă. Motivația, pentru Hull, era menită să compenseze sau să elimine deficiența sau lipsa celor necesare din organism.

Hull a folosit termenul drive pentru a descrie pulsiunea comportamentală cauzată de o nevoie biologică. În sistemul lui Hull (construit pe baza studiilor sale experimentale pe șobolani), pulsiunea era energia care alimenta comportamentul. Nu era o stare plăcută (fiind trăită ca o tensiune psihologică). Era o ceva incomod, rezultat dintr-o nevoie biologică, ceva pe care animalul încearca să-l elimine. Animalul căuta hrana pentru a-și reduce starea de foame.

De ce a fost considerată teoria lui Hull o teorie a "diminuării pulsiunii" ("drive-reduction" theory)?

Hull credea că atunci când o nevoie apărea din nou, animalul reproducea un comportament prin care își diminuase pulsiunea într-o ocazie anterioară. Teoria lui Hull a fost numită teoria motivațională a diminuării pulsiunii (tensiunii). Diminuarea unei pulsiuni ar avea ca efect o întărire a unui comportament.

Teoria lui Hull a inspirat un număr imens de cercetări. Nicio altă teorie psihologică nu a fost atât de cutezător de precisă.

Hull a folosit formule specifice pentru a prezice probabilitatea comportamentelor specifice. Pentru calcularea probabilității ca un anumit stimul să determine un anumit răspuns ("potențialul de excitație") el a folosit următoarea formulă:

Potențialul de excitație = SHR [D x K x J x V] unde...

SHR = numărul de încercări consolidate prin antrenament

D = cantitatea de deprivare biologică sau starea de excitație
 
K = dimensiunea sau mărimea scopului

J = intervalul până la care animalului i se permitea să urmărească scopul

V = intensitatea stimulului care a declanșat comportamentul

Fiecare variabilă a primit o definiție operațională precisă, pentru a sprijini cercetarea și replicarea. Hull spera să facă ca psihologia să fie la fel de științifică și de precisă în predicțiile sale ca fizica sau chimia.

Dar lucrurile nu au funcționat bine pentru cercetătorii hulliani. Predicțiile bazate pe ecuațiile lui Hull nu s-au adeverit. Încercând să facă sistemul funcțional, cercetătorii au recurs la modificarea acestuia, adăugând unele variabile sau scăzând altele, ori ajustând parametrii. În cele din urmă, ei au început să-și dea seama că schema respectivă nu va funcționa niciodată. Nu putea exista un sistem atât de simplu și de precis care să prezică comportamentul animalelor.

Ce s-a întâmplat cu teoria lui Hull?

La aproximativ 30 de ani de la propunerea sa, teoria lui Hull a fost abandonată. O întreagă generație de cercetători fusese condusă pe o cale greșită.
 
La începutul anilor '70, articolele din reviste conțineau comentarii amare referitoare la cei "30 de ani de cercetare hulliană lipsiți de rezultate". Studiile asupra învățării au variat în direcții diferite. Bolles (1990) a comentat: "Hull ar fi fost incapabil să citească o lucrare de cercetare de astăzi, oricare dintre ele fiind lipsită de sens pentru el!"

Teoria lui Hull a dispărut din cercetarea motivațională actuală, dar ea a avut un mare impact în domeniu. Multe teorii motivaționale din anii '50 și '60 au fost reacții la teoria hulliană. Acestea au inclus propunerile de motive cognitive, precum și psihologia motivațională a lui Maslow, ambele discutate mai târziu în acest capitol. Toate au fost concepute ca alternative la abordarea lui Hull ca diminuare a pulsiunii / tensiunii.


Reglarea grăsimilor

Ce idee din teoria lui Hull este încă actuală?

Există o idee în teoria lui Hull care rămâne foarte actuală. Anume, similitudinea motivelor biologice cu sistemele de control sau cu sistemele de reglare.

Cercetările au evidențiat faptul că motivele biologice cum ar fi foamea și setea funcționează într-adevăr ca niște sisteme homeostatice, care reglează variabilele biologice de bază. Controlul greutății, de exemplu, este legat de reglarea energiei din organism.

Richard Keesey și colegii au formulat termenul de punct de setare (set-point - un regulator ipotetic în organism care menține o greutate corporală relativ stabilă), pentru a se referi la un nivel al grăsimii pe care corpul tinde să îl mențină, (Keesey 1978). Celulele adipoase sunt elastice. Atunci când animalele au acces la alimente adecvate și sunt lăsate libere, celulele adipoase rămân constante în mărime. Acest lucru indică un fel de proces de reglare.

Ce înseamnă să spui că trupul "apără" punctul de setare?

De ce este reglementată grăsimea atât de îndeaproape? Grăsimea este substanța din organism cea mai densă din punct de vedere energetic. Prin reglarea nivelurilor de grăsime, organismul își asigură stocarea energiei de rezervă. Nivelul natural sau ideal al grăsimii din corpul nostru este ceea ce Keesey a numit punctul de setare.

