CreierÎn urmă cu câteva zile v-am prezentat o serie de experimente uluitoare ale psihologiei sociale. Continuăm astăzi. Devenim mai agreabili imitând comportamentul celorlalţi? Ne pot controla aşteptările celorlalţi? Cât de mult ne influenţează stereotipurile?

 

 

 

 

1. Efectul cameleon

Cameleon


Imitarea limbajului corpului altor persoane oare chiar le face pe acestea să ne placă mai mult?

Cărţile de dezvoltare personală, manualele de persuasiune şi revistele glossy ne sfătuiesc adesea să imităm limbajul corporal, deoarece prin acest lucru am putea plăcea mai mult celorlalţi. Dar este într-adevăr adevărat că imitarea îi poate face pe ceilalţi să ne placă sau mimetismul este doar un produs finit al interacţiunilor sociale?

Deşi s-a presupus mult timp că această copiere a limbajului corporal al altor persoane poate creşte probabilitatea de a fi plăcut de acestea, efectul nu a fost testat în mod riguros până când Chartrand şi Bargh (1999) au realizat o serie de experimente. Ei au pus trei întrebări conexe:
1.    Oamenii îi imită pe alţii în mod automat, chiar şi pe cei străini?
2.    Mimetismul creşte probabilitatea de a fi plăcut de celorlalţi?
3.    Cei care se pun adesea în locul celorlalţi prezintă mai mult efectul cameleon?
(Şi, ce-a de-a patra, ce au toate acestea a face cu hipnoza? Care dintre ele, mai târziu.)

Oamenii îi imită pe alţii în mod automat, chiar şi pe cei străini?


Planificarea. Pentru testarea a ceea ce era cunoscut drept „efectul cameleon”, în primul lor studiu, 78 de participanţi s-au aşezat pe scaun pentru a sta de vorbă cu o persoană din interiorul experimentului sau un „complice” căreia i s-a spus anterior să varieze tipul de maniere în mod sistematic. Unii au zâmbit mai mult, alţii au atins feţele participanţilor, în timp alţii dădeau mai mult din picioare.

 

 

Rezultatul. Da, participanţii au copiat complicele (pe care abia îl întâlniseră) în mod natural, după cum au arătat măsurătorile referitoare la atingerea feţei, datul din picior sau zâmbetul. Atingerea feţei a atins 20%, dar rata pentru datul din picior a atins un impresionant procentaj de 50% atunci când participanţii au fost inspiraţi de o altă persoană care dădea din picior.

Dar mimetismul creşte coeficientul de a fi plăcut?

Într-un al doilea experiment, Chartrand şi Bargh au dorit să vadă dacă aceste gesturi (datul din picior sau atingerea feţei) au o utilizare efectivă sau reprezintă doar un produs finit al interacţiunii sociale.

Planificarea: 78 de participanţi au fost trimişi într-o cameră pentru a sta de vorbă cu un străin (un alt complice din cadrul experimentului) despre o poză. În cazul unora dintre participanţi, complicele le-a imitat limbajul corpului, în cazul altora, nu. Ulterior, participanţii erau întrebaţi cât de mult l-au plăcut pe complice şi au notat fineţea interacţiunii pe o scală de la 1 la 9.

Rezultatul: mimetismul a funcţionat într-adevăr în sensul creşterii coeficientului de a fi plăcut. Atunci când li s-a copiat limbajul corpului, participanţii i-au dat complicelui o notă medie de 6,62 pentru cât de plăcut a fost (şi 6,76 pentru fineţe). Atunci când nu au fost imitaţi, participanţii i-au dat complicelui o notă medie de 5,91 pentru cât de plăcut a fost (şi 6,02 pentru fineţe). Nu este o diferenţă uriaşă, aţi putea spune, dar este totuşi un efect măsurabil al unei schimbări de comportament atât de subtilă, încât majoritatea oamenilor nici măcar nu o observă.

Cei care se pun adesea în locul altora sunt mai predispuşi să prezinte efectul cameleon?

Din moment ce suntem cu toţii atât de diferiţi, unii oameni se vor angrena în mod natural în mimetism mai mult decât ceilalţi. Dar ce fel de dispoziţii psihologice pot avea efect asupra acestui lucru? Chartrand şi Bargh au aruncat o privire la cei care se pun în locul altora: gradul până la care oamenii se pun în locul altora în mod natural.

