Psihologia şi dreptul au o zonă de graniţă cu suprapuneri pe două direcţii: o recentă și intensă activitate interdisciplinară şi o împletire între profesia de psiholog şi alte profesii. Iată câteva ramuri ale sistemului judiciar care apelează la psihologi: aplicarea legii (evaluarea probelor, construirea profilelor infractorilor neprinşi, reabilitarea deţinuţilor); consilierea avocaţilor (ajutor în selectarea membrilor juriului sau în pregătirea unui martor pentru a depune mărturie); furnizarea expertizei testimoniale (evaluarea depoziţiei martorilor oculari, oferirea de informaţii despre modelele de abuz şi victimizare sau atestarea unor subiecte ca tulburările de somn, abuzul asupra copilului şi violenţa din cursul întâlnirilor); pledoaria în favoarea drepturilor clienţilor (susţinerea drepturilor persoanelor cu handicap sau tulburări în dezvoltare, a victimelor violului, a părinţilor care doresc custodie); reglementarea profesiei de psiholog (definirea limitelor comportamentului acceptat în terapie, protejarea drepturilor clienţilor în terapie, reglementarea cercetării cu subiecţi umani, stabilirea principiilor directoare în funcţionarea laboratoarelor de cercetări pe animale).

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.14: Frontierele psihologiei) - (Partea a II-a: Psihologie şi lege)



Psihologia criminalistică

Psihologia criminalistică este literalmente legată de psihologia judiciară, dar termenul este folosit mai mult în munca de poliţie – de exemplu în activitatea de urmărire penală. Oarecum brusc, la sfârşitul anilor '90, mulţi studenţi au părut interesaţi de psihologia criminalistică. Acest lucru se poate datora familiarizării lor cu capacităţile intuitive ciudate legate de caracteristicile personale ale criminalilor neprinşi, ca urmare a publicării de către FBI a best-sellerului lui John Douglas, "Profiler" ori a apariţiei mai multor programe de televiziune axate pe stabilirea profilului psihologic.

Un student al universităţii noastre, interesat de psihologia criminalistică, a remarcat că nu există cursuri universitare dedicate acestui subiect. Într-adevăr. Până în anul 2000, a existat un singur program de licenţă în psihologia criminalistică pentru toate Statele Unite ale Americii, la Colegiul specializat John Jay din New York City. De atunci, inclusiv colegiile tehnice au răspuns la oportunitatea economică a instituţiilor bazate pe profit şi au oferit cursuri de psihologie criminalistică. Astfel de cursuri sunt utile unui student care caută poziţii de entry-level într-un sistem penitenciar.

Cum a aranjat o studentă să ia un curs de psihologie criminalistică?

O studentă a optat pentru universitatea noastră publică, de dimensiuni medii. Soluţia la problema ei a fost practica disponibilă pentru studenţii mai mari, care asigura plasarea individuală în poziţii relevante pentru un student la psihologie. Studenta a contactat personalul de la închisoarea oraşului Atlanta, aproape de zona unde crescuse şi a primit aprobare pentru a lucra ca voluntar acolo pe timpul verii, când se întorcea acasă. Ea avea obligaţia să ţină un jurnal zilnic al activităţilor derulate, urmând să primească credite academice pentru activitatea ei de voluntariat. Ca studentă senioare la psihologie, ea a luat cursuri de psihologie anormală, psihologie socială şi de modificare a comportamentului – pe care le-a considerat relevante pentru practica  din timpul verii.

Ce i s-a permis studentei să facă?


În cursul verii, studenta a luat interviuri persoanelor încarcerate (a colectat informaţii de la deţinuţi, la sosirea lor în închisoare), a discutat cu deținuții în celulele lor atunci când aceştia simţeau nevoia unui bun ascultător şi a făcut diverse comisioane pentru personalul profesionist. Desigur, ea nu putea lua decizii importante şi nu a administrat teste psihologice. Aceste responsabilităţi reveneau unui psiholog licenţiat. Cu toate acestea, munca studentei a fost apreciată; la finalizarea acelui curs i s-a oferit un loc de muncă.

Datorită creşterii interesului faţă de psihologia criminalistică, mai multe site-uri web bune furnizează informaţii pentru studenţi. A se vedea, de exemplu, acest URL: <Http://flash.lakeheadu.ca/~pals/forensics/>.

Activităţile zilnice ale unui psiholog criminalist din lumea reală implică de obicei testarea, conversaţia şi consilierea, nu alcătuirea de profile psihologice pentru criminalii în serie. Cu toate acestea, stereotipul "profiler" are corespondenţe în activitatea reală a lui John Douglas la FBI şi în activitatea anterioară a lui James Brussel.


Brussel şi "Bombardierul nebun" (Mad Bomber)

În anii '50, o serie de bombe au explodat în districtul Garment din New York City. La sediul poliţiei s-au primit nişte note frumos scrise, prin care era revendicată responsabilitatea. În urma studierii notelor respective, psihiatrul James Brussel a fost în măsură să furnizeze poliţiei o descriere detaliată a bombardierului.

Cum a descris Brussel "bombardierul nebun"?

"În ieşirile sale pare a fi om obişnuit, perfect adecvat. El poate frecventa biserica în mod regulat. Nu poartă ornamente, nici bijuterii, nu are cravate sau haine ostentative. Este liniştit, politicos, metodic, prompt... Educaţia: cel puţin doi ani de liceu. Literele par să indice asta. Ele sugerează, de asemenea, că e născut în străinătate sau că trăieşte în anumite comunităţi de străini... Este slav... Încă un lucru", am spus, cu ochii strâns închişi. "Când îl veţi prinde - şi nu am nici o îndoială că o veţi face – va purta un costum la două rânduri.... Și va fi încheiat la nasturi", am spus. (Brussel, 1968)

Brussel presupunea că bombardierul era un bărbat de vârstă mijlocie, deoarece paranoia afectează cel mai adesea barbaţii de vârstă mijlocie. El intuia că omul era "exact, precis, îngrijit, curat", pentru că literele din notele primite de la Mad Bomber erau scrise îngrijit şi meticulos, fără erori, ştersături sau cuvinte tăiate. Utilizarea ciudată a limbii engleze de către bombardierul nebun i-a sugerat lui Brussel că acesta se născuse în străinătate sau că se învecina cu imigranţi recenţi. De exemplu, Mad Bomber menţiona în mod repetat  "the Con Edison" în notele sale, în timp ce "new-york-ezii foloseau pur şi simplu Con Ed, de zeci de ani".