Conceperea unui punct de setare amintește în mod particular de presupunerea lui Hull că motivația este homeostatică: ea are menirea de a menține o serie de variabile cruciale într-o gamă ideală.

În ciuda cuvântului "set", punctul de setare nu este neapărat mai fix decât setarea unui termostat (pentru o eficiență optimă, un termostat este setat la un anumit punct). O etichetă mai bună pentru valoarea de setare ar putea fi expresia de greutate corporală apărată. La majoritatea oamenilor, această greutate poate fi schimbată, dar nu este un lucru foarte ușor.

Punctul de setare se modifică evident prin intervenția chirurgicală bariatrică (eliminarea porțiunilor din tractul digestiv) la om și la animale. Acest lucru i-a determinat pe Hao și pe colegii săi (2016) să ia în calcul "reprogramarea greutății corporale apărate", ca o posibilitate distinctă.

Cercetătorii din domeniul obezității sunt extrem de interesați de fenomenul de modificare a punctului de setare și de faptul dacă aceasta se poate face fără o intervenție chirurgicală. În caz afirmativ, abordările pierderii în greutate la om ar putea fi revoluționate.
 
O persoană aflată la dietă nu pierde celulele adipoase; mai degrabă, acestea se micșorează. Când devin prea mici, organismul ia măsuri pentru a-și restabili nivelul de grăsime. Asta e ca și cum ai spune că organismul apără o greutate corporală particulară.

Dacă nivelurile de grăsime scad sub valoarea de referință, organismul se angajează în apărarea activă a greutății corporale sau a punctului de setare printr-o serie de mecanisme compensatorii:

1. Reduce rata metabolică bazală sau nivelul de fond al consumului de energie din organism. Scade căldura corporală.

2. Extrage mai multe calorii din alimente, pe măsură ce acestea sunt digerate. Excretă mai puține calorii în produsele reziduale.

3. Scade nivelul de activitate, cu excepția celui destinat alimentației, pentru conservarea energiei.

Aceste modificări îngreuiază pierderea în greutate atunci când grăsimea scade sub limitele obișnuite. De asemenea, grăsimea se poate depozita mai ușor după o dietă. De aceea, de regulă, oamenii recuperează greutatea pe care au pierdut-o în timpul unei diete de succes.

Perspectivele pierderii în greutate pe termen lung nu sunt atât de rele precum o arată diversele articole din reviste. Afirmația conform căreia cam 98% dintre persoanele care au ținut diete vor câștiga tot ce au pierdut se bazează pe un studiu din anul 1959, efectuat de către Stunkard și McLaren-Hume (1959) pe 100 de persoane obeze.

Ce factori au fost asociați cu pierderea în greutate pe termen lung?

Studiile mai recente arată că aproximativ 20% sau 1 din 5 persoane obeze își pot menține pierderea în greutate, după o dietă. Este vorba de pierderea a 10% sau mai mult din greutatea corporală pentru mai mult de un an (Wing and Phelan, 2005).

Ce se întâmplă atunci când o persoană care este "slabă de la natură" ia o masă bogată?

Unele persoane generează un număr scăzut de celule adipoase. Ele sunt subțiri prin natura lor, având un punct de setare scăzut. Acestora le este greu să câștige în greutate, indiferent de cât de mult mănâncă. Cu cât consumă mai multe calorii, cu atât mai eficient va arde corpul lor excesul de calorii. Astfel "își apără" ele greutatea redusă. Această ardere a energiei ia forma ajustărilor metabolice care sunt opuse celor listate în cazul persoanelor cu puncte de setare ridicate. După o masă bogată, persoana cu o constituție subțire va avea următoarele compensări:

1. Rata metabolică bazală și căldura corporală vor crește, pe măsură ce motoarele celulare ale corpului vor fi notificate și caloriile suplimentare vor fi arse.

2. Se absoarbe o cantitate mai mică de energie din alimente, deoarece organismul va reduce consumul de insulină care transformă alimentele în energie.

3. Nivelurile de activitate și mișcările uzuale de mică intensitate vor spori după o scurtă odihnă.

Cei mai mulți oameni nu consideră că au o problemă dacă au o constituție subțire. Îngrășarea reprezintă o sursă mai mare de îngrijorare.

O persoană cu un punct de setare ridicat poate să piardă în greutate, dar, de obicei, o va pune imediat la loc după reluarea tiparelor anterioare de alimentație. Pentru ca lucrurile să fie și mai rele, fiecare revenire ce urmează unei diete tinde să ridice puțin valoarea punctului de setare.

Este deci dieta lipsită de speranță? Nu în întregime. Existența unui sistem de depozitare a grăsimilor nu înseamnă că nivelurile grăsimilor sunt fixate odată pentru totdeauna și că nu se mai pot schimba. Din contra. Însă grăsimea trebuie să fie accesibilă. Grăsimea este ceva similar cu banii dintr-un cont bancar. Ea este de ajutor doar dacă o poți scoate atunci când ai nevoie de ea; în caz contrar, nu are rost să o depozitezi.

Cum se poate scoate grăsimea din banca de grăsime?

Prin asigurarea condițiilor în care organismul să fie nevoit să-și utilizeze sursele de energie. Prin consumul unui număr mai mic de calorii și prin creșterea consumului de energie prin exerciții fizice sau prin ambele.

Cum poate fi pierdută greutatea, în ciuda influenței punctului de setare?

Wing și Phelan (2005) au rezumat factorii care au cea mai mare probabilitate de a produce pierderi în greutate de durată, în locul revenirii la nivelurile anterioare:

1) angajarea în niveluri ridicate de activitate fizică;
2) o dietă scăzută în calorii și grăsimi;
3) micul dejun;
4) auto-monitorizarea greutății în mod regulat;
5) menținerea unui model consecvent de alimentație; și
6) capturarea "alunecărilor" înainte ca acestea să devină mai mari.

Cercetătorii au remarcat, de asemenea, că "inițierea pierderii în greutate după un eveniment medical" sau la sfatul unui medic se asociază cu o scădere a greutății care durează mai mult timp.

Persoanele care au ținut diete de succes s-au angajat în auto-monitorizare. Au făcut înregistrări sistematice. Aceasta este adesea o parte a programului de schimbare comportamentală de succes, fie că vizează finanțele personale, pierderea în greutate sau orice altceva.

Unele programe de pierdere în greutate refuză total să utilizeze cuvântul "dietă", deoarece acesta implică o schimbare temporară. Filosofia acestora seamănă mai mult cu cea a programelor de terapie a alcoolismului. Pentru a obține o schimbare durabilă, trebuie să adopți un nou mod de a trăi.

O altă modalitate de a produce schimbări de durată este modificarea chirurgicală a corpului. Revenirea (recâștigarea greutății pierdute) are loc în aproape toate programele de dietă, dar nu pare să se întâmple în cazul intervențiilor chirurgicale bariatrice, unde sunt îndepărtate porțiuni din stomac. Acești pacienți raportează o schimbare a gusturilor și a apetitului. De exemplu, dulceața devine mai puțin apetitivă (Pepino et al., 2013).

O astfel de schimbare permanentă sugerează modificări ale chimiei corporale care rezultă din operație. Acest lucru ar putea fi imitat de intervențiile farmaceutice. Apare o speranță pentru viitor că cei care vor voi să slăbească vor putea fi ajutați mai eficient prin mijloace non-chirurgicale.

Consecințele dietei severe

Unii oameni reușesc să slăbească drastic fără intervenție chirurgicală, mergând de la obezitatea severă până la o greutate normală. Deși ar putea fi considerați normali de lumea din afară, astfel de oameni sunt adesea destul de anormali în fiziologia corpului lor.

Ce au descoperit cercetătorii despre persoanele care au pierdut peste 200 pfunzi din greutatea lor?

Cercetătorii de la Universitatea Rockefeller au monitorizat un grup de persoane care au urmat diete de succes la Overeaters Anonymous, în urma cărora au slăbit peste 200 de pfunzi (un pfund = 0,4536 kg). După o dietă severă, acești indivizi au ajuns la o greutate normală, conform tabelelor lor de "greutate ideală". Însă, biologic, ei nu erau niște oameni normali. Celulele lor adipoase erau mici, iar producția lor hormonală era asemănătoare cu cea a unei persoane înfometate. (Hirsch, 1988)

Celulele adipoase ale celor care suferă de anorexie nervoasă - boala foamei - sunt mici. O astfel de afecțiune se poate asocia cu tulburări precum bătăile neregulate ale inimii, insomnia, intoleranța la frig și fluctuațiile de dispoziție.

Anorexicii (persoanele cu anorexie nervoasă) au un număr scăzut de celule albe în sânge și un ritm cardiac și o tensiune arterială anormal de scăzute. Ei nu tolerează frigul și tind să fie obsedați de mâncare. Femeile anorexice nu au menstruație.

Cercetătorii de la Universitatea Rockefeller au descoperit caracteristici ale anorexicilor la cei care anterior au fost obezi și ajunseseră la un moment dat la așa-numita greutate normală. Pentru a-și menține pierderea în greutate, aceștia trebuiau să mănânce cu 25% mai puțin decât persoanele fără antecedente de obezitate. Pentru a-și păstra celulele adipoase aproape goale, ei trebuiau să tolereze permanent frigul. Practic, nicio femeie nu mai avea menstruație. Iar tendința majoritară era obsesia pentru mâncare. (Kolata, 1988)

În concluzie, este posibil să treci de la obezitatea extremă la greutatea normală, dar prețul este mare. Omul rămâne într-o stare fiziologică de perpetuă înfometare.

Factorii care influențează depunerea de grăsimi

Care sunt factorii care influențează greutatea ultimă a unei persoane?

Studiile pe gemeni arată că genele sunt responsabile de aproximativ 80% din variația așteptată în greutatea unui adult. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că nu contează caloriile. Influența genetică este probabil legată de variația sațietății (cât de ușor ajunge o persoană să se simtă plină, pentru a se opri din mâncat).

Care sunt dovezile influențelor genetice asupra grăsimii?

Influența genetică explică de ce gemenii identici cântăresc în mod obișnuit cam la fel și sporesc în greutate în aceleași perioade din viața lor, chiar dacă sunt separați de la naștere. Copiii adoptați ajung să aibă o masă corporală care corelează cu cea a părinților lor biologici, nu cu cea a părinților adoptivi (Bray & York, 1979).

Peste jumătate dintre persoanele obeze recunosc că revin la obiceiurile lor alimentare, după o dietă. Însă revenirea la vechile obiceiuri stimulează formarea mai multor celule adipoase.

Cele două cauze principale ale obezității - genele și supra-alimentarea - pot fi distinse la animalele de laborator prin testarea secrețiilor anormale de adipsină, o substanță chimică produsă de celulele adipoase. Tulburările genetice care produc obezitatea sunt marcate de anomalii ale eliberării de adipsină.

Ce sugerează cercetarea despre efectul exercițiilor fizice asupra pierderii în greutate? Sunt ele de ajutor?

Pentru studentul mediu, răspunsul este, probabil, da.

Cu toate acestea, exercițiul fizic este dificil pentru persoanele foarte grase. Acești oameni au o capacitate scăzută pentru exerciții fizice intense. După observația unui expert, "Dacă ești suficient de obez încât să ai nevoie de exerciții fizice pentru a pierde în greutate, există probabilitatea să nu fii în stare să faci suficiente exerciții pentru a-ți stimula metabolismul corpului" (Kolata, 1987).

Chiar și în cazul persoanelor care nu suferă de obezitate, dovezile privind efectul exercițiilor asupra pierderii în greutate sunt surprinzător de subțiri. Dacă în timpul exercițiilor fizice se ard calorii, persoanele care au succes cu dietele nu par să necesite exerciții fizice, ca o condiție pentru scăderea lor în greutate. Ele reușesc la fel de des și fără ele.

Ce arată cercetarea despre fidgeturi?

Exercițiile variate din cursul antrenamentului nu sunt la fel de importante ca activitatea constantă, la scară mai mică. Studiile indică faptul că fidgeturile - micile mișcări pe care oamenii le fac fără să se gândească la ele - consumă mai multă energie decât programele de exerciții planificate.

Din punct de vedere tehnic, fidgetarea este denumirea "activității de termogeneză fără exerciții fizice" ("nonexercise activity thermogenesis" - NEAT). Cercetările indică faptul că, atunci când majoritatea oamenilor mănâncă în exces, "activarea NEAT disipează excesul de energie" (Levine, Eberhardt, & Jensen, 1999).

Aceasta explică de ce unii oameni consumă alimente bogate în calorii fără a câștiga în greutate. Persoanele care devin obeze au adesea un nivel mai scăzut de NEAT, fapt ce îngreuiază arderea excesului de calorii.

Ce recomandă Hirsch oamenilor care "se nasc grași"?

Jules Hirsch de la Universitatea Rockefeller este un susținător al teoriei că "oamenii se nasc grași". El recomandă o dietă moderată și un număr moderat de exerciții fizice.

"Sfatul meu principal este ca oamenii să fie conștienți de ceea ce mănâncă și să facă schimbări, oricât de mici, cu care să rămână tot restul vieții" (Kolata, 1988). El recomandă, de asemenea, ca persoanele obeze să-și sporească zilnic numărul de exerciții fizice în modalități obișnuite și discrete, cum ar fi să o ia pe scări în loc să folosească ascensoarele sau să-și parcheze mașina mai departe de casă sau de birou și să meargă mai mult pe jos.

Manipularea sațietății

Ce este sațietatea? Ce o determină?

Sațietatea este starea de a fi plin. Teoriile privind apărarea nivelurilor de greutate sau a celor de grăsime nu pot explica de ce ne oprim din mâncat la un moment dat în timpul mesei, înainte ca grăsimea să intre în celulele noastre. Cercetările sugerează că semnele de sațietate apar din stomac.

Deutsch, Young și Kalogeris (1978) au implantat un tub sub stomacul unor șobolani. Ei sifonau laptele băut de șobolanii, așa că laptele nu ajungea niciodată în intestinul gros. Dar, în loc să bea mai mult ca de obicei, șobolanii se opreau din băut la cantitatea obișnuită. Sosirea laptelui în stomac era aparent suficientă pentru a genera "semnalul de sațietate" care suprima foamea.

Acest tip de cercetare, care a evidențiat că un stomac plin creează un sentiment de plinătate sau de sațietate, a dus la conceperea unui dispozitiv de pierdere în greutate numit balon gastric. Balonul gastric este un mic balon din plastic care se umflă în stomacul unui pacient. Balonul ocupă un spațiu din stomac, producând senzația de "plinătate" după o masă relativ redusă.

Întrucât balonul gastric s-a dovedit a provoca complicații la unii pacienți și se deteriora după un timp, cercetătorii au început să-și îndrepte atenția către o abordare mai de durată: reducerea dimensiunii stomacului.

Medicii au încercat să separe stomacul, montându-i o bandă constrictoare, stimulându-l cu curent electric ușor sau au îndepărtat chirurgical o parte a stomacului sau a intestinului gros. Toate aceste abordări au fost folosite cu persoanele obeze, cu un anumit succes, dar și cu unele complicații și eșecuri.

Abordarea cea mai puțin radicală a fost banda gastrică, deoarece putea fi eliminată. Aceasta reducea dimensiunea efectivă a stomacului, micșorând cantitatea de hrană necesară pentru obținerea senzației de plinătate. Vârful popularității acesteia l-a constituit anul 2011, când a fost aprobată ca dispozitiv medical. În jurul anului 2016, însă, a pierdut din favoare. "Operațiunea cea mai comună cu banda este acum eliminarea ei", a declarat un chirurg bariatric intervievat de Kolata (2016).

Mai populară decât banda gastrică este operația manșonului gastric, prin care se elimină cea mai mare parte a stomacului. Folosind capsarea, se creează un "manșon" mai mic, prin care trece mâncarea. Acest procedeu a reprezentat aproape jumătate din chirurgia bariatrică a anului 2016. Operația de by-pass gastric, care implică micșorarea stomacului și atașarea acestuia la intestinul subțire, este de asemenea populară.

Gina Kolata, care publică de peste 30 de ani articole despre problemele legate de obezitate și dietă în New York Times, a urmărit doi pacienți care au beneficiat de o intervenție chirurgicală bariatrică. Mărimea stomacului lor a fost redusă până la dimensiunea unui ou. Procedeul a funcționat: atât pacientul masculin, cât și cel feminin au pierdut în greutate și s-au menținut. Preferințele lor alimentare s-au schimbat, așa cum se observă de multe ori după intervenția chirurgicală bariatrică. Unul dintre pacienți a declarat că nevoia sa imperioasă de a mânca a dispărut. Celălalt, care obișnuia să consume alimente grase și zaharoase, a declarat: "Acum simt nevoia de salate".

Femeia a pierdut 90 de kilograme, iar bărbatul 93, în timpul anului în care i-a urmărit Kolata. Cu toate acestea, amândoi au declarat că viața lor nu se schimbase la fel de mult pe cât se așteptaseră.

Au existat beneficii clare: conform propriilor declarații, articulațiile i-au supărat mai puțin, au avut mai multă energie și nu mai aveau nevoie de prescripții pentru diabet și hipertensiune arterială. Dar ambii se simțeau încă grași, chiar și după pierderea în greutate. Amândoi au descoperit că viața nu s-a schimbat prea mult. Ei se confruntau încă cu provocări în dorința lor de a obține succesul la școală, la locul de muncă sau în găsirea unor parteneri romantici. Pierderea în greutate este binevenită, dar nu este o soluție universală pentru problemele vieții.

Plăcerea și durerea

Ideea că organismele sunt motivate de căutarea plăcerii și evitarea durerii a fost propusă de filosoful grec Epicur, care a numit-o hedonism. Sistemul motivațional care reglementează plăcerea și durerea în organisme a primit numele de sistem de control hedonic.

Teoria procesului opus

Atunci când un sistem trebuie să fie controlat cu delicatețe, acest lucru se poate realiza cel mai bine prin echilibrarea între două forțe care acționează în direcții opuse. De exemplu, o mașină are nevoie atât de un accelerator, cât și de o frână.

Care sunt procesele opuse din sistemul hedonic? Ce este contrastul hedonic?

Plăcerea și durerea sunt forțe motivaționale puternice și opuse. În efectul lor asupra comportamentului, ele sunt similare cu un accelerator și o frână.

Richard Solomon de la Universitatea din Pennsylvania a sugerat că fiecare om dispune de procese opuse în sistemul său de control hedonic (Solomon și Corbit, 1974). Cercetătorii au formulat ipoteza "mecanismelor SNC care reduc intensitatea sentimentelor hedonice, atât a celor plăcute, cât și a celor aversive".

Contrastul hedonic este unul dintre fenomenele explicate prin teoria procesului opus. Este vorba despre tendința sistemului de control al plăcerii / durerii de a se întoarce în direcția opusă după o experiență intensă de plăcere sau de durere.

De exemplu, când copiii mei erau mici, am observat că de multe ori erau agitați sau capricioși în după-amiaza zilei de Crăciun, la câteva ore după deschiderea cadourilor din cursul dimineții. Nu erau nemulțumiți de cadourile lor; doar își reveneau dintr-o dimineață intensă plină de bucurie.

Efectul de contrast sau de recul poate avea loc în ambele direcții. Poți simți o izbucnire de ușurare și de plăcere la finalizarea unei sarcini dificile, așa cum e un examen final. Te poți simți, în general, sănătos și bun după recuperarea dintr-o boală.

Solomon (1980) a extins conceptul său de proces opus pentru a explica dependența, fie de fenomenul pozitiv, fie de cel negativ. Aceasta din urmă (dependența de un fenomenul negativ) poate părea surprinzătoare, dar există multe exemple: oameni cărora le plac plimbările cu trepidații, casele de groază, filmele înfricoșătoare, săriturile cu parașuta și multe altele.

Comportamentele care sunt inițial terifiante pot deveni foarte plăcute. Discutăm despre modul în care teoria lui Solomon descrie dependența în capitolul 14, în secțiunea privind dependența.

Centrele de plăcere din creier

Vă puteți aminti de așa-numitele "centre de plăcere din creier", din capitolul 2, care au fost descoperite accidental de către James Olds. El a implantat un electrod într-un sept al unui șobolan - o parte a sistemului limbic.

Olds se pregătea să efectueze condiționarea de evitare, când a observat că șobolanul zăbovea atunci când i se stimula o zonă din creier. El a realizat că stimulase o zonă a creierului care producea plăcere.

Olds și colegii au declarat că un șobolan a apăsat o bară de până la 3000 de ori pe oră pentru recompensarea stimulării creierului. Într-un alt experiment, un șobolan ar fi apăsat o bară la fiecare două secunde timp de 20 de zile, un total de 850 000 de autostimulări.

Dopamina și exercitarea bucuriei

Neurotransmițătorul numit dopamină este implicat în întărirea evenimentelor la nivel neural. Când șobolanii așteptau nerăbdători să li se repete stimularea creierului, în circuitele lor neuronale se elibera dopamina (Steinberg et al., 2014).

Se spune că dopamina stimulează un sistem de activare / abordare comportamentală, sensibil la stimulii asociați cu recompensa. Ea activează comportamentul care caută recompense. Proiecțiile din zonele bogate în dopamină, din substanța nigra și din zona ventrală a zonei tegmentale, activează zona prefrontală a creierului.

Panksepp (1998), în cartea sa Neuroștiința afectivă, a evidențiat faptul că reproducerea unui comportament este diferită de întărire. Activarea sistemului dopaminergic determină șobolanii să manifeste un nivel mai ridicat de activitate, așa cum este comportamentul de miros excitat. După ce șobolanul găsește alimente și le consumă, nivelurile lui de dopamină și de activare scad.

La om, comportamentele analoage (pe lângă cele afectate de drogurile care stimulează dopamina, cum ar fi cocaina și amfetaminele) sunt cele legate de jocurile de noroc sau de căutarea împerecherii sexuale. Oamenii de știință acceptă acum că dopamina este implicată în dependența de droguri. Practic, fiecare drog, atunci când este anticipat de un consumator dependent sau obișnuit, determină o creștere a nivelului de dopamină. Chiar și canabisul, care are o acțiune unică printre droguri, spre deosebire de stimulante sau opiacee, produce utilizatorilor obișnuiți o explozie de dopamină atunci când este anticipat. Deci, nu acțiunea chimică a canabisului este cea care crește nivelul dopaminei: ci plăcerea de a căuta un întăritor.

Multe alte preferințe învățate sunt asociate cu nivelurile ridicate ale dopaminei. Practic, de fiecare dată când oamenii de știință caută dovezi în favoarea ideii că nivelurile de dopamină sporesc prin anticiparea plăcerii, ei le găsesc.

Richard Depue, profesor specializat în dezvoltarea umană și în studierea familiei și director al Laboratorului de Neurobiologie a Personalității și Emoției din Cornell, se referă la o trăsătură de personalitate pe care o numește emoționalitate pozitivă. El a studiat această trăsătură folosind ritalin, un medicament legat de amfetamine și folosit mult timp pentru tratamentul ADHD.

Persoanele cu o sensibilitate mai mare la ritalin au un indice ridicat de emoționalitate pozitivă, conform lui Depue. Atunci când sistemul nostru de dopamină este activat, suntem mai pozitivi, mai încântați și mai dornici de a urmări obiective sau recompense, ca mâncarea, sexul, banii, educația sau realizările profesionale, spune Depue (Lang, 1996).

Dopamina este asociată cu anticiparea sexului, a consumului de droguri, a băuturilor, a câștigului de bani, a competițiilor câștigătoare și a închinării religioase. Cultul religios? Da, Previc (2006) rezumă cercetarea relevantă care evidențiază "activarea dopaminergică ca principală caracteristică neurochimică asociată activității religioase". Dopamina este aparent un marker al căutării bucuriei de orice tip.


Conflictele motivaționale

Uneori, nevoia de a face ceva demn, bun sau plăcut este contrariată de faptul că implică durere, inconveniente sau multă muncă. Atunci, organismul se află în conflict între două motive opuse. Aceasta este o formă de conflict motivațional numit conflict de apropiere / evitare. Persoana se simte trasă între două plăceri diferite sau atrasă și respinsă de același eveniment. Este vorba de un conflict motivațional clasic.

Care sunt conflictele motivaționale clasice?

Cele mai simple trei conflicte sunt:
1. Conflictele de apropiere / evitare. Organismul este atras și respins de elementele aceleiași situații.
2. Conflictele de apropiere / apropiere . Organismul este forțat să aleagă între două rezultate dorite, care se exclud reciproc (adică numai unul poate fi ales).
3. Conflictele de evitare / evitare. Organismul este forțat să aleagă între două rezultate nedorite diferite.

În timpul erei Hull, cercetarea cu șobolani de laborator a arătat că tendințele de evitare cresc mai puternic pe măsura apropierii unui eveniment. S-ar putea să observați acest lucru în propria voastră viață. Un eveniment îndepărtat, cum ar fi programarea la un dentist sau un interviu pentru angajare, este de dorit. Îți faci planuri pentru asta. Dar, pe măsură ce se apropie ziua respectivă, evenimentul pare mai puțin de dorit, sau ești mai înclinat să-l eviți. Acest lucru se poate întâmpla atât cu obiectivele dorite, cât și cu lucrurile pe care ai prefera să le eviți: fenomenul este cunoscut informal ca "senzația picioarelor reci".

Ce fel de comportament este comun în situații de conflict motivațional?

Ezitarea (tendința de a șovăi) este tipică în situațiile de conflict motivațional. Dacă ești atras de o persoană (o tendință de apropiere), dar ești timid și inhibat (o tendință de evitare), poți "șovăi" foarte mult, în gânduri, sentimente și comportamente.

Acest fenomen se regăsește în toate sistemele de control în care apar procesele opuse. În acest context, fenomenul se numește oscilație în loc de ezitare. Sistemele de comandă oscilează atunci când două forțe opuse preiau pe rând rolul dominant într-o activitate. De exemplu, viteza unei mașini (atunci când este controlată) va oscila ușor, pe măsură ce controlorii accelerează și încetinesc autoturismul pentru a o menține într-un interval îngust de mărime.

Abordările de apropiere / evitare determină sfâșierea unui animal între forțe opuse. Animalele capturate între două stări puternice, dar opuse, pot oscila, acționând când într-o direcție, când în cealaltă.

Încearcă să tentezi o veveriță semi-timidă cu un arahidă și vei observa probabil o anumită ezitare. Ești un potențial prădător, dar arahida este o hrană dezirabilă, deci, veverița va trăi un conflict de apropiere / evitare.

Abordările de apropiere / apropiere implică o alegere între două obiective de dorit (dar reciproc exclusive). Contemplarea unei reclame comerciale, atunci când îți poți permite să cumperi doar un singur produs, te poate angaja într-o activitate de deplasare, cum ar fi zgârierea capului.

O formă importantă de conflict pe care o vom discuta mai târziu este aceea dintre recompensele îndepărtate, mai mari și cele apropiate, mai mici (de exemplu: studiul ori comunicarea cu prietenii). Aceasta este o formă de conflict apropiere / apropiere, importantă deoarece poate submina obiectivele pe termen lung.

Care sunt semnele unor conflicte motivaționale puternice la animale?

Conflictele de evitare / evitare implică alegerea "celui mai mic dintre cele două rele". Animalele prinse între un foc și un râu trebuie să aleagă cu ce să se confrunte. Este posibil ca acestea să prezinte semne de primejdie, să sară de jur împrejur, să lovească pământul sau să vocalizeze până când se vor arunca în râu.

Conflictele motivaționale puternice pot fi însoțite de semne de excitație autonomă a sistemului nervos: transpirația, nervozitatea, înroșirea și defecarea. Cercetătorii care lucrează cu șobolani numără excrementele de șobolani, ca o modalitate de cuantificare, atașând un număr nivelului de anxietate al șobolanilor.


Conduita indusă de stres

Stresul ușor produce o stare de activare care poate afecta practic orice comportament (Antelman & Caggiula, 1980). Rețineți cuvântul ușor.

Modul ideal de a produce un stres ușor unui șobolan este să-i prinzi ușor coada. Prinderea cozii nu este dureroasă. În cazul în care cercetătorii o fac dureroasă prin creșterea intensității, comportamentul șobolanului devine dezorganizat. În condiții de stres extrem, animalele nu se mai activează; ele pot îngheța.

Ce efect are atingerea ușoară a unui șobolan?

Cu toate acestea, în cazul prinderii ușoare a cozii, șobolanul se activează. După un astfel de stres, un șobolan care are acces la alimente și la apă va începe să mănânce sau să bea în câteva secunde, chiar dacă este plin. Șobolanii pot deveni obezi în acest fel, fapt ce pare analog cu consumului indus de stres la oameni.

Comportamentul indus de stres poate implica practic orice manifestare: O femelă de șobolan va manifesta un comportament matern, în cazul prezenței unor pui. Dacă apare alt șobolan, acesta poate fi atacat de șobolanul stresat. Condiționarea clasică se realizează mai repede și se menține mai mult timp după șocul trasului de coadă de mică intensitate (Shors, Weiss, & Thompson, 1992).

În genere, activarea cauzată de stresul ușor are următoarele efecte la șobolani:

1. În prezența unor pui, se declanșează comportamentul matern.
2. Dacă este prezent un rival, acesta este atacat.
3. În prezența unui partener, este inițiată activitatea sexuală.
4. Dacă există o amenințare, sunt activate reacțiile de apărare.
5. Dacă există un dăunător, acesta este amenințat.
6. Dacă este prezentă mâncarea, este mâncată.
7. Dacă este prezentă apa, este băută.

Cum reînvie unul dintre conceptele lui Hull?

Conceptul de comportament indus de stres seamănă cu unul din conceptele principale ale lui Hull (unul pe care el l-a împrumutat de la psihologii anteriori): pulsiunea în care sunt activate toate comportamentele. Se pare că stresul ușor acționează ca pulsiunea (drive) hulliană.

Studenții ar putea să înțeleagă mai bine acest fenomen. Sub stresul ușor al unui examen apropiat sau al termenului limită de predare a unei lucrări, comportamentele anterioare imposibile sunt brusc activate.

Cum poate stresul să producă o stare similară excitației descrise de Hull?

Trasul de coadă este oarecum unic ca stresor? Se pare că nu. Antelman și Caggiula (1980) citează studii care arată că orice formă de stres pare să sporeacă probabilitatea unui comportament care depinde de context.

Ce este "excitația motivațională"?

Brehm și Sine (1989) au creat conceptul de excitație motivațională. Excitația motivaționașă, spun ei, este sporită de necesități și de stres-uri ușoare de toate tipurile. De exemplu, la oameni, credința că o sarcină va fi dificilă mărește excitația motivațională.

Știm cu toții sentimentul: se numește antrenarea sinelui (rallying yourself). Se întâmplă când știi că ai o misiune importantă de îndeplinit. Dacă ești responsabil de planificarea unei călătorii lungi, de exemplu, poți simți că ți se ridică nivelul tensiunii, până te asiguri că toate elementele sunt disponibile pentru o călătorie sigură și convenabilă.

Forma exactă a comportamentului care rezultă din stres depinde de individ și de situație. Dacă mănânci atunci când ești stresat, este vorba de consum indus de stres. Dacă te lupți, este vorba de agresiune indusă de stres. Dacă îți canalizezi stresul într-o activitate constructivă, poți fi caracterizat ca putând fi neobișnuit de motivat sau de impulsionat sub influența unui stres ușor.


Rezumat: Motivele biologice

Motivele biologice includ: foamea, setea, urmărirea plăcerii și evitarea durerii. O încercare timpurie de a specifica modul în care aceste motive afectează comportamentul animalelor a fost teoria ambițioasă a lui Clark Hull.

Hull a împrumutat din biologie conceptul de homeostazie sau de reglementare biologică. Prezumția sa a fost că motivele biologice urmează modelul homeostaziei. Această legătură conceptuală este încă reflectată în concepte cum ar fi punctul de setare pentru reglarea grăsimii.

Teoriile moderne ale foamei implică mai mulți factori. De exemplu, obezitatea pare a avea o puternică influență genetică, dar accesibilitatea alimentelor joacă un rol important și chiar și fiziologia obișnuită (mișcările nervoase de mici dimensiuni) poate influența depunerea de grăsime în timp.

Plăcerea și durerea sunt reglementate de un sistem de control hedonic. Teoria procesului opus a lui Solomon explică reculul hedonic: fenomenul în care o perioadă de emoție fericită sau tristă este urmată de emoția contrară.


Traducere de Maricica Botescu, după Motivation and Emotion, cu acordul autorului