Planificarea: 55 de studenţi au completat un chestionar referitor la acest lucru, împreună cu o măsură pentru empatie, apoi au fost aşezaţi lângă un complice din cadrul experimentului, făcând aceleaşi lucruri deja cunoscute de mai înainte, atingerea feţei şi datul din picior.

Rezultatele: participanţii mai dispuşi să se pună în locul altora şi-au crescut procentul de atingere a feţei cu aproximativ 30%, iar datul din picior, cu aproximativ 50%, comparativ cu cei mai puţin dispuşi să se pună în locul altora. Diferenţele dintre oameni în ceea ce priveşte caracterul empatic însă nu au avut efect asupra mimetismului, sugerând că de fapt componenta cognitivă a faptului de a te pune în locul altora a fost cea care conta în încurajarea mimetismului, mai degrabă decât cea emoţională.

Hipnoza şi efectul cameleon

Aşadar, „efectul cameleon”, departe de a fi apanajul reptilelor cu sânge rece, reprezintă de fapt un răspuns călduros care facilitează interacţiunile sociale. Acest experiment sugerează că majoritatea noastră o fac în mod automat, în diverse grade, şi că, întocmai cum sugerează revistele glossy, îi încurajează pe ceilalţi să ne placă mai mult.

Dar care este legătura dintre mimetismul social şi hipnoză, pe care am menţionat-o  sus? Ei bine, o teorie influentă a hipnotismului spune că în stare de hipnoză conştientul este slăbit şi că astfel sugestiile făcute de către cel care efectuează hipnoza sunt duse la îndeplinire în mod automat (Hilgard, 1965).

Aceasta este de fapt o versiune extremă a ceea ce se întâmplă atunci imităm limbajul corpului altor persoane. În unele sensuri, atunci când doi oameni se înţeleg cu adevărat, datul lor din picioare şi atingerea feţei sunt în deplină armonie, ca şi când s-a fi hipnotizat unul pe celălalt.


2. Despre cum ne controlează aşteptările nerostite ale celorlalţi


Percepem relativ repede modul în care ne văd ceilalţi şi încercăm cât de mult să plăcem la rândul nostru pentru a ne ridica la înălţimea acestor aşteptări.

Un exerciţiu bun de a învăţa lucruri despre tine este acela de a te gândi la modul în care alte persoane te pot vedea în moduri diferite. Ia în considerare modul în care eşti perceput de către familia ta, colegii de la muncă sau partenerul.

Iată şi o întrebare interesantă: în ce măsură te ridici la înălţimea acestor aşteptări pe care le au ceilalţi de la tine?

Această idee, că aşteptările celorlalţi de la noi ne afectează în mod direct comportamentul, a fost examinat în cadrul unui studiu clasic de psihologie socială realizat de către Dr Mark Snyder de la Universitatea din Minnesota şi colegii săi (Snyder et al., 1977). Aceştia au pornit de la bănuiala că oamenii simt în mod automat modul în care sunt văzuţi de ceilalţi şi încep imediat să prezinte/să arate comportamentele aşteptate.

Senzaţia de atracţie

Pentru a testa aceasta în contextul atracţiei interpersonale, ei au pus studenţi de sex masculin să vorbească cu studente de sex feminin pe care abia le-au întâlnit prin intermediul microfonului şi căştilor. Unul din cele mai rapide moduri în care oamenii cataloghează persoanele pe care abia le-au întâlnit este după aspect. Oamenii presupun în mod automat că ceilalţi care sunt mai atractivi sunt de asemenea mai sociabili, mai plini de umor, mai inteligenţi etc.

Aşadar pentru a manipula acest aspect, chiar înainte de începerea conversaţiei bărbaţilor li s-au dat, împreună cu biografiile persoanelor pe care urmau să le întâlnească, şi câte o poză a acestora. Jumătate dintre ei au primit fotografia unei femei care fusese evaluată cu 8 din 10 puncte pentru atractivitate, iar cealaltă jumătate, poza unei femei evaluată cu 2 din 10 puncte.

Apoi bărbaţii au vorbit cu femeile respective, dar fără să le vadă, fără să ştie astfel dacă vorbeau sau nu cu femeia din poză. Jumătate dintre ei se aşteptau să vorbească cu o femeie atractivă, în timp ce jumătatea cealaltă se aştepta la o conversaţie cu o femeie neatractivă. Întrebarea este dacă femeile îşi dau seama de acest lucru şi se încadrează în mod inconştient în stereotipul ce le-a fost alocat în mod aleator. În acest fel experimentatorii puteau exclude influenţa personalităţilor individuale şi se puteau concentra asupra efectului aşteptărilor.

Atunci când observatori independenţi au ascultat înregistrările conversaţiilor, au observat că femeile care vorbiseră cu bărbaţii care le considerau atrăgătoare, au arătat mai mult din comportamentele tipice asociate persoanelor atrăgătoare: au vorbit cu mai multă însufleţire şi s-au bucurat mai mult de conversaţie. Ceea ce s-a întâmplat a fost că femeile s-au conformat stereotipului proiectat asupra lor de către bărbaţi. Aşadar oamenii chiar simt felul în care sunt văzuţi de ceilalţi şi îşi schimbă comportamentul pentru a fi la înălţimea acestor aşteptări.

Acum, experimentul s-a întâmplat să fie efectuat prin manipularea stereotipului atractivităţii, dar aceeaşi regulă se aplică de asemenea multor alte domenii ale vieţii. Gândiţi-vă la stereotipurile standard referitoare la clasă, rasă şi naţionalitate. Fiecare dintre acestea creează aşteptări în minţile celorlalţi, aşteptări ale căror îndeplinire este greu de evitat.

Schimbarea comportamentului celorlalţi

Faptul că înţelegem că aşteptările celorlalţi oameni referitoare la noi ne afectează comportamentul în mod direct şi imediat, reprezintă un element constitutiv vital în înţelegerea modului în care putem deveni persoane destul de diferite în diferite situaţii sociale.

Vă las cu un ultim gând: în lumea reală doi oameni se influenţează reciproc în mod continuu, fiecare încercând să se ridice (sau să se coboare) la aşteptările celuilalt. Desigur, avem control numai asupra aşteptărilor pe care le avem faţă de alţii, astfel încât o consecinţă logică a acestui studiu este că schimbându-ne aşteptările pe care le avem de la ceilalţi, putem de fapt să le schimbăm comportamentul în rău sau, dacă alegem să o facem, în bine.

Efectul poate fi subtil, dar reprezintă o realizare puternică cunoaşterea faptului că comportamentul altor oameni este generat în parte de modul în care îi vedem, exact la fel cum comportamentul nostru propriu este generat în parte de modul în care ne văd ceilalţi.


3. Atunci când situaţiile şi nu personalitatea ne dictează comportamentul


Un test modern al unei vechi poveşti biblice ne demonstrează puterea situaţiilor surclasează personalitatea în determinarea comportamentului.

O greşeală fundamentală pe care o facem deseori este aceea de a judeca oamenii presupunând că în principal comportamentul lor reflectă şi personalitatea. Din păcate acest lucru ignoră o altă influenţă majoră a modului în care se comportă oamenii privindu-ne drept în faţă: situaţia.

Personalitatea noastră are, desigur, o influenţă asupra situaţiilor în care ne aflăm şi asupra modului în care ne descurcăm, dar factorii situaţionali – chiar şi cei relativ subtili – pot distruge/şterge complet efectele personalităţii.

Totuşi, nu mă credeţi pe cuvânt, ci presupuneţi o interpretare modernă a unei vechi poveşti biblice. Specialiştii eminenţi în psihologie socială Darley & Batson (1973) au fost interesaţi de factorii care influenţează comportamentul de într-ajutorare al oamenilor şi au decis să testeze parabola Bunului Samaritean. Parabola ne povesteşte despre un evreu care călătorea spre Jericho, a fost atacat de tâlhari şi acum zăcea pe jumătate mort la marginea drumului. Un preot al templului şi asistentul său trec pe lângă el nepăsători înainte ca, într-un final, un samaritean (se spunea că samaritenii urăsc evreii) se opreşte pentru a-l ajuta.

Morala poveştii este destul de clară, dar, se întrebau Darley şi Batson, nu i-am judecat pe preot şi pe asistentul său prea repede? Poate că se grăbeau pur şi simplu…

Un bun samaritean

Pentru studiul lor clasic de psihologie socială, experimentatorii au recrutat 67 de studenţi de la Seminarul Teologic Princeton cărora li s-a spus că este vorba despre un studiu despre educaţia religioasă şi vocaţii. Au fost rugaţi să completeze nişte chestionare de personalitate şi li s-a spus că vor ţine şi un scurt discurs într-o cameră alăturată. Unii au fost rugaţi să vorbească despre tipurile de locuri de muncă pentru care ar fi potriviţi absolvenţii de seminar, în timp ce alţii au fost rugaţi să vorbească despre parabola Bunului samaritean.

Ce le era necunoscut participanţilor la studiu era faptul că ei înşişi vor experimenta testul Bunului samaritean pe propria piele. Asta deoarece după completarea chestionarelor, în timp ce se îndreptau spre biroul unde aveau să aibă discuţia, erau nevoiţi să treacă pe lângă un complice experimentator care zăcea în dreptul unei uşi, convulsiv, cu ochii închişi şi tuşind. Participanţii erau nevoiţi să treacă pe lângă omul care părea în extremă dificultate, dar s-ar opri oare pentru a-l ajuta?

Experimentatorii s-au gândit că acest lucru va depinde de cât de mult se grăbesc participanţii, drept pentru care s-au folosit de acest lucru dându-le o hartă şi una din următoarele trei instrucţiuni:
1.    „Vai, ai întârziat. Eşti aşteptat de câteva minute bune. Mai bine te-ai grăbi…”
2.    „Asistentul este gata să te primească, te rugăm deci să mergi acolo imediat”
3.    „…În câteva minute poţi fi primit, dar te poţi îndrepta deja într-acolo…”

Acest lucru a creat trei premise: de grabă intensă, medie şi mai puţin intensă. Aşadar unii studenţii au plecat din birou crezând că trebuie ajungă repede în celălalt birou, unii au plecat mai puţin grăbiţi, iar alţii, chiar relaxaţi. Fiecare din cele trei premise mai avea de asemenea alte două condiţii: jumătate din ei urma să vorbească despre Bunul samaritean, iar cealaltă jumătate, despre perspectivele locurilor de muncă pentru absolvenţii de seminar. Ceea ce însemna că experimentatorii puteau evalua atât efectul grabei, dar şi pe cel al discursului pe care trebuia să îl ţină studenţii despre comportamentul de într-ajutorare. Faptul că aveau în minte cele mai importante aspecte ale parabolei, le va da participanţilor un imbold în plus pentru a ajuta?

Înainte să vă spun rezultatul, încercaţi să faceţi o predicţie. Câţi viitori preoţi credeţi că s-au oprit pentru a vedea dacă omul respectiv se simte bine? Voi v-aţi opri? Care ar fi efectele situaţiei comparativ pentru personalităţile individuale ale seminariştilor?

Mă grăbesc, nu pot să mă opresc

Iată ce s-a întâmplat. În medie, doar 40% dintre seminarişti s-au oferit să ajute (după ce au trecut însă de omul aparent accidentat), dar determinant  a fost factorul grabă, care a avut o influenţă majoră asupra comportamentului. Iată procentul participanţilor care s-au oferit să ajute, după factorul grabă:
•    Puţin grăbiţi: 63%
•    Grăbiţi aşa şi aşa: 45%
•    Foarte grăbiţi: 10%

Tipul discursului a avut de asemenea un efect asupra faptului de a oferi sau nu ajutor. Dintre cei rugaţi să vorbească despre cariera seminariştilor, doar 29% s-au oferit să ajute, în timp ce dintre cei rugaţi să vorbească despre Bunul samaritean, un procent de 53% s-au oferit să acorde asistenţă.

Ceea ce arată aceste cifre este efectul major pe care îl au acele aspecte subtile ale situaţiei asupra comportamentului oamenilor. Amintiţi-vă faptul că experimentatorii au înregistrat de asemenea şi variabilele de personalitate, în special „religiozitatea” seminariştilor. Atunci când efectul personalităţii a fost comparat cu situaţia, de exemplu cât de grăbiţi erau sau dacă se gândeau în acel moment la parabola relevantă, efectul religiozităţii a fost aproape nesemnificativ. În acest context, situaţia a câştigat cu uşurinţă bătălia cu personalitatea.

Să judecăm contextul

Vă rugam mai devreme să vă imaginaţi care ar fi rezultatele; aţi fost pe-aproape? Poate că aţi fost surprinşi de efectul redus al personalităţii asupra faptului dacă seminariştii s-au oprit sau nu? Aici sunt prinşi în capcană mulţi oameni, datorită a ceea ce psihologii numesc „eroarea fundamentală de atribuire”. Aceasta este tendinţa menţionată anterior de a presupune că, de la bun început, comportamentele oamenilor se reflectă asupra personalităţii lor şi nu asupra situaţiei în care aceştia se află. Contrar instinctelor noastre, studii precum acesta demonstrează că, în mod frecvent, situaţia este cea care ne controlează acţiunile mai mult decât personalitatea noastră.

Dacă aţi fi văzut preotul cursant trecând pe lângă omul gemând, la ce v-aţi fi gândit? Poate la faptul că ar fi fost timpul să îşi schimbe cariera cu una în domeniul bancar? Poate, dar în lumina acestui experiment, acest lucru ar fi probabil nedrept pentru preot (şi pentru investitorii bancari), deoarece fiecare dintre noi resimte la un moment dat presiunea unei situaţii, ceea ce ne poate influenţa cu uşurinţă în mod negativ personalitatea (vezi de asemenea efectul spectatorului). Acţiunile „rele” nu sunt făcute neapărat de oameni „răi”, la fel cum acţiunile „bune” nu provin numai de la oamenii”buni”.

Vechea zicală că o persoană poate fi judecată după acţiunile sale nu este în totalitate adevărată. Adeseori comportamentul oamenilor, chiar şi al nostru, poate spune foarte puţine lucruri despre personalităţile noastre şi mult mai multe despre complexitatea situaţiilor în care ne aflăm.


4. Găsirea unor lacune surprinzătoare în propria cunoaştere de sine


Sunteţi persoane independente? Cercetările din domeniul psihologiei sociale sugerează că unii dintre noi nu ştiu.

De ce sunt oamenii, în mod fericit, atât de ignoranţi în privinţa anumitor aspecte ale personalităţii proprii?

Să luăm un exemplu din viaţa de zi cu zi: există unii oameni, extrem de iritanţi, care întârzie tot timpul la întâlniri. Doar puţini dintre aceşti oameni vor da o explicaţie, spunând că sunt „mai relaxaţi”, în timp ce alţii vor părea inconştienţi de faptul că întârzie întotdeauna.

Pentru oamenii relaxaţi, întârzierea este parte din personalitatea lor, ei sunt conştienţi de ea şi probabil că nu îşi fac griji că pot părea neconştiincioşi. Pentru cei care nu îşi dau seama de acest lucru, este aproape ca şi cum nu ar realiza că întârzie întotdeauna. Cum este posibil aşa ceva?

Acest lucru se întâmplă probabil deoarece ei nu au observat niciodată sau nu au acordat importanţă faptului că întârzie, drept pentru care nu au învăţat niciodată să se gândească la ei ca fiind lipsiţi de conştiinciozitate. Cel puţin asta sugerează o teorie psihologică care descrie modul în care ne gândim la noi înşine, numită teoria conceptului de sine.

Această teorie spune că ne-am dezvoltat „scheme/concepte” asemănătoare unor hărţi interne ale personalităţii, pe care le folosim pentru a înţelege şi pentru a ne explica propriul comportament prezent şi viitor; de exemplu, ajung mereu la timp la întâlniri, deci sunt o persoană conştiincioasă.

Eşti o persoană independentă?

Cu toate acestea, teoria conceptului de sine sugerează de asemenea că aceste hărţi au şi zone oarbe/necartate, care îi lasă pe oameni cu anumite zone oarbe în cunoaşterea de sine. Acest aspect al conceptelor de sine a fost investigat într-un studiu clasic de psihologie socială de către profesorul Hazel Markus (Markus, 1977) care a cercetat nu conştiinciozitatea, ci mai degrabă dacă oamenii cred că au personalităţi independente sau dependente.

Pentru a face acest lucru, a dat unui număr de 48 de femei chestionare care evaluau modul în care ele îşi percepeau independenţa. Chestionarele întrebau dacă erau individualiste sau conformiste şi dacă erau conducătoare sau adepte. După răspunsurile lor, femeile au fost împărţite în trei grupuri: independente, dependente şi  un al treilea grup care nu arăta un model clar.

Acest al treilea grup care nu a arătat nici un model clar a fost etichetat ca „aschematic”, adică neavând un concept/ o schemă de independenţă sau viceversa – pentru un motiv sau altul exista o gaură în cunoaşterea lor de sine. În mod esenţial acest grup a fost format abia după ce au fost excluşi cei care credeau că dimensiunea dependenţă/independenţă este importantă, dar credeau că erau independenţi în unele situaţii, dar dependenţi în altele. Doar cei cărora nu le păsa cu adevărat în care categorie intrau au fost etichetaţi ca aschematici.

Existau aşadar unele persoane care nu păreau să îşi dea seama de independenţa (dsau dependenţa) lor sau chiar să nu le pese de ea, în timp ce alte persoane o observau. Dar Markus dorea să afle dacă oamenii spuneau pur şi simplu aceste lucruri sau dacă chiar se comportau ca şi cum acestea erau adevărate. Pentru a afla acest lucru i-a invitat pe aceeaşi participanţi înapoi în laborator câteva săptămâni mai târziu pentru a le face încă câteva teste.

De data aceasta ea le-a arătat cu rapiditate pe un ecran cuvinte dintre care unele aveau legătură cu faptul de a fi independent, unele a fi dependent şi unele fără legătură cu cele două categorii. A reieşit faptul că participanţii care au spus că erau independenţi au avizat cuvintele asociate cu faptul de a fi independent şi au făcut-o cu rapiditate. Dependenţii au făcut la fel cu cuvintele asociate cu faptul de a fi dependent, dar cei aschematici nu au arătat nici o preferinţă pentru vreuna dintre categorii.

În testele suplimentare cei care s-au identificat ca fiind independenţi şi-au amintit mai multe exemple de comportament independent şi au arătat rezistenţă la sugestia experimentală că nu ar fi independenţi. Acelaşi model a fost observat şi la dependenţi. Aschematicii însă  îşi puteau aminti câteva exemple care să le demonstreze fie dependenţa, fie independenţa şi au putut fi influenţaţi uşor de către sugestia experimentală să creadă fie că erau dependenţi, fie independenţi. Se părea că ei pur şi simplu nu acordau atenţie situaţiilor care determinau că sunt persoane dependente sau independente.

Construirea conştiinţei de sine

Ceea ce confirmă aceste rezultate este că cele trei grupuri de participanţi chiar gândeau în moduri diferite ideea de independenţă. Unii credeau că sunt independenţi, unii că sunt dependenţi, iar alţii nu ştiau sau se părea că nu le păsa. Într-un fel aschematicii au reprezentat cea mai fascinantă categorie deoarece sunt oamenii care par să nu realizeze dacă sunt sau nu independenţi.

Noi toţi avem zone aschematice în zonele noastre de cunoaştere de sine, trăsături care sunt pete oarbe pentru noi, dar evidente pentru ceilalţi. Din păcate singura modalitate pentru noi de a afla este de a întreba alte persoane, ceea ce se poate dovedi uneori dificil sau jenant. Cu toate acestea, deşi trăsăturile noastre ascunse pot fi negative, ele pot fi de asemenea pozitive: oamenii sunt uneori surprinzător de inconştienţi farmecul, căldura sau conştiinciozitatea lor.

Fie că ne putem susţine sau nu curajul, această cercetare ne dezvăluie ideea fascinantă şi enervantă că unele aspecte ale propriilor noastre personalităţi ne pot fi complet misterioase din simplul motiv că nu ne-am preocupat niciodată să le observăm.


5. Stereotipurile: de ce acţionăm fără să gândim


Trei experimente clasice arată cum comportamentul nostru poate fi influenţat de stereotipuri fără ca noi să ne dăm seama.

În pofida renumelui prost, stereotipurile pot fi scurtături la îndemână care ne oferă informaţii utile despre lume şi alte persoane. De exemplu, stereotipul psihologului este că mai întâi te va analiza, iar apoi se va amesteca în viaţa ta. Este cu siguranţă ceva adevăr în acest stereotip; asta este meseria lor.

Stereotipurile devin periculoase atunci când tragem concluzii în mod automat despre indivizi, concluzii neadevărate sau chiar insultătoare pentru persoanele respective. Întrebarea care se pune este următoarea: atunci când este activat un stereotip – să presupunem că vedem un bătrân, un francez sau un psiholog – putem evita să gândim despre ei „lent”, „nepoliticos” sau „băgăcios”?

Până la studiul clasic de psihologie socială de care vă voi povesti, se credea că oamenii nu acţionează automat datorită stereotipurilor, că le putem ignora în mod conştient. Dar, au întrebat John Bargh, profesor la Yale, şi colegii săi, cum poţi ignora în mod conştient un stereotip, dacă nici măcar nu eşti conştient că a fost activat? Şi are acest stereotip inconştient vreun efect asupra comportamentului nostru?

Pentru a afla acest lucru, Bargh et al. (1996) au efectuat trei experimente, începând cu o încercare de a-i face pe unii oameni mai nepoliticoşi, iar pe alţii mai politicoşi, folosindu-se de un stimul foarte simplu.

Politicos sau bădăran?

În primul experiment, 34 de participanţi au fost împărţiţi în trei grupuri, fiecare grup fiind stimulat spre o stare specifică: un grup – „bădăran”, un grup – „politicos”, un grup – nici una dintre acestea. Acest lucru a trebuit să fie făcut într-un mod ocolit, astfel încât participanţii să nu bănuiască că sunt manipulaţi. Astfel experimentatorii le-au dat un cuvânt enigmatic pentru a-l decoda. Pentru a activa ideea de impoliteţe unuia dintre grupuri i s-au dat cuvinte ca „a deranja”, „a perturba” sau „îndrăzneţ”. Pentru a activa ideea de politeţe, unui alt grup li s-au dat spre decodificare cuvinte ca „politicos”, „răbdător” şi „ascultător”. Al treilea grup a primit cuvinte neutre.

După terminarea interpretării, participanţii au părăsit camera pentru a-i căuta pe experimentatori, dar i-au găsit pe aceştia prinşi într-o conversaţie cu cineva, fiind astfel obligaţi să aştepte. Întrebarea pentru care cercetătorii doreau un răspuns era următoarea: ce procent de persoane i-ar fi întrerupt pe experimentatori, dacă aceştia ar fi vorbit cu cealaltă persoană în continuare şi i-ar fi ignorat încă 10 minute?

În grupul stimulat prin cuvinte politicoase, doar 18% dintre participanţi au întrerup, în timp ce restul au aşteptat încă 10 minute, timp în care experimentatorul şi-a continuat conversaţia. Pe de altă parte, din grupul stimulat prin cuvinte nepoliticoase 64% dintre participanţi l-au întrerupt pe experimentator. Grupul neutru s-a situat undeva la mijloc, cu 36% dintre participanţi care au întrerupt.

Acesta este un efect oarecum dramatic deoarece participanţii nu au fost conştienţi de manipulare, dar, cu toate aceştia, şi-au urmat cu fidelitate stimulii inconştienţi transmişi de către experimentatori. Un grup a devenit îndrăzneţ şi direct prin simpla citire a 15 cuvinte care au activat conceptul de impoliteţe, în timp ce grupul celălalt a devenit blând şi răbdător prin citirea unor cuvinte despre reţinere şi conformitate.

Bătrân şi încet?

În cel de-al doilea experiment, cercetătorii şi-au îndreptat atenţia asupra stereotipului vârstei. Au folosit acelaşi truc descris mai sus, de a împărţi 30 de participanţi în două grupuri şi de a le inocula stereotipurile în minte prin decodarea unor cuvinte. Un grup a primit cuvinte asociate cu bătrâneţea, cum ar fi „Florida”, „neajutorat” şi „ridat”, iar celălalt grup a primit cuvinte fără legătură cu vârsta.

De această dată, experimentatorii doreau să vadă cât de repede puteau parcurge participanţii un hol de 9.75 m lungime după ce şi-au îndeplinit sarcina. Oare persoanele care au primit cuvinte referitoare la vârstă îi vor face într-adevăr să meargă mai încet? Da, într-adevăr; participanţilor stimulaţi prin cuvinte referitoare la bătrâneţe le-a luat cu o secundă mai mult pentru a parcurge scurta distanţă până la lift. Ăsta chiar a fost un mers încet!

Afro-american şi agresiv?

În cele două experimente anterioare cercetătorii au verificat împreună cu participanţii dacă aceştia au făcut vreo legătură între cuvintele care le erau inoculate şi ceea ce se întâmpla de fapt. Deşi doar unul dintre aceştia a sesizat o legătură, experimentatorii şi-au schimbat metoda într-un al treilea experiment pentru a face stimularea participanţilor complet subliminal (sub nivelul conştienţei). În experimentele anterioare participanţii au fost aproape inconştienţi de legătura dintre sugestie şi ceea ce era măsurat, dar în acest experiment ei nu au fost conştienţi nici măcar de sugestie.

De această dată 41 de participanţi au primit o sarcină foarte plictisitoare, la calculator. În timp ce o rezolvau, o poză, fie a unui tânăr caucazian, fie a unui tânăr de culoare, apărea periodic, străfulgerată, pe ecran, atât de repede încât era imposibil să conştientizezi ce se întâmplă (flash-ul dura aproximativ o cincizecime dintr-o secundă). Experimentatorii au făcut acest lucru deoarece cercetări anterioare arătaseră că oamenii în general au un stereotip despre afro-americani, ca fiind mai agresivi decât caucazienii. După ce au terminat, experimentatorul le-a spus participanţilor (niciunul nu era afro-american) că datele nu au fost salvate pe calculator şi că va fi necesar ca sarcina să fie reluată.

Pe experimentatori îi interesa reacţia participanţilor (pe care au înregistrat-o) la posibilitatea de a face plicticosul studiu încă odată. Chiar după ce au văzut reacţia lor facială, experimentatorii le-au spus participanţilor că de fapt lucrurile au decurs bine, calculatorul a salvat datele şi că nu era nevoie ca studiul să fie reluat; aveau ceea ce era nevoie: acea primă licărire sau emoţie la un eveniment frustrant.

Aşadar, au avut feţele caucaziene sau afro-americane inoculate subliminal efectul scontat? Participanţii cărora li s-au indus feţe caucaziene au fost notaţi de către observatori independenţi ca arătând un nivel de ostilitate de doar 2 pe o scală de la 1 la 10. Participanţii cărora li s-au indus feţe afro-americane au arătat un indice de ostilitate de aproape 3 din 10. Acest lucru sugerează faptul că feţele afro-americane le-au activat stereotipul, iar oamenii au reacţionat în mod mai agresiv la situaţia frustrantă. Ca o notă aparte, experimentatorii au măsurat de asemenea atitudinile rasiste ale participanţilor şi s-a dovedit că şi participanţii care nu aveau tendinţe rasiste pronunţate, dar cărora li s-au asociat feţe afro-americane, au fost mai predispuşi să se comporte într-o manieră mai ostilă.

Cumpăraţi Pepsi Cola!

Autorii lucrării au tras paralelele între munca lor proprie şi presupusa putere a publicităţii subliminale. După cum probabil ştiţi, publicitatea subliminală în general nu funcţionează în modul în care realizatorii de reclame şi-ar dori, făcându-i pe oameni să se bulucească pentru a cumpăra produsele respective. Dar în aceste experimente cercetătorii par să influenţeze subliminal oamenii să acţioneze în moduri predefinite; cum pot fi aşadar rezolvate aceste constatări care se opun?

De fapt există o diferenţă subtilă deoarece în fiecare din situaţii din aceste experimente răspunsul care a fost indus era absolut potrivit în fiecare dintre situaţii. A te enerva atunci când timpul ţi-a fost irosit este perfect normal. Doar amploarea reacţiei a fost afectată de către manipularea experimentală. Publicitatea însă poate induce anumite idei în mintea noastră şi le poate asocia cu produse, dar saltul inducerii unei asocieri cu banii noştri este mult mai mare decât în prezentul experiment şi, astfel, mult mai dificil de obţinut.

Ceea ce demonstrează foarte frumos acest studiu este cât de sensibili suntem la micile detalii ale interacţiunilor sociale. Indicii subtile din modul celorlalţi de a se comporta şi, în general, din mediu, pot activa în mod automat schimbări inconştiente de comportament. Şi prin aceleaşi semnale simbolice pe care le transmitem celorlalţi, putem activa în mod automat stereotipuri în mintea lor care sunt exteriorizate ulterior. Oricât de mult am prefera ca lucrurile să fie altfel, uneori stereotipurile ne pot influenţa cu uşurinţă comportamentul şi se pare că mintea noastră conştientă nu are nimic de spus.


 

Traducere după 10-more-brilliant-social-psychology-studies de Silvia Gergeley, cu acordul editorului