Conceptul de comportament adictiv acoperă mai mult decât dependenţa de droguri. Psihologii îşi dau seama acum că există un tip comun de comportament care explică diverse adicţii ca alcoolismul, jocurile de noroc, supraalimentarea compulsivă, dependenţa de droguri, promiscuitatea sexuală şi multe alte probleme. Toate presupun un comportament repetat care este dăunător în cele din urmă pentru individ, dar plăcut pe termen scurt.

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.14: Frontierele psihologiei) - (Partea I: Psihologie şi medicină)


Astfel de comportamente pot deraia cu uşurinţă planurile importante pe termen lung. Adicţiile pot deveni centrul dominant a vieţii unui individ, fapt ce conduce la neglijarea sau sacrificarea altor preocupări importante.


Cum s-au schimbat concepţiile privind adicţia?


În psihologia modernă, ​​conceptul de comportament adictiv se aplică şi la comportamentele pozitive, constructive. Dragostea, exerciţiul fizic, săriturile cu paraşuta, sauna, donarea de sânge, stingerea incendiilor, acordarea ajutorului medical de urgenţă, actele de luare a deciziilor de către personalul executiv, toate sunt portretizate ca adicţii care pot fi asociate cu o viaţă fericită, bine adaptată.

 

 

Pe vremuri, judecăţile morale negative se amestecau cu descrierea ştiinţifică. Numai dependenţele negative sau nocive erau recunoscute ca adicţii. Despre persoanele adictive se credea că fug de ceva, nu înspre ceva. În multe concepţii moderne, însă, persoana adictivă este portretizată prin căutarea plăcerii, nu prin evitarea durerii.

O astfel de abordare conduce în unele cazuri la ambiguitate morală. Totuşi, aceasta ar putea fi benefică pentru gândirea critică (şi corespunde cu siguranţă sfatului lui William James de "a avea în vedere alternativa" în confruntarea cu problemele controversate). Două exemple implică calculatoarele şi Internetul.


Care a fost avertizarea iniţială cu privire la dependenţa de Internet? Ce s-a întâmplat în schimb?


La sfârşitul anilor '90, când Internetul era încă destul de nou, unii psihologi au publicat un studiu în care se arăta că utilizarea lui tot mai extinsă va conduce la creşterea izolării sociale. Multe articole din revistele populare avertizau împotriva "dependenţei de Internet" - definită ca petrecerea zilnică a mai multor ore  pe web - un comportament aparent ciudat la momentul respectiv. Analiştii bine-intenționați au avertizat asupra apariţiei unei generaţii de proscrişi social, pierdută în lumina slabă a monitoarelor calculatoarelor, decuplată de contactul social.

Însă dacă dispui de o gândire critică bine educată, astfel de afirmaţii ar trebui să te facă suspicios, întrucât o corelaţie este prezentată ca o legătură cauză-efect. Poate că în acea perioadă oamenii care foloseau mult Internetul fugeau de situaţiile sociale neplăcute sau poate că erau absorbiţi de tehnologiile de ultimă oră, până la punctul în care le rămânea prea puţin timp pentru contactele sociale. Sau poate era doar  o corelaţie falsă, o asociaţie statistică temporară, care putea să dispară.

Aşa cum s-a dovedit apoi, corelaţia a dispărut. Pe la mijlocul anilor 2000 (cam în acelaşi timp cu popularizarea mesageriei instant şi a site-urilor reţelelor de socializare, precum facebook.com şi myspace.com) corelaţia dintre creşterea gradului de utilizare a Internetului şi sentimentele de izolare socială nu a mai fost găsită. Dimpotrivă, utilizatorii Internetului au început să declare un sentiment de creştere a conexiunii sociale, în parte, datorită descoperirii de către ei a comunităţii on-line a indivizilor cu interese similare.


Ce arată cercetarea despre jocurile video la copii?


O altă alarmă falsă s-a dovedit a fi îngrijorarea referitoare la dependenţa copiilor faţă de jocurile video. Da, a fost un elev în Coreea de  Sud care a murit după câteva zile neîntrerupte de jocuri pe calculator, dar cercetarea de la mijlocul anilor 2000 a sugerat că jocurile video au de fapt efecte pozitive asupra coordonării motorii, rapidităţii mentale şi a performanţelor academice (ca să nu mai vorbim de alfabetizarea pe calculator) în cazul copiilor de vârstă şcolară. Ipoteticele efecte teribile pe termen lung ale dependenţei de jocuri video nu au apărut. În acelaşi timp, oroarea generaţiei anterioare privind dependenţa de televizor a devenit în mod misterios mai puţin problematică.

Morala poveştii ar putea fi aceea că orice nouă tendinţă socială poate inspira o declaraţie alarmistă. Este un lucru comun ca pentru orice comportament discutabil (sau pur şi simplu necunoscut) care arată o tendinţă de creştere să se facă proiecţii în viitor, să se aplice termenul de adicţie, iar analiştii să sugereze iminenţa unui dezastru. Totuşi, cu excepţia câtorva dependenţe faţă de droguri şi posibil cea faţă de jocurile de noroc, astfel de avertismente se dovedesc a fi exagerate, de multe ori.


Teoria "proceselor opuse" a lui Solomon

La baza modelelor comune ale adicţiilor regăsim comportamentele hedonice sau de căutare a plăcerii. Aceste modele sunt descrise în teoria lui Richard Solomon despre procesele opuse ale motivelor dobândite. (Reţineţi că termenul de "motiv dobândit" ar putea fi un eufemism politicos pentru  "adicţie"). Am dezbătut teoria lui Solomon anterior în capitolul 9, când am discutat despre plăcere şi durere ca forţe motivaţionale. Aici vom detalia relevanţa sa pentru adicţie.

 

 

Prin ce diferă componentele A şi B, în teoria lui Solomon?

Solomon a descoperit existenţa a două componente în cadrul fiecărei experiențe emoţionale. Prima componentă a fost numită reacţia A. Este o reacţie intensă, de scurtă durată. De exemplu, când eşti premiat, poţi simţi o mare bucurie în momentul în care ţi se înmânează medalia sau certificatul. Acest răspuns corelează probabil cu activitatea neuronală a creierului; este rapid şi aproape concomitent cu experienţa stimulului producător de emoţie.

Reacţia B este opusă ca valoare hedonică componentei A. Cu alte cuvinte, dacă reacţia A este o emoţie fericită, reacţia B este una tristă şi invers. Răspunsul B se construieşte şi se stinge mai lent. La o oră de la primirea unui premiu, te poţi simţi un pic dezumflat, dar emoţia dispare treptat spre sfârşitul zilei.

Uneori, o reacţie B poate fi rapidă. Solomon subliniază faptul că unui copil mic care se află într-o stare de spirit bună i se poate crea o stare de spirit proastă dacă îi dai şi apoi îi iei o acadea. În loc să revină la o stare emoţională neutră, copilul reacţionează la o întărire bruscă, urmată de îndepărtarea acesteia, prin plâns. Este o reacţie imediată. Cu toate acestea, de cele mai multe ori reacţiile de tip B sunt mai lente. O reacţie mai lentă B este probabil una hormonală, implicând transmiţătorii chimici care se mişcă în fluxul sanguin. După aproximativ o oră de la un eveniment foarte emoţionant, răspunsul organismului ar putea fi, "Ai fost supus unei cantităţi semnificative de stres; este momentul să te detaşezi total de el, să te odihneşti şi te recuperezi".

Răspunsul B apare atât la plăcere, cât şi la durere. Ambele duc la reacţii de contrabalansare, lucru pe care Solomon l-a numit contrast hedonic. Sentimentele de bucurie sunt deseori urmate de oarecare deprimare sau iritabilitate, câteva ore mai târziu. Sentimentele de tensiune şi de furie pot fi urmate de o perioadă mai fericită sau de una mai domolită.


Ce se întâmplă când un eveniment se repetă?


Elementul cheie al teoriei lui Solomon despre adicţie este că, pe măsură ce un eveniment se repetă, componenta B se extinde, în timp ce componenta A se restrângere. Rezultă uneori o inversare completă a emoţiei. Un eveniment care iniţial a fost distractiv devine plictisitor, iar un eveniment care iniţial a fost terifiant devine distractiv.

Solomon foloseşte exemplul săriturilor cu paraşuta. Un paraşutist începător are iniţial o reacţie emoţională de teamă la perspectiva de a sări dintr-un avion. Aceasta este o reacţie A: un răspuns rapid, intens la o situaţie. După efectuarea săriturii, aterizarea pe sol şi revenirea la club, începătorul devine de obicei vorbăreţ şi surescitat, ca şi când ar fi foarte fericit. Acesta este răspunsul B, o reacţie de recul la frica de mai devreme şi un sentiment de bucurie la depăşirea ei.

În timpul primei lor căderi libere, înainte de deschiderea paraşutei, paraşutişti militari pot experimenta teroarea - exteriorizată prin ţipăt, pupile dilatate, ochi bulbucaţi, îndoirea şi rigidizarea corpului, neregularităţi ale respiraţiei şi ale bătăilor inimii. După ce aterizează în siguranţă, ei se pot plimba pentru câteva minute împrejur, cu o expresie uimită şi împietrită, dar după asta de obicei zâmbesc, pălăvrăgesc şi gesticulează, fiind foarte sociabili şi părând a fi în culmea fericirii (Solomon, 1980, p.693).

Procesul A (anxietatea) se diminuează la repetarea saltului şi, cu timpul, evenimentul este privit ca un fapt normal. Între timp răspunsul B capătă dimensiuni mai mari. În cazul săriturilor cu paraşuta, urmările plăcute au o creştere mai pronunţată. Un săritor cu experienţă poate avea o senzaţie secundară de extaz, timp de opt ore după un salt.


Ce este toleranţa?


În cele din urmă, corpul se adaptează şi nu mai reacţionează puternic la experienţa emoţională. O persoană necesită o doză mai mare sau un stimul mai puternic pentru a obţine acelaşi efect. De exemplu, un jucător de jocuri de noroc simte nevoia să parieze o sumă mai mare pentru a obţine acelaşi sentiment pe care l-a avut anterior din parierea unei sume modice. Un dependent de heroină are nevoie de doze mai mari de drog. Paraşutistul se plictiseşte de săriturile obişnuite. Acest fenomen se numeşte toleranţă. Când toleranţa se acumulează, emoţia adicţiei începe să dispară. Devine rutină. Dependentul poate degusta în continuare un eveniment captivant care, totuşi, nu mai reprezintă mare lucru pentru el. Fiorul a dispărut.


Cum explică teoria lui Solomon fenomenele comune ale dependenţei de droguri?


Fenomenele dependenţei de droguri pot fi explicate prin teoria proceselor opuse. Mai întâi, un eveniment adictiv provoacă o reacţie A intensă - de exemplu, sentimente puternice de bucurie, ce pot fi eventual urmate de o depresie uşoară, ca efect secundar. (Acest lucru este uneori numit luna de miere într-o dependenţă.) Dar, după repetarea experienţelor, bucuria se reduce foarte mult. Se instalează toleranţa: organismul se adaptează la drog. Reacţia B devine mai puternică. În acest caz, urmările negative ale luării drogului - aşa cum sunt stările de spirit negative sau dorinţa acută - devin mai puternice. Curând stimulul adictiv devine extrem de necesar, doar pentru că perioada de aşteptare este foarte neplăcută, nu şi pentru că experienţa luării drogului în sine ar mai reprezenta ceva deosebit. Acesta este sfârşitul lunii de miere.

Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, dar când nu se întâmplă? Când nu dispare distracţia dintr-o activitate? Răspunsul scurt pare a fi: Când "reacţia A" (reacţia imediată la ceva) nu este suficient de puternică sau nu este repetată destul de des pentru a determina toleranţa. Consumul moderat de alcool (definit ca echivalentul unui pahar de vin sau de bere, ori a unui păhărel de lichior pe zi) nu produce toleranţă. O persoană nu încetează să-l simtă din cauza adaptării organismului. De asemenea, nu "îmbătrâneşte". Oamenii care au obiceiul să bea un pahar de vin la cină nu se plictisesc de el sau nu constată că nu le mai place. Într-un sens, nu avem niciun "şoc" iniţial în sensul de întindere la extrem a sistemului de control hedonic. Nu există nicio reacţie puternică de tip B, însă. O persoană care bea un pahar de vin la cină nu ajunge la mahmureală sau la diminuarea reflexelor a doua zi, din cauza lui.

În mod similar, un cuplu cu o activitate sexuală stabilă, producătoare de satisfacţii pentru ambele părţi, nu se plictiseşte de această activitate. Partenerii îşi recuperează apetitul între întâlniri şi (cercetarea o arată) la cuplurile fericite frecvenţa actelor sexuale rămâne aproximativ constantă de la vârsta de mijloc până la bătrâneţe. Cu toate acestea, la un cuplu de tineri îndrăgostiți nebuneşte unul de altul, poate într-adevăr să se instaleze plictiseala reciprocă. Pam, Plutchik şi Conte (1975) au găsit o corelaţie negativă între intensitatea sentimentelor de dragoste şi probabilitatea ca un cuplu de tineri să mai fie împreună, şase luni mai târziu. Probabil că sfatul pe care îl dădeau grecii antici privind moderaţia în toate întreprinderile umane era o idee corectă.


Ce paradox important este explicat prin teoria lui Solomon?


Teoria lui Solomon explică un paradox important al adicţiilor. Cea mai mare dependenţă (nevoia de drog) se instalează după ce toleranţa devine puternică, deoarece reacţia B (care determină dorinţa acută) creşte în dimensiune concomitent cu dispariția reacţiei A (care produce fiorul). Prin urmare, o dependenţă poate fi mai puternică atunci când comportamentul adictiv nu mai este aşa palpitant. Dependenţii de heroină Hardcore mărturisesc că au nevoie de droguri doar pentru a se simţi normal. Cu toate acestea, ei sunt cei cărora le este cel mai greu să renunţe.


Ce model a indicat Peele în Love and Addiction?


Stanton Peele a scris Love and Addiction (1976) pentru a explica de ce oamenii continuă să rămână în cuplu, în ciuda nefericirii cauzate de precaritatea relaţiilor lor. El a descris o combinaţie de toleranţă şi dependenţă, asemănătoare dependenţei de droguri. Analoage toleranţei sunt plictiseala reciprocă şi lipsa de emoţii care apare în atât de multe relaţii, după dispariţia emoţiilor iniţiale de dragoste. Într-un efort de a recuceri plăcerile intense ale fazei anterioare a lunii de miere, dozele relaţiei sunt mărite. Cuplul poate petrece tot timpul împreună. Compania celuilalt devine din ce în ce mai nesatisfăcătoare, dar nu pot renunţa la ea. Partenerii pot ajunge să se lupte tot timpul unul cu altul, dar, când încearcă să se despartă, retrăiesc dorinţa acută, dorul de celălalt şi se întorc unul la altul.

Din fericire, acest ciclu distructiv nu este inevitabil. Alternativele mai bune pentru relaţiile de dragoste sunt discutate în capitolul 16.


Cum explică teoria proceselor opuse savurarea filmelor de groază? Donarea de sânge? Combaterea incendiilor?


Teoria proceselor opuse ajută, de asemenea, la explicarea cauzei pentru care oamenii învăţă să se bucure de unele lucruri ciudate. Savurarea filmelor cu monştri şi a filmelor de groază este un exemplu. Filmele de groază sunt şocante la prima vedere, dar după un timp şocul nu mai este atât de neplăcut, iar în final pare chiar plăcut. Tehnicienii serviciilor medicale de urgenţă pot deveni dependenţi de emoţiile curselor de urgenţă, iar unii pompieri recunosc că sunt surescitaţi de incendiile mari. În fiecare caz de acest tip, un eveniment care iniţial este înfricoşător sau traumatic ajunge să producă o reacţie plăcută, chiar adictivă, de tip B.

Actul de a dona sânge poate fi captivant. Acesta este un exemplu clasic al proceselor opuse la locul de muncă. Înainte de a dona sânge pentru prima  dată, donatorii se portretizează ca fiind "încordaţi, sceptici, suspicioşi, furioşi şi extrem de tensionaţi". După donare, se simt "relaxaţi, jucăuşi, fără griji, plini de amabilitate şi afecţiune". Cu cât o persoană va dona de mai multe ori sânge, cu atât mai puţin pronunţate vor fi efectele negative şi mai pronunţate urmările pozitive. "Ei dobândesc inconştient un răspuns pozitiv la donarea de sânge" (Brittain, 1983).

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului