divorţCercetătorul John Gottman, de la Universitatea din Washington, a făcut carieră din studiul comunicării maritale. El pretinde a fi capabil să prezică, cu o acurateţe de 95%, care cupluri vor divorţa în cele din urmă. Pe ce date se bazează acesta?

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.16: Sex, prietenie şi iubire) - (Partea a IV-a: Arta iubirii) - Patru factori predictivi ai divorţului


După un studiu anterior, care a adunat date de la mii de cupluri timp de 13 ani, echipa de cercetare a lui Gottman a studiat intens 130 tineri căsătoriţi pe o perioadă de şase ani. Cuplurile au fost invitate în laboratorul lui Gottman, în care acestea au fost conectate la instrumentele de măsurare a unor variabile, cum ar fi ritmul cardiac, transpiraţia şi tensiunea musculară. Cuplurile au fost înregistrate cu o cameră video în timp ce purtau o discuţie în contradictoriu. Expresiile faciale, mişcările şi comentariile lor au fost analizate în cel mai mic detaliu.

După corelarea datelor cu urmările din căsătorie, Gottman a constatat patru factori care preziceau divorţul. El i-a numit cei 4 factori predictivi ai divorţului. Aceştia sunt:
1) critica (a spune celuilalt defectele lui sau ale ei)
2) defensiva (reacţia la anumite subiecte prin negarea responsabilităţii sau refuzul de a discuta o problemă considerată importantă de către partener)
3) dispreţul (a face remarci sarcastice sau răutăcioase cu privire la cealaltă persoană)
4) retragerea (de asemenea, numită şi „blocare”: a nu avea nicio reacţie, a privi în gol sau a înceta să îţi mai pese)

Conform lui Gottman, probabil că cel mai „coroziv” din cele patru este dispreţul, care, a spus el, ar trebui să fie „interzis în căsătorii”.

O analiză ulterioară a datelor sale i-a adus lui Gottman o surpriză. În timp ce aceşti patru factori au rămas importanţi, el a mai descoperit un factor, care a fost cel mai bun predictor dintre toţi. Acesta era un predictor pozitiv, unul care prezicea succesul pe termen lung mai degrabă decât eşecul în căsătorie. Gottman a constatat că cuplurile căsătorite sunt susceptibile de a prospera atunci când bărbatul era dispus să fie influenţat de soţia sa („Vrei o căsătorie de succes? Ascultă-ţi soţia” CNN, 20 februarie, 1998).

De ce să fie atât de intuitiv faptul că eşti dispus să îţi asculţi soţia? Aici este tentant să cazi în capcana impunerii unei interpretări cauză-efect pe o corelaţie care ar putea fi datorată în întregime auto-selecţiei. La urma urmei, această cercetare nu este realizată pe un subiect aleator. Gottman nu a spus unui grup de bărbaţi, ales la întâmplare, să respecte opiniile soţiilor lor în timp ce un alt grup era de control. Grupul era auto-selectat, astfel încât orice variabilă care corelează cu variabila „dorinţei de a fi influenţat de soţie” ar putea fi cauza reală a unei căsătorii mai durabile. Aceasta ar putea include venituri mai mari, mai multă educaţie, inteligenţă socială mai bună, mai multă înclinaţie spre a coopera decât de a concura, o abordare mai satisfăcătoare a sexualităţii... orice. Avem aici oportunitatea perfectă de a aplica obiceiurile gândirii critice încurajate în capitolul 1. Oricare dintre aceste variabile sau orice combinaţie a acestora, ar putea fi explicaţia reală a căsătoriilor mai îndelungate.

Oricare ar fi motivele sau combinaţia de motive care stau la baza corelării, informaţiile predictive sunt, totuşi, utile şi interesante. Dacă Gottman are dreptate, măsurarea dorinţei bărbatului de a primi sfaturi de la soţia lui, de a fi influenţat de aceasta, oferă cel mai corect mod de a estima succesul pe termen lung al unei căsătorii.