Cum a ajuns Brussel la descrierea lui?

Similaritatea indiciilor l-a condus pe Brussel la alte predicţii. Pentru a face previziuni asupra criminalului, Brussel a folosit informaţii corelaţionale  – a urmărit diverse variabile care anterior apăreau împreună. O persoană care scria o notă de mână extrem de îngrijită, era de obicei îngrijită şi în alte privinţe. Când Brussel a rezolvat cazul (la sfârşitul anilor '40) un om foarte îngrijit obişnuia să poarte în public un costum la două rânduri. Particularităţile de utilizare a limbii engleze i-au amintit lui Brussel de limbile slave. El a avut o serie de intuiţii care, cu suficientă cercetare, ar putea fi reprezentate de corelaţiile statistice.


Profile generate de computer

De ce sunt calculatoarele bune pentru previziuni?

Intuiţiile se bazează de obicei pe informaţii corelaţionale. Totuşi, computerele pot furniza previziuni mai bune decât oamenii, deoarece se pot folosi de o bază de date mai mare şi pot detecta corelaţii mai ciudate sau mai puţin probabile decât ar putea să observe un om. Procesele corelaţionale simple pot surclasa în mod constant experţii atunci când vine vorba de prezicerea viitorului. Astăzi, un computer joacă, de obicei, rolul lui James Brussel, el putând să facă previziuni cu o precizie fantastică, sprijinindu-se pe o bază mare de informaţii corelaţionale.

Ce previziune spectaculoasă detaliată a făcut John Douglas pentru FBI?

De exemplu, a fost cazul unei fete în vârstă de 12 ani, găsite moartă în apropierea casei sale din Adairsville, Ga., în decembrie 1979. Criminalul a molestat-o sexual şi i-a zdrobit capul cu o piatră mare. Autorităţile locale au cerut ajutorul FBI-ului pentru identificarea unui suspect. John Douglas, un psiholog pregătit într-un program FBI de ştiinţe comportamentale, le-a spus să caute un om care ar putea avea următoarele caracteristici cumulate:
- un bărbat alb divorţat
- aflat la mijlocul decadei a doua de vârstă
- conduce o maşină neagră sau albastră
- are un loc de muncă "macho"
- a avut un contact anterior cu victima
- şi-a abandonat studiile liceale
- a servit în armată sau la puşcaşii marini, probabil cu o lăsare la vatră medicală sau în mod dezonorant după mai puţin de şase luni
- are un cazier de infracţiuni sexuale
- a trecut un test cu detectorul de minciuni, neprobându-se nicio înşelăciune

Douglas îşi aminteşte: "Mi s-a spus: tocmai ai descris un tip pe care l-am eliberat ca suspect în acest caz". Douglas le-a dat câteva sfaturi referitoare la intervievarea individului - Darrel Gene Devier - care, în cele din urmă, a mărturisit în faţa ofiţerilor FBI şi a primit o condamnare la moarte. Cât de exact a fost acest profil generat de calculator?

- Devier era un bărbat alb divorţat.
- Avea 24 de ani în momentul uciderii.
- Conducea un Pinto albastru închis.
- Lucra ca tăietor de copaci.
- A lucrat aproape de aleea victimei, înainte de ucidere, făcând remarci sexuale faţă de ea.
- A fost exmatriculat în clasa a opt-a.
- A primit o lăsare generală la vatră din armată după mai puţin de un an în serviciu.
- A fost acuzat de încercarea de a viola o fată de 13 de ani, într-un incident anterior.
- Nu a fost înregistrată nicio înşelăciune la o examinare cu detectorul de minciuni. (Post, 1982)

Cum face computerul asta?

Cum reuşeşte computerul să dea astfel de interpretări? Computerul urmăreşte necontenit corelaţii: modele statistice sau tendinţe în datele referitoare la infracţiunile anterioare. După mai mulţi ani de alimentare a unei baze de date cu informaţii criminalistice se stochează o cantitate mare de informaţii, iar un computer poate căuta corelaţii într-o clipă. În cazul amintit, descrierile crimelor anterioare au furnizat corelaţia dintre o crimă brutală şi maşina de culoare închisă a făptuitorului. Aceasta este o intuiţie pe care un om nu o va avea în mod cert.

 

 

Interogarea

Ce tactici folosesc psihologii pentru a-i stimula pe criminali să mărturisească?

Când un suspect este reţinut, psihologia poate fi utilizată pentru obţinerea unor informaţii utile sau chiar pentru o mărturisire. Această activitate este apreciată diferit de către procuror (care o poate vedea ca fiind foarte utilă) sau de către avocatul apărării (care o poate vedea ca pe un lucru viclean sau nedrept). Într-o carte intitulată Criminal Interrogation and Confessions, (1962), Inbau şi Reid descriu o gamă largă de tactici, printre care sunt următoarele:

- "Afişează un aer de încredere cu privire la vinovăţia subiectului".
- "Empatizează cu subiectul, spunându-i că altcineva în condiţii sau circumstanţe similare ar fi făcut acelaşi lucru".
- "Punctează posibilitatea de exagerare din partea acuzatorului sau a victimei sau de exagerare a naturii şi gravităţii infracţiunii în sine".

Niciuna dintre aceste tactici nu reduce utilitatea unei mărturisiri. De exemplu, luaţi în considerare ultima tactică. Să presupunem că un anchetator, care interoghează un suspect într-o dispută de violenţă intrafamilială, spune: "Soţia ta susţine că ai lovit-o de 40 sau de 50 de ori în 5 minute. Asta pare aproape imposibil". Suspectul ar putea răspunde, "Minte. Nu aş fi putut s-o lovesc mai mult de 2 sau 3 ori". Aceasta este o mărturisire, desigur, şi o astfel de declaraţie ar putea fi folosită în instanţă pentru a-l condamna pe suspect.

Care este faimoasa tactică numită "Good Cop, Bad Cop" - poliţist bun, poliţist rău?

Unul din cele mai renumite trucuri psihologice utilizate la interogarea subiecţilor este cunoscut informal sub numele de "Good Cop, Bad Cop". În primul rând subiectul este interogat de un ofiţer ostil, acuzator, care ameninţă cu pedeapsa maximă şi nu arată nicio simpatie. Acesta este Bad Cop. Ulterior, pătrunde în încăpere un ofiţer prietenos. Primul iese, iar al doilea îşi cere scuze pentru Bad Cop, spunând ceva de genul: "Va trebui să-l ierţi pe ofiţerul X, el o ia razna uneori". Noul ofiţer (Good Cop) îşi exprimă solidaritatea cu suspectul, asigurându-l că o cooperare ar putea duce la un tratament favorabil şi încearcă să stabilească un raport cu el, pentru a-l determina să fie sincer.

Duc trucurile psihologice uneori la confesiuni din partea unor subiecţi care nu sunt cu adevărat vinovaţi? Categoric. Mărturisirile false sunt specialitatea cercetătorului Saul Kassin de la Williams College. El le-a denumit "amintiri false împotriva sinelui" (Kassin, 1997).

Cum a fost produsă o mărturisire falsă într-un experiment de laborator?

Kassin şi Kiechel (1996) au organizat un experiment în care subiecţilor li se cerea să rezolve o sarcină rapidă sau una lentă pe tastatura calculatorului. Subiecţii au fost avertizaţi să nu atingă tasta ALT, iar cei mai mulţi dintre ei au evitat-o cu succes. Cu toate acestea, la sfârşitul experimentului, cercetătorii i-au acuzat pe subiecţi de lovirea tastei ALT. O participantă dintr-un grup rapid (de fapt un complice al experimentatorilor) a fost auzită de către grup spunând că a văzut evenimentul. Aproape 70% dintre membrii tuturor grupurilor şi aproape 100% dintre cei din grupul rapid "martor" au semnat o mărturisire falsă. Ei nu minţeau pur şi simplu; ei erau convinşi. Până la sfârşitul experimentului, 35% dintre subiecţii din grupul martor au produs amintiri false detaliate referitoare la apăsarea tastei ALT.

De ce ar trebui să fie înregistrate interogatoriile?

Mărturiile false sunt mult mai probabile dacă suspectul este timorat, i se prezintă probe incriminatorii sau e lăsat să creadă că o confesiune va duce la aprobare sau la clemenţă. Experţii recomandă ca anchetatorii să facă înregistrări video la interogatoriile penale, pentru a putea să dovedească la nevoie că au obţinut o mărturisire fără a utiliza manipularea sau forţa excesivă.


Psihologia în instanţă

Cum poate servi un psiholog ca martor expert în instanţă?

Cu ocazia inaugurării unei reviste academice, The Journal of Forensic Psychology - Revista de Psihologie Criminalistică, Haward (1969) a scris:

Într-un fel, activitatea în instanţă este mai provocatoare şi mai interesantă pentru psiholog decât oricare alt rol pe care l-ar putea avea. Nicăieri în altă parte concluziile sale nu sunt expuse la atâtea critici nemiloase şi convingerile personale nu sunt taxate în aşa măsură pentru credibilitatea lor. (În Brodsky, 1973)

O astfel de activitate de consultanţă, în care un psiholog oferă un aviz expert în susţinerea unei părţi sau a alteia dintr-un caz judiciar, poate fi foarte profitabilă. Nu este prea greu să motivezi un psiholog să facă faţă criticilor nemiloase şi responsabilităţilor profesionale grele, specifice muncii din sala de judecată. Este adevărat, însă, că un psiholog care oferă expertiză într-o sală de judecată se poate aştepta să fie contestat în orice mod.

La ce trebuie să se aştepte un martor expert în confruntarea cu ceilalţi?

Patrick Carnes, expertul în dependenţă sexuală amintit mai devreme în acest capitol, a fost atacat verbal atunci când a depus mărturie în favoarea preşedintelui Clinton. Avocatul apărării a subliniat că Carnes deţinea o diplomă de doctor "doar" în educaţie, nu şi în psihologie. Faptul că Carnes scrisese mai multe cărţi pe această temă şi era considerat o autoritate de primă mână în dependenţa sexuală a fost ignorat de către avocaţii apărării. Tactica apărării de contestare a prerogativelor lui Carnes este o variantă a strategiei de decredibilizare a sursei menţionată în capitolul 15. Este o tactică orientată spre diminuarea puterii de convingere a unui argument. Un psiholog care depune mărturie în instanţă trebuie să se aştepte la acest tip de atac din partea adversă, care va încerca să "deprecieze" credibilitatea mesajului psihologului prin contestarea acreditării sau a calificării acestuia pentru actul testimonial.


Sprijinirea unei acţiuni în justiţie

Cum au ajutat nişte specialişti în ştiinţe sociale la derularea unui proces referitor la o maşină de plastic de jucărie?

Psihologii sunt uneori chemaţi să facă cercetări detaliate care implică memoria sau percepţia, să susţină sau să contrazică un argument în instanţă. De exemplu, o echipă de specialişti în ştiinţe socile a fost numită în cazul Processed Plastic vs. Warner Communications (1982).

Warner Communications deţinea serialele de televiziune The Dukes of Hazzard. Ei au permis mai multor companii de jucării să producă replici ale unei maşini (General Lee) utilizate de către eroii serialului. Processed Plastic Company nu era una dintre aceste societăţi, dar ea a început să vândă o maşină de jucărie care seamănă cu General Lee. Warner a adus în instanţă un studiu bazat pe un sondaj făcut în mall-uri pe grupuri aleatorii de copii. Cercetătorii au arătat că 82% dintre copiii cărora li s-a prezentat o maşină scoasă de Processed Plastic Co. au identificat-o cu un "automobil Dukes of Hazzard". Instanţa de judecată a decis, şi o curte de apel a fost de acord, că aceste date demonstrau că Processed Plastic încălcase drepturile de marcă ale lui Warner, prin crearea confuziei în rândul consumatorilor (Monahan & Walker, 1988).

Cum a ajutat un psiholog doi oameni care au mărturisit un furt?

Arens şi Lunca (1956) au prezentat un caz în care doi oameni au semnat o declaraţie în care mărturiseau fapta săvârşită, după arestarea lor pentru un jaf. Mai târziu, bărbaţii au susţinut că sunt nevinovaţi şi au declarat că au semnat mărturisirea numai după ce au fost ameninţaţi de către poliţie. Un psiholog a analizat mărturisirea şi a comparat-o cu alte texte scrise de către cei doi inculpaţi. Mărturisirea nu era în propria lor limbă. Vocabularul şi construcţia propoziţiilor erau cu totul diferite de cele pe care oamenii le foloseau în mod curent. După ce psihologul a atestat că declaraţia nu era în limba proprie al inculpaţilor, instanţa de judecată a renunţat la ea, nepermiţând să fie adusă ca probă. Judecătorul a declarat că mărturisirea prezenta "dovezi de întocmire sau modificare frauduloasă din partea altor persoane" (Arens şi Lunca, 1956).

Cum a încercat un psiholog să ajute nişte motociclişti arestaţi după implicarea lor într-un accident?

Haward (1969) a descris un caz în care un poliţist din Anglia a declarat că a notat numărul de înmatriculare a patru motociclişti care au trecut pe lângă el cu 60 de mile pe oră, chiar înainte de ivirea zorilor. Mai târziu, aceştia au fost implicaţi într-un accident, iar acuzaţiile împotriva lor erau grave, întrucât fusese consemnat excesul de viteză. Însă avocaţii apărării susţineau că poliţistul nu ar fi putut citi cele patru plăcuţe de înmatriculare, la distanţa de 65 de yarzi, în 3,5 secunde, cât le-ar fi trebuit motocicletelor să treacă. Un psiholog a făcut un experiment în care au fost reproduse condiţiile respective. Subiecţii care jucau rolul poliţistului nu au reuşit să perceapă trei din cele patru numere de înmatriculare.

Ce eroare a făcut psihologul şi care este morala poveştii?

După cum s-a dovedit, a existat un defect fatal în această dublare. S-au folosit ţinte fixe (nemişcate). Judecătorul a fost influenţat de un alt expert, adus de procuror, care a citat un manual de fiziologie în care se spunea că vederea este mai bună pentru ţinte mobile decât pentru ţinte fixe. Morala poveştii este că, dacă eşti angajat ca martor expert, mai bine fii corect. În caz contrar, vei fi umilit de către un alt expert.



Identificarea martorilor oculari

Ce ştiu experţii juridiciari "de ani de zile" despre identificarea martorilor oculari?

Psihologii ştiu de ani de zile că declaraţiile martorilor oculari sunt adesea pline de erori. Într-o lucrare clasică, On the Witness Stand  (1908), Hugo Munsterberg a povestit cum un criminalist celebru din Berlin - profesorul Liszt - a pus în scenă o crimă la unul din cursurile sale.

Care a fost demonstraţia profesorului Liszt?

Profesorul Liszt vorbea despre o carte. Unul dintre studenţii seniori a strigat brusc: "Am vrut să arunc o lumină în această privinţă din punctul de vedere al moralei creştine!" Un alt student a replicat, "Nu sunt de acord!" Primul s-a îndreptat către al doilea, exclamând: "M-ai insultat!" Cel de-al doilea şi-a strâns pumnul şi a strigat: "Dacă mai spui un cuvânt..." Primul a scos un revolver. Cel de-al doilea s-a îndreptat nebuneşte spre el. Profesorul a păşit între ei şi, în timp ce prindea braţul omului, revolverul s-a descărcat. Vacarm general. În acel moment, profesorul Liszt a asigurat ordinea şi a solicitat o parte a studenţilor să scrie o declaraţie exactă asupra a tot ce se întâmplase. Totul fusese o comedie, atent planificată şi repetată de către cei trei actori, cu scopul de a studia exactitatea observării şi a retenţiei. (Munsterberg, 1908, pp. 49-50)

Pentru a analiza rezultatele, reprezentaţia a fost "secţionată în paisprezece scene mici care făceau referire în parte la acţiuni, în parte la cuvinte", corespunzător cu amintirile consemnate de către studenţii martori. Cel mai mic număr de erori făcute de un student a fost de 26%; cel mai mare de 80%. Oamenii uitaseră elemente, adăugaseră elemente şi-şi aminteau evenimentele în mod incorect.

Ce tipuri de erori au făcut martorii oculari?

Au fost puse cuvinte în gura celor care fuseseră spectatori tăcuţi pe parcursul întregului episod scurt; participanţilor principali le-au fost atribuite acţiuni fictive; iar un număr de martori uitaseră complet componentele esenţiale ale tragi-comediei. (Munsterberg, 1908, p.51)

Vestea despre experiment s-a răspândit şi multe alte cadre didactice au încercat demonstraţii similare. A devenit "o modă şi aproape un sport", conform lui Munsterberg. El a adăugat că "ar trebui ca astfel de experimente să fie continuate într-o mare varietate de condiţii dacă se doreşte ca legile psihologice implicate sa fie într-adevăr clarificate" (Munsterberg, 1908, pp. 53-54).

Ce constatări a făcut Loftus cu privire la identificarea martorilor oculari?

Un psiholog care a întreprins o astfel de cercetare într-o mare varietate de condiţii a fost Elizabeth Loftus. Ea a cercetat problematica identificării făptuitorilor de către martorii oculari din 1970 până în anii '90 (Loftus, 1975). Ea a fost chemată de sute de ori să depună mărturie cu privire la acest lucru. În cursul acestor intervenţii, ea a citat diverse studii de caz şi studii experimentale pentru a demonstra că relatările martorilor oculari pot fi inexacte sau complet plăsmuite şi că amintirile sunt uşor distorsionate de felul cum sunt puse întrebările, în ciuda eforturilor depuse de către martori pentru a-şi aminti cu exactitate. Amintirile false sunt uşor de produs pur şi simplu prin repetarea întrebărilor cu privire la un eveniment care n-a avut loc niciodată, iar martorii pot fi încrezători în confirmarea acestor amintiri, în ciuda artificialităţii lor (Loftus, 1997).

Ce s-a întâmplat cu psihologul Donald M. Thomson?

O identificare falsă se poate baza pe o amintire falsă construită din diferite experienţe care pot fi uitate. Un exemplu l-a implicat pe Donald M. Thomson, un proeminent psiholog experimental şi cercetător al memoriei. Bower (1990) a relatat povestea:

Fără îndoială, psihologul şi avocatul australian, Donald M. Thomson, nu va uita niciodată o zi de acum 15 ani, când, intrând într-o secţie de poliţie din Sydney pentru afaceri legate de un proces de rutină, a fost arestat pentru agresiune şi viol, într-un viraj ciudat de evenimente, demne de un film al lui Alfred Hitchcock.

Cu o seară înainte de arestarea sa, Thomson a apăruse la un program de televiziune local, unde prezentase o cercetare psihologică despre depoziţia martorilor oculari şi modul în care oamenii şi-ar putea aminti mai bine feţele indivizilor observaţi în timpul unui jaf. În timp ce vorbea, o femeie din Sydney, care urmărea emisiunea, a fost atacată, violată şi lasată inconştientă în apartamentul ei. Când s-a trezit, câteva ore mai târziu, ea a sunat la poliţie şi l-a denunţat pe Thomson ca agresor al ei.

A doua zi, după arestarea lui Thomson, femeia l-a selectat încrezatoare în calitate de făptuitor dintr-un şir de posibili violatori, la secţia de poliţie.

Desigur, Thomson, şi-a mărturisit nevinovăţia. "Poliţia nu m-a crezut la început", îşi aminteşte el, dar apărusem la un show de televiziune în direct, atunci când avusese loc crima, aşa că aveam un bun alibi".

Oficialii au renunţat repede la acuzaţii când şi-au dat seama că femeia substituise fără să vrea faţa televizată a lui Thomson cu cea a atacatorului. "Se pare că ea urmărise foarte atent chipul meu televizat, dar nu este clar dacă a văzut vreodată faţa agresorul ei", a relatat Thomson, apoi, la Universitatea Monash din Clayton, Australia.

Ce este criptomnezia?

Atunci când o persoană îşi aminteşte ceva şi introduce acea amintire într-un gând curent sau într-o amintire recentă fără să realizeze că amintirea respectivă provine de la o sursă diferită, avem de-a face cu un fenomen de criptomnezie. Criptomnezia este o amintire falsă (sau o înţelegere bruscă), pe baza unei experienţe anterioare, care este ea însăşi uitată. De exemplu, un prieten îţi poate spune ceva cu mare entuziasm, uitând că tu ai fost cel care i-a furnizat această informaţie. Dacă prietenul tău insistă că s-a "gândit singur" sau că "a văzut la televizor", atunci când tu ştii că informaţia a venit de la tine, ai de-a face cu criptomnezia (presupunând că tu ai fost corect).

Pentru persoana care construieşte o amintire falsă, amintirea respectivă pare perfect normală şi credibilă. Desigur, ceea ce face exemplul lui Thomson deosebit de bizar este faptul că el vorbea despre problemele martorului ocular în identificarea făptuitorului atunci când a fost văzut la televizor. Apariţia lui la TV a plantat aspectul său facial în memoria femeii. De acolo faţa lui a fost transplantată pe faţa lipsă a violatorului. Pentru femeie a însemnat ca o amintire formată în momentul atacului. Un astfel de caz este de fapt foarte interesant pentru că el arată, printr-un detaliu mai puţin obişnuit, cum poate fi generată o mărturie falsă - nu prin necinste intenţionată, ci prin sinteza creatoare a memoriei în creier.


Competenţă şi culpabilitate

Dreptul comun englez este punctul de plecare pentru o mare parte a dreptului american. Dreptul comun englez susţine că un inculpat nu poate fi judecat dacât dacă este prezent şi în măsură să participe la propria sa apărare. Cu alte cuvinte, oamenii nu pot fi judecaţi "in absentia" (în propria lor absenţă). Această doctrină a fost extinsă şi la persoanele care mental "nu sunt acolo". Ele nu pot fi judecate până nu recâştigă destule simţuri sau intelect care să le ajute să se reprezente la proces. Aceasta este o problemă cunoscută sub numele de competenţa de a fi judecat.

Când este lipsită o persoană de competenţa de a fi judecată? Care sunt alte probleme ale competenţei?

Problema competenţei depăşeşte competenţa de a fi judecat. Competenţa include abilitatea de a lua decizii cu privire la propria ta viaţă. Este un adolescent competent să decidă unde să trăiască? În mod normal, nu se poate muta din casa sa împotriva voinţei părinţilor săi înainte de vârsta de 18 ani. Dar, într-un caz specific, un psiholog poate argumenta că situaţia de acasă este intolerabilă şi că judecata lui a fost bună, iar instanţa de judecată îi poate permite să plece.

Cei mai mulţi minori pot fi internaţi într-un centru de tratament împotriva voinţei lor, dacă părinţii cred că au nevoie de tratament, pentru că, în conformitate cu legislaţia, minorii nu au competenţa să ia astfel de decizii. În mod similar, persoanele în vârstă pot fi internate într-un azil de bătrâni, în ciuda protestelor lor, atunci când sunt considerate incompetente mintal. O voinţă este considerată legală doar atunci când persoana se află "în deplinatatea facultăţilor mintale". În fiecare caz, unui psihiatru sau psiholog i se poate cere să depună un raport scurt în instanţă, în urma evaluării clarităţii mintale şi a capacităţii de luare a deciziilor a pârâtului.

Ce este vinovăţia? Cum se face o judecată psihologică?

Normele de drept penal obligă judecătorul sau juriul să facă deducţii asupra stărilor mentale, cum ar fi cunoașterea, planificarea şi intenţia. Să presupunem că ai ieşit din sala de curs şi ai constatat că maşina ta a explodat fără vreun motiv aparent şi, mai rău, că cineva care stătea în apropiere a fost grav rănit în explozie. Dacă în urma unei investigaţii nu se constată o cauză a exploziei, nu poţi fi acuzat de crimă. Nicio persoană rezonabilă nu s-ar aştepta ca o maşină să explodeze brusc fară motiv şi nu ar fi niciun motiv să te condamne pentru asta.

Dacă, totuşi, maşina a explodat din cauza neglijenţei tale (de exemplu, pentru că ai lăsat capacul de gaz neînşurubat) - ai putea fi dat în judecată. Dacă maşina a explodat pentru că le-ai dat unor tipi nişte  benzină şi le-ai spus să spele gudronul de pe aripă cu ea, iar cineva a murit în explozia care a rezultat, ai putea fi acuzat de omor prin imprudenţă - o acţiune iresponsabilă care duce la moartea cuiva. Dacă ai planificat şi ai făcut-o intenţionat, ai putea fi acuzat de crimă. Aceasta este problema culpabilităţii sau a responsabilității morale. Culpabilitatea presupune agenţie (capacitatea de a acţiona), responsabilitate (abilitatea de a hotărî ceea ce este adecvat şi rezonabil) şi liberul arbitru (capacitatea de a decide ce vrei să faci)- toate acestea fiind stări psihologice deduse.

