Adeseori stabilirea adevărului într-un caz de încălcare a legii nu este simplă. Sunt nenumărate cazuri în istorie în care convingerea poliţiştilor, a procurorilor şi, în ultimă instanţă, a judecătorilor, cum că  o persoană este vinovată - s-a dovedit a fi greşită. În apărarea acestora este de menţionat că, în multe speţe, aceştia nu ştiu exact ce s-a întâmplat (nu au martori direcţi), ci încearcă să stabilească adevărul bazându-se pe dovezi circumstanţiale, pe mărturii (care pot fi false, intenţionat sau nu) etc.



Luaţi cazul (relativ) recent al Elodiei Ghinescu. Nu s-a găsit cadavrul (deci nu se ştie sigur dacă aceasta este moartă), nu sunt dovezi irefutabile care să arate că aceasta a fost ucisă de fostul soţ, Cristian Cioacă - şi totuşi acesta a fost condamnat pe baza unor dovezi circumstanțiale (urme de sânge în casa celor doi, sânge găsit pe obiecte aparţinând Elodiei, aruncate în afara casei, tensiuni între cei doi soţi). Nu suntem noi în măsură să stabilim aici dacă Cioacă este sau nu criminal - doar încercăm să ilustrăm complexitatea deciziilor luate în justiţie (şi riscul ca uneori decizia să fie greşită, date fiind dovezile la dispoziţie).
 
Cazurile de stabilire a nevinovăţiei unor persoane condamnate pentru infracţiuni pe care nu le-au săvârşit sunt cutremurătoare - pentru că ne dezvăluie arbitrarul şi riscurile la care putem fi expuşi şi noi, odată ajunşi în malaxorul sistemului juridic, unde judecata umană (a celor îndreptăţi să stabilească adevărul) poate greşi.
 
Un aspect foarte interesant (care arată o deficienţă în modul în care ne raportăm la realitate) este următorul: în multe cazuri de erori juridice cei vinovaţi de trimiterea după gratii a unor nevinovaţi îşi menţin opinia că  nu au greşit, deşi, de data aceasta, dovezile (de regulă bazate pe teste ADN) sunt indubitabile. Psihologii numesc această stare psihologică "disonanţă cognitivă". Una dintre consecinţele nefaste ale disonanţei cognitive este aceea că procurorii nu mai redeschid cazurile în care s-a demonstrat că cei încarceraţi sunt nevinovaţi, dar adevăraţii făptaşi nu au fost identificaţi. Acesta este un exemplu concludent privind modul în care psihologia indică în mod clar că mintea umană este dispusă erorilor, iar modul de funcţionare a acesteia afectează o activitate cu impact major asupra societăţii, cea a sistemului juridic.
 
Dar acest articol, cum probabil aţi observat, are alt obiectiv: acela de a vorbi despre cum e posibil ca anumite persoane să mărturisească fapte pe care nu le-au făcut. Una este să fii victima erorilor de judecată a procurorilor şi judecătorilor, alta e ca tu să fii cel care admiţi că ai înfăptuit o crimă (ori altă infracţiune), deşi nu este adevărat.
 
Ce ar trebui să ştie procurorii şi judecătorii este că, în anumite circumstanţe, nici măcar mărturisirea nu este dovada certă a încălcării legii. De ce? Pentru că mintea umană este mult mai complicată decât avem tendinţa de a crede.
 
 
Cum ajung oamenii să mărturisească ce nu au făcut?
 
Sunt, în esenţă, trei motive pentru care oamenii admit că au făptuit infracţiuni, pe care, în adevăr, nu le-au comis. Cel de-al treilea prezintă interes în special pentru subiectul discutat aici.
 
1. Mărturisirea falsă, în cunoştinţă de cauză
 
Sunt anumite persoane care-şi asumă infracţiuni pe care nu le-au comis, fără a fi forţate, ştiind cum stau lucrurile în realitate. Un exemplu ar fi cel al unei persoane dintr-o grupare de crimă organizată, care, în urma mărturisii (şi protejării unui şef), ar beneficia, după ispăşirea pedepsei, de recompense care să merite încarcerarea. Altă variantă ar fi aceea în care admiterea unei infracţiuni nesăvârşite ar asigura o celebritate spre care persoana tinde. Ori ar mai fi cazul în care o persoană admite o infracţiune, mai uşoară (un furt), ca alibi pentru ascunderea unei infracţiuni mai grave (o crimă, de exemplu); dacă ai furat din Braşov la o anumită dată, nu puteai să ucizi o persoană în Bucureşti, nu?
 
 
2. Tendinţa de a se conforma
 
Procurorii doresc să audă o mărturisire completă, pentru a putea închide cazul. Vedeţi astfel de scene adesea în filme - cum reprezentanţi ai structurilor de putere insistă ca cel bănuit de o infracţiune să o admită, fără rezerve.
Sunt persoane, oricât de suspect pare, care ajung să fie depăşite de situaţie, care se simt copleşite de presiunea exercitată de reprezentanţii legii şi fără speranţă în faţa autorităţii statului - astfel încât, în dorinţa de a scăpa de stresul situaţiei, aleg această cale a mărturisirii. Adeseori, după ce presiunea momentului dispare, suspecţii solicită să li se anuleze mărturisirea, dar... e prea târziu.
Desigur, la tensiunea de circumstanţă, se adaugă şi discursul procurorilor (care pot minimaliza fapta ori pot încuraja mărturisirea prin etalarea unor avantaje, în raport cu situaţia cea mai dezavantajoasă), şi incertitudinea cu privire la urmările admiterii faptei (poate că totuşi judecătorii îşi vor da seama că nu eşti vinovat, poate că vor descoperi până la urmă adevăratul făptaș etc.).
 
 
3. Dificultatea separării adevărului de ficţiune
 
Oricât de straniu şi greu de crezut pare, mulţi ajung să creadă că au făcut ce nu au făcut. Este ceea ce se numeşte "falsa amintire a unei infracţiuni". Ascultând povestea de detaliu a unei infracţiuni, povestită de un poliţist ori un procuror, un suspect poate ajunge să internalizeze povestea, adică să creadă realmente că a fost implicat în săvârşirea respectivei infracţiuni.
 
Este destul de greu de crezut aşa ceva, nu-i aşa? De acord. Din fericire există dovezi ştiinţifice. Citiţi în continuare, pentru a vedea cum funcţionează plantarea unor amintiri false.
 
 
Cum să creezi un infractor, prin plantarea de amintiri false
 
Psihologul Julia Shaw a demonstrat în cadrul unui studiu că 70% dintre participanţi au ajuns să mărturisească infracţiuni (jaf, jaf armat şi furt) care nu au avut loc în realitate.
 
Plantarea unei amintiri false se realizează în trei paşi:
 
1. Introducerea informaţiei false în discuţie, spunându-i persoanei vizate că a săvârşit o faptă pe care, în fapt, nu a comis-o. Pentru a creşte probabilitatea de succes este nevoie să ai autoritate (de exemplu, a funcţiei, a poziţiei într-un sistem de forţă) şi să afirmi fără dubii că dispui de dovezi care susţin afirmaţiile făcute. În lumea reală o persoană care ajunge în faţa procurorului pentru o infracţiune pe care nu a comis-o nu se aşteaptă ca reprezentantul legii să-l mintă (să-i spună că are dovezi de care, în fapt, nu dispune).
 
2. Respingerea fermă a afirmaţiilor privind nevinovăţia. Atunci când persoana vizată îşi clamează nevinovăţia, infirmă imediat: "Desigur că tu eşti făptaşul. Doar trebuie să spui adevărul".
 
3. Oferirea ajutorului pentru amintirea amănuntelor. Aşadar, ajută persoana vizată să-şi imagineze ce s-a întâmplat. Această imaginare a unor fapte, chiar dacă nu s-au întâmplat în realitate, creează fundamentele pentru ajungerea la punctul în care persoana ajunge să creadă respectivele fapte.
 
4. Insistarea. Insistă că persoana vizată a făptuit infracţiunea pe care doreşti să şi-o asume. Insistă ca detaliile faptei să fie reluate de aceasta, reimaginate. "De ce ai făcut-o? Unde? Când? Cum te-ai simţit?". Atunci când persoana admite orice frântură de amintire, întăreşte-o. Spune ceva de genul "Uite că începi să-ţi aminteşti! E foarte bine că începi să spui adevărul".
 
5. Confesiunea. Înregistrează persoana mărturisind că a săvârşit o infracţiune fictivă. La acest moment persoana deja crede că este vinovată.
 
Uimitor şi înfricoşător, nu? Astfel de lucruri chiar se întâmplă în lumea reală.

 

Iată, mai jos, un extras dintr-un documentar recent, unde se arată cum funcţionează plantarea amintirilor, până la un punct...

 


 
Ne întoarcem din nou la structurile de forţă ale statului. În faţa unei mărturisiri, probele, dacă intră în conflict cu aceasta, îşi pierd din tărie. Cei implicaţi în cercetarea unei infracţiuni tind să ignore realitatea şi să se lase influenţaţi de mărturisire, conform unor experţi în mărturisirea judiciară (Saul Kassin și Richard Leo).
 
Oricine poate ajunge să fie victima falsei mărturisiri? Conform datelor furnizate de Innocence Project, 25% dintre condamnările greşite au avut la bază mărturisiri şi acuzaţii false. Cei mai mulţi dintre cei care au admis fapte pe care nu le-au săvârşit sunt persoane normale. Trebuie, desigur, admis, că unii sunt mai vulnerabili decât alţii (în sensul că o persoană cu un IQ mult sub medie poate fi făcut mai uşor să mărturisească fapte imaginate).
 
După cum puteţi vedea, odată cu progresele ştiinţei în înţelegerea modului în care funcţionează creierul uman, realitatea vieţii noastre sociale îşi schimbă modul de înţelegere. Conștientizarea celor menţionate mai sus ar trebui, credem, să ne facă mai sceptici la deciziile justiţiei, fără, desigur, a contesta beneficiile sociale ale serviciului public de justiţie.