Micul AlbertJohn Watson şi Rosalie Rayner erau doi cercetători de la Universitatea John Hopkins care se întrebau inocent ce cauzează fobiile. Următoarea lor mutare n-a mai fost chiar atât de inocentă. Ei au făcut rost de un bebeluş de aproximativ nouă luni şi au făcut experimente legate de modul în care poţi induce frica în mintea unui copil.

 

 


L-au numit pe copil Albert B. Mama lui Albert era o angajată de-a spitalului, iar Albert stătea în spital dintr-un motiv neprecizat.

Cercetătorii i-au arătat lui Albert B., numit Micul Albert în menţionările ulterioare ale studiului, mai multe lucruri, printre care un şobolan, un iepure, mai multe feluri de măşti, hârtii care ardeau şi o maimuţă. Până aici, pare că Micului Albert îi mergea destul de bine. El nu s-a speriat de niciuna din aceste creaturi. Apoi i-au arătat bebeluşului un şobolan de laborator alb şi îmblânzit şi l-au lăsat pe acesta să umble liber până când copilul a întins mâna după el. Toate bune şi frumoase.

Data viitoare când copilului i-a fost arătat şobolanul, psihologii au lovit o bară de metal în spatele lui, făcând-o să zăngăne puternic. Albert s-a speriat şi a început să plângă. Din acel moment încolo, de fiecare dată când i se arăta şobolanul, el începea să plângă şi încerca să se îndepărteze. Acesta a plâns şi când i s-au arătat un iepure, un câine şi Watson cu o mască de Moş Crăciun cu o barbă albă şi zburlită. Orice avea blană, albă sau nu, îl speria. Psihologii s-au felicitat reciproc pentru că descoperiseră cum să sperie în mod repetat şi ”de succes” un copil. Mama lui Albert B. a primit un dolar şi a putut să-şi ia fiul înapoi acasă (de preferat fără animale de companie).

Experimentul Micul Albert a fost controversat nu pentru că a fost, fără îndoială, creat pentru a răni un copil, ci pentru că experimentatorii nu au apucat să desensibilizeze copilul. De obicei, pentru a depăşi o frică, tot ce trebuie să se întâmple este ca cel mic să realizeze că stimulul neplăcut nu este, de fapt, asociat cu lucrul pe care a rămas el fixat. Şobolanii, câinii şi maimuţele nu zăngăne. Watson şi Rayner au vrut să încerce, dar nu au mai avut timp.

O nouă controversă a apărut atunci când identitatea lui Albert a fost stabilită. Mulţi oameni încercaseră să-l găsească pe Albert după anii 1920, când a fost realizat acest experiment. În 2009, investigatorii care cercetau arhivele au concluzionat că Micul Albert era Douglas Merritte. Nu s-a putut da de el, deoarece acesta murise la vârsta de şase ani de hidrocefalie. Hidrocefalia, sau ”apa la creier”, poate fi rezultatul meningitei, dar se pare că hidrocefalia lui Douglas a început la naştere. Conform membrilor familiei, el nu vedea bine şi nu a învăţat niciodată să meargă sau să vorbească. Drept rezultat, se prea poate ca studiul să fi fost şi inexact, pe lângă faptul că a fost inuman.

Cum astăzi oamenii nu mai scapă nepedepsiţi pentru astfel de studii, probabil nu vor mai exista teste ca cel realizat asupra Micului Albert. Asta probabil că nu e un lucru rău.



Traducere de Ana Dumitrache după a-disturbing-and-sad-experiment-that-revealed-the-natur.