Omorul prin imprudenţă în sine este de obicei defalcat în două categorii: omuciderea voluntară implică intenţie, nu şi un proces de preplanificare (premeditare) - acest stil este specific asasinatelor declanșate de "fierbinţeala momentului", mai degrabă decât celor planificate din timp. Omuciderea involuntară este lipsită de intenţie, dar este asociată cu iresponsabilitatea; se utilizează termenul de deces cauzat de neglijenţă, beţie sau nerespectarea strictă a normelor de siguranţă. Omuciderea voluntară implică mai puţină culpabilitate decât crima în ochii legii şi este probabil să conducă la o sentinţă mai scurtă. Pe scurt, starea mentală a unei persoane, gradul de cunoaştere, planificare şi responsabilitate, sunt extrem de relevante pentru dreptul penal.

De ce se poate ca o persoană nebună sa fie considerată nevinovată în ciuda comiterii unei infracţiuni?

Uneori, într-un caz particular, o persoană alienată nu prezintă mens rea - intenţia de a comite un act. Prin urmare, o astfel de persoană nu poate fi găsită vinovată în sistemele bazate pe legislaţia engleză, cum este sistemul juridic din Statele Unite ale Americii.

Apărarea ce invocă nebunia este unul dintre cele mai controversate capitole ale legislaţiei Statelor Unite. În cazul în care instanţa constată că o persoană a fost incapabilă să prevadă rezultatele unei acţiuni, se deduce că intenţia de comitere a crimei a fost absentă şi că persoana respectivă nu poate fi găsită vinovată. Cu toate acestea, verdictul "nevinovat pe motiv de nebunie" sună ca un mod convenabil de a evita pedeapsa. Din această cauză, judecătorii şi juriul suspectează orice încercare de a folosi această circumstanţă şi, de obicei, apărarea ce invocă nebunia nu are sorţi de izbândă.


Un exemplu: Reacţia declanşată psihotic

Iată un exemplu al problemelor dificile care stau la baza "apărării ce invocă nebunia". Psihiatrul Anneliese A. Pontius (1987) a adus exemplul a 8 pacienţi care au comis omuciderea după un episod de confuzie şi halucinaţii. În fiecare caz în parte, atacul părea să fie declanşat de o apariţie, ce cauza o "reactivare vie a experienţelor din trecut stocate în memorie". Acest lucru crea o nevoie intensă de a elimina "stimulul declanşator". În cazul în care stimulul declanşator se întâmpla să fie o persoană, rezultatul era un atac sau omuciderea. Autorii acestor crime nu aveau amnezie: ei îşi aminteau ce făcuseră şi simţeau remuşcări pentru faptele lor. Cu toate acestea, păreau să fi fost lipsiţi de autocontrol, atunci când avusese loc evenimentul. Erau ei responsabili din punct de vedere legal?

Ce model a descoperit Pontius? Cum a explicat ea acest fenomen?

Pontius a numit sindromul respectiv Psychotic Trigger Reaction (reacţie declanşată psihotic). Ea a sugerat că această reacţie ar putea fi cauzată de un atac de apoplexie care implică sistemul limbic.

Care a fost replica lui Appelbaum?

Un astfel de sindrom ar putea exista. Dar este puţin probabil ca profesioniştii judiciari să recunoască reacţia declansată psihotic ca pe o scuză legală pentru crimă. Pentru a înţelege de ce, luaţi în considerare scenariul schiţat de Paul S. Appelbaum în contracararea lui Pontius:

Imaginează-ţi ca eşti avocatul apărării. Clientul tău este acuzat de comiterea unei crime brutale. Există martori ai crimei care vor depune depoziţii concludente despre vinovăţia lui. Când este întrebat de ce a comis crima, clientul tău va răspunde: "Cred că m-am pierdut. Oamenii care arată ca el - adevăraţii tocilari- mă scot din minţi. Am băut şi am luat nişte droguri şi m-am simţit ciudat toată ziua. Eram nedumerit de ce a ţinut filmul atât de mult. Când s-a împins în faţa mea, mi-a amintit de vărul meu tocilar, care încearca întotdeauna să mi-o ia înainte, când mergeam împreună la locurile de joacă. Am văzut roşu înaintea ochilor. Puteam auzi din nou vocea tocilarului. Următorul lucru de care ştiu e că eram deasupra lui, cărându-i pumni până când nu s-a mai agitat, până când ochii lui nu s-au mai uitat aşa la mine".

Pare un caz greu pentru apărare. Mintea ta începe să rătăcească. Ai putea pleda pentru nebunie temporară. Nu ar fi minunat dacă ai găsi un psihiatru care să ateste că tipul nu se putea ajuta singur şi nu a avut niciun control asupra sa când a făcut ce a făcut? Poate psihiatrul ar putea să dea un nume fantezist acestui lucru. Ceva care să sugereze psihoza. Ar trebui să fie ceva care se poate întâmpla unei persoane fără antecedente psihiatrice: un atac de vreun fel care apare doar o dată în viaţă...

Appelbaum era sarcastic, desigur. Sindromul de care "avea nevoie" avocatul apărării era exact ceea ce descrisese Pontius prin reacţia declanşată psihotic. Appelbaum a ridicat problema dacă o astfel de scuză n-ar suna prea convenabil în instanţa de judecată. Pare ca ultima scăpare la care ar putea visa un avocat al apărării într-un caz fără speranţă.

De ce reacţia declanşată psihotic nu e admisă niciodată ca apărare legală?

Statul îşi poate aduce proprii psihiatri la bară care să pretindă că nu există un astfel de sindrom.... Cei mai mulţi criminali vor depune mărturie că nu ştiu ce s-a întâmplat, dar că ceva părea că s-a frânt în interiorul lor şi i-a scos din minţi.... Cei mai mulţi ar fi putut fi băuţi sau drogaţi. Și niciunul dintre cei care cred că au tras într-un acces de nebunie nu vor pretinde că au auzit voci sau au văzut ceva ce nu era acolo. Experţii statului vor spune apoi că, dacă acceptaţi că un pârât nu a putut aprecia sau controla ceea ce a făcut, veţi ajunge să eliberaţi jumătate dintre inculpaţii care ajung în sala de judecată. (Appelbaum, 1987)

Poate că acesta este motivul pentru care reacţia declanşată psihotic nu a fost recunoscută legal ca sindrom în Statele Unite ale Americii. Juriile vor să evite orice portiţă care ar permite celor vinovaţi să scape de pedeapsă. În cazul reacţiei declanşate psihotic, nu există nicio modalitate evidentă de a dovedi existenţa sindromului sau pentru a-l delimita de minciună.

Ce s-a întâmplat în cazul lui Kenneth Bianchi? Ce au demonstrat Spanos şi colegii lui?

Numai dacă dovezile sunt foarte convingătoare instanţele vor fi de acord că o condiţie psihologică scuză pârâtul de răspundere penală. Pretenţiile de personalitate multiplă, de exemplu, sunt privite cu scepticism când sunt asociate cu indivizi care au comis infracţiuni grave. Într-un proces celebru de crimă - cel al lui Kenneth Bianchi,  ştrangulatorul "Hillside" - mai mulţi psihiatri angajaţi de către avocaţii apărării au depus mărturie că pârâtul era un caz autentic de personalitate multiplă. Cu toate acestea, o transcriere a unei sesiuni hipnotice cu Bianchi arăta că personalitatea multiplă a lui Bianchi îi fusese sugerată acestuia în timpul unui interviu sub hipnoză. Iată un fragment al acestei transcrieri:

[Hipnotistul] "I-am vorbit un pic lui Ken, dar eu cred că ar putea exista, probabil, o altă parte din Ken cu care nu am vorbit. Și aş vrea să comunic cu acea altă parte. Și aş vrea ca cealaltă parte să vină să vorbească cu mine.... Și când eşti aici, ridică mâna stângă de pe scaun pentru a-mi semnala că eşti aici. Vino te rog, Parte, aşa ca să pot vorbi cu tine... Parte, vino te rog şi ridică mâna lui Ken pentru a-mi arăta că eşti aici... Te rog să vorbeşti cu mine, Parte, spunând "Sunt aici". (Spanos, Weekes si Bertrand, 1985, 142-143)

Bianchi a răspuns, "Da" şi de atunci a început să se manifeste "personalitatea sa multiplă". Mai târziu, când Spanos, Weekes si Bertrand (1985) au sugerat aceeaşi idee studenţilor lor cărora l-au cerut să joace rolul unui criminal în serie, 80% dintre ei au preluat sugestia şi au început să acționeze ca şi când ar fi avut o personalitate multiplă. Era prea evident că se încerca să se evite pedeapsa. Nu e de mirare că juriul nu l-a crezut pe Bianchi.

Apărarea care invocă nebunia reuşeşte rareori. Un observator a remarcat că numărul apărărilor de succes care invocaseră nebunia în statul New York era mai mic decât incidenţa anuală a muşcăturilor de şarpe veninos din Manhattan: aproximativ una pe an. Experţii subliniază, de asemenea, că o apărare de succes care invocă nebunia nu înseamnă neapărat că pârâtul va petrece mai puţin timp închis. După cum au subliniat Carpenter şi Rapoport (1992), "Lungimea spitalizării în acceptarea punctului de vedere al apărării care invocă nebunia poate fi mai mare decât timpul petrecut în închisoare de către cei condamnaţi pentru infracţiuni similare".


Consilierea în penitenciar

Care sunt problemele din închisorile de astăzi?

Psihologii din penitenciarele de astăzi se confruntă cu o serie de probleme care i-ar putea copleşi cu uşurinţă: infecţia cu HIV este comună, mulţi deţinuţi se află acolo pentru că au făcut trafic cu cocaină sau metamfetamină, iar femeile pot fi însărcinate sau să aibă copii mici în afara închisorii. Nimic nu este simplu, nimeni nu poate fi de încredere, iar consilierea are o eficacitate îndoielnică.

Penitenciarele ar trebui să fie instituţii corecţionale. Din păcate, multe închisori nu fac nimic pentru reabilitarea deţinuţilor lor. Ele devin instituţii privative de libertate, servind mai ales la îndepărtarea indivizilor periculoşi de cetăţenii care respectă legea. Eforturile de reabilitare a deţinuţilor cu diverse programe psihologice au fost remarcabil de lipsite de succes. Un expert a fost tentat să pună unui capitol referitor la programele de reabilitare din închisoare titlul "Unele eşecuri de proporţii".

De ce consilierea în penitenciar este adesea dificilă?

Înainte de a-i critica pe oficialii închisorii pentru eşecul reabilitării internilor lor, ar trebui să recunoaştem cât este de dificil să schimbi oamenii împotriva voinţei lor. În terapie, schimbarea se produce în mod normal pentru că oamenii vor să se schimbe. Problema cu consilierea în penitenciar este că deţinuţii, de obicei, nu doresc să se schimbe. Ei se află în închisoare împotriva voinţei lor. Principala lor preocupare este ieşirea. Când acceptă totuşi consilierea, ei o pot privi ca pe o ocazie de a juca rolul de deţinut model pentru a obţine o eliberare anticipată, ori ca pe o modalitate de a obţine favoruri din partea oficialilor închisorii. Yochelson şi Samenow (1977) au fost deziluzionaţi când au descoperit acest fapt.

"Când am început să lucrăm cu criminalii, cu cincisprezece ani în urmă, am folosit termenul de terapie şi timp de mai mulţi ani ne-am considerat psihoterapeuţi. Curând am aflat că infractorii ne serveau ceea ce credeau că voiam să auzim, aşa cum au procedat şi cu alţii care au lucrat cu ei... Criminalul priveşte terapia ca pe un mijloc de a-l scoate din primejdie". (Yochelson & Samenow, 1977, p.47)

Yochelson şi Samenow au constatat că terapia din închisoare era ca un meci mare. Obiectivul jocului era obţinerea eliberării înainte de termen sau un tratament favorabil. Progresele reale, atunci când aveau loc, păreau un produs secundar, accidental, al "jocului".


Sistemul nivelelor de la Patuxent

Experimentele de reabilitare eşuate din penitenciare par să aibă un element comun. Ele acceptă mentalitatea de jucător a deţinutului. În esenţă, astfel de programe proclamă, "Joacă alături de noi şi vei ieşi mai devreme". Un exemplu celebru al acestei abordări a fost proiectul Patuxent din statul Maryland.

Ce element unic a avut sistemul de drept din Maryland în anul 1951?

Patuxent a fost unic. Populaţia sa de tineri delincvenţi de sex masculin primeau condamnări pe viaţă, din cauza unei legi din anul 1951 a statului Maryland, care spunea că "delincvenţii problematici" ar putea fi închiși pe termen nelimitat, eventual pentru totdeauna. Delincvenţi problematici erau consideraţi cei care reprezentau un pericol clar pentru societate. Singurul mod prin care puteau ieşi din instituţie era schimbarea comportamentului lor.

Cum a funcţionat sistemul nivelelor gradate de la Patuxent?

Pentru a încuraja schimbarea, Patuxent a folosit un sistem de nivele gradate. Penitenciarul avea patru zone diferite numite nivele. Un deţinut intra la nivelul de jos. La nivelul de intrare, Patuxent semăna cu o închisoare obişnuită. Deţinuţii de la primul nivel aveau câteva privilegii sau drepturi. Dacă deţinutul se comporta în mod corespunzător pentru o perioadă de timp, el se muta la un nivel superior. La Nivelul II deţinutul avea perioade mai lungi de exerciţii fizice şi vizite la comisarul închisorii pentru bomboane şi alte cumpărături mici. În cele din urmă, la al patrulea nivel, deţinutul putea să stea cât de târziu voia. Putea beneficia de zile de picnic cu familia sa pe gazon. Dacă comportamentul său bun continua, el putea petrece în cele din urmă ceva timp în casa semideschisă a Patuxent din centrul oraşului Baltimore, departe de principala instituţie. Dacă se purta bine şi acolo, putea fi eliberat condiţionat.

Ce era prefăcătoria?

Deţinuţii din Patuxent învăţau să coopereze - dacă doreau condiţii bune de trai. Ei au numit acest lucru "prefăcătorie". Un deţinut a declarat, într-un interviu:

Uite, omule, cei mai mulţi dintre noi sunt buni la a se preface. Am crescut pe străzi, înconjuraţi de situaţii în care trebuie să inspiri încredere. Literatura este disponibilă pentru toată lumea acum - drace, vorbim la fel de mult despre complexul lui Oedip, ca şi despre baseball. Noi ştim ce vor să audă pisicile astea. Nu lucruri cu adevărat scabroase - ceea ce gândim într-adevăr, pentru că le sperie şi cred că eşti încă periculos. Dar poţi să îţi manifeşti curajul într-un mod frumos şi să te porţi ca şi cum ai fi câştigat toate aceste perspective. Acum, că te cunoşti şi ştii că ai omorât-o pe fata aceea pentru că simţeai că-ţi ucideai propria mamă, nu trebuie să mai omori pe nimeni. Nu trebuie să apară că vreau să-mi omor mama de mai multe ori. La naiba, tot ce am spus este o minciună. Un mare fals. (Trotter, 1975)

Directorul închisorii, Sigmund Manne, a spus că nu-l deranja dacă deținuții se prefăceau.

Dacă un om poate să se prefacă destul de bine pentru a se comporta bine în societate, nu am nicio obiecţie. Înseamnă că şi-a dezvoltat mecanismele de control interne necesare.

În ce privinţă a funcționat programul Patuxent?

Patuxent a funcţionat destul de bine într-o singură privinţă. A avut o rată de recidivă redusă. Cu alte cuvinte, deținuții eliberaţi din Patuxent se întorceau rar în închisoare. Criticii au obiectat că acest lucru se datora faptului că doar cei mai promiţători indivizi erau eliberaţi. Alţii au fost pur şi simplu închişi pentru totdeauna. Apărătorii acestui tip de închisoare au spus că tocmai asta era ideea. O facilitate de corecţie ar trebui să reţină oamenii de pe străzi atunci când nu pot "coopera" cu societatea. Dacă pot, bine - lasă-i să plece. Ei pot crede că se ruşinează, dar în proces obţin aptitudinile sociale necesare.

De ce a fost întrerupt programul Patuxent?

Oricare ar fi fost virtuţile sale, programul Patuxent nu a durat mult. Avocaţii au susţinut că sentinţa nedeterminată încălca drepturile legale ale unui deţinut. Costul/deţinut la Patuxent era cu aproximaţie de două ori mai mare decât media costurilor din alte instituţii corecţionale. Lovitura finală a fost dată de schimbarea legislaţiei statului Maryland, prin care s-a interzis orice sistem de modificare a comportamentului în instituţiile de corecţie – un act pe care unii psihologi l-au considerat o contradicţie bizară a însăşi ideii de "corecţie" din închisoare. Alţi psihologi au salutat această schimbare ca pe o reformă juridică de eliberare a deținuților de manipularea nedorită. Experimentul Patuxent şi sistemele similare bazate pe nivele gradate s-au încheiat, închisoarea Patuxent fiind închisă în anul 1979.


Rezumat

Psihologii sunt implicaţi în sistemul judiciari în numeroase moduri. Psihologia criminalistică este ramura psihologiei care se ocupă cu anchetele penale. Profilerii - oamenii care creează profilul psihologic al unui criminal ce se află încă în libertate - au devenit populari la sfârşitul anilor '90, datorită atenţiei mass-media. James Brussel şi-a folosit intuiţia şi bunul simţ pentru a întocmi profilul unui "bombardier nebun", în anii '50. John Douglas de la FBI a folosit analiza pe computer a unei mari baze de date pentru a face acelaşi lucru. Metodele corelaţionale pot evidenţia caracteristicile tipice ale persoanelor care desfăşoară anumite tipuri de infracţiuni. Psihologia este de asemenea folosită în timpul interogării subiecţilor după ce au fost prinşi.

Psihologii pot apărea în instanţă ca martori experţi, caz în care se pot aştepta să le fie contestate acreditările şi credibilitatea. Psihologii pot analiza procesul-verbal al mărturisirii pentru a vedea dacă acesta este scris în limba proprie a inculpatului. Ei pot testa percepţiile oamenilor, pentru a afla dacă depoziţia unui martor este credibilă. Psihologii, cum ar fi Elizabeth Loftus, sunt frecvent solicitaţi să depună mărturie despre posibila inexactitate a depoziţiei martorului ocular.

În temeiul dreptului comun englez, o persoană nu poate fi judecată decât dacă este competentă pentru a participa la propria sa apărare. Un rezultat al acestui fapt este apărarea ce invocă nebunia prin care se atestă că o persoană nu a avut intenţia de a comite o crimă, cauza fiind o tulburare mintală gravă. Această apărare reuşeşte rar, iar atunci când o face, persoana poate fi spitalizată mai mult timp decât dacă ar fi condamnată pentru crimă.

Un psiholog de penitenciar trebuie să facă faţă unei birocraţii lente sau indiferente, plus unui set de clienţi care nu caută ajutor în mod voluntar. Modificarea sistematică a comportamentului a fost încercată într-o facilitate din Maryland numită Patuxent, care în unele privinţe a dat roade, dar a fost scumpă şi controversată. Statul a adoptat o lege împotriva programelor de modificare a comportamentului în închisorile sale şi Patuxent a fost închisă.

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului