CreierÎn a doua parte a seriei intitulate "De ce ne comportăm iraţional", vorbim despre alte trei studii impresionate din zona psihologiei sociale. Vom vorbi, deci, despre grupuri şi prejudecăţi, despre negociere şi ameninţare, despre pasivitate şi conformism.

 

 

 

De ce ne comportăm iraţional? (1)

7. De ce se formează atât de uşor grupurile şi prejudecăţile: teoria identităţii sociale

Acest experiment de psihologie socială arată de cât de puţine scuze au nevoie oamenii pentru a forma grupuri şi a începe discriminarea împotriva altora.

Comportamentul oamenilor în grupuri este fascinant şi adesea îngrijorător. De îndată ce oamenii se adună în grupuri, încep să facă lucruri ciudate: să îi copieze pe alţi membrii ai grupului, să îi favorizeze pe membrii propriului grup faţă de alţii, să îşi caute un conducător pe care să îl venereze şi care să lupte cu alte grupuri. Aruncaţi o privire asupra experimentului lui Sherif, cunoscut cu numele de "Peştera Hoţilor", pentru a vedea cât de uşor este să provoci un război între grupuri.

Gândiţi-vă în acelaşi timp la tipurile de grupuri cărora le aparţineţi şi veţi realiza că ele diferă în mod dramatic. Unele grupuri sunt mai asemănătoare cu soldaţii din aceeaşi unitate sau cu prietenii care se cunosc din copilărie. De lungă durată, unite, protective. Probabil că nu în mod surprinzător, persoanele din aceste grupuri îşi schimbă în mod radical personalitatea, preferând membrii propriului grup faţă de alte persoane în mai multe situaţii.

Alte grupuri însă sunt mult mai libere. Suporterii unui club sportiv mare, de exemplu, sau colegii de serviciu care lucrează împreună timp de câteva luni la un proiect sau un grup de persoane dintr-o galerie de artă care apreciază o pictură.

Pare imposibil să se poată spune că persoane care au stat împreună numai 30 de secunde uitându-se la un tablou, formează un grup în vreun fel măsurabil. Este, desigur, prea trecător, prea efemer? Este însă exact tipul de întrebare pentru care psihologul sociolog Henry Tajfel şi colegii săi s-au hotărât să caute un răspuns (Tajfel et al., 1971).

Ei credeau că este posibil ca un grup, cu prejudecăţile sale inerente, să se formeze cât ai bate din palme. De fapt, credeau că un grup se poate forma chiar şi în condiţiile în care membrii nu s-au văzut faţă în faţă, niciunul dintre oameni nu îi cunoştea pe ceilalţi şi comportamentul „grupului” nu avea nici o consecinţă practică. Cu alte cuvinte, nu aveau nimic de câştigat (sau de pierdut) din acest grup abia existent.

 



Formarea unui „grup minim”

Tajfel şi colegii săi au venit cu o soluţie elegantă pentru a-şi testa ideea. Participanţii, băieţi cu vârste de 14 şi 15 ani, au fost aduşi la laborator pentru a li se prezenta diapozitive cu picturi realizate de către Klee şi Kandinsky. Li s-a spus că preferinţele pentru anumite picturi vor determina cărora dintre cele două grupuri se vor alătura.

Desigur, aceasta era o minciună folosită pentru a proiecta ideea de „noi” şi „ei” în mintea lor. Experimentatorii doreau două grupuri de băieţi care să nu aibă nici cea mai vagă idee cine este în grupul lor sau ce însemna gruparea sau ce aveau de pierdut sau de câştigat.

După această configurare, băieţii au fost duşi pe rând, câte unul, într-o cabină. Fiecăruia i s-a cerut apoi să distribuie bani virtuali celorlalţi membrii ai ambelor grupuri. Singurele informaţii care le-au fost date referitor la persoanele cărora le  distribuiau banii erau un cod numeric pentru fiecare băiat şi grupul căruia acesta îi aparţinea.

Au fost stabilite o serie de reguli pentru distribuirea banilor menite să arate cu adevărat pe cine au favorizat  băieţii: grupul propriu sau celălalt grup. Regulile au fost uşor modificate de la un studiu la altul pentru a testa o serie de teorii. Băieţii au distribuit banii:
•    În mod corect?
•    Pentru a obţine maximul de profit în comun?
•    Pentru profit maxim în interiorul grupului (propriu)?
•    Pentru o diferenţă maximă între grupuri?
•   Folosind favoritismul? Acest lucru implică o combinaţie de profit maxim în interiorul grupului şi o diferenţă maximă?

Constatări uluitoare


Din modul în care au fost distribuiţi banii virtuali, băieţii au demonstrat într-adevăr indicatorii clasici de comportament ai apartenenţei la grup: şi-au favorizat propriul grup în faţa celuilalt. Şi acest model s-a dezvoltat în mod constant de-a lungul nenumăratelor studii şi ulterior a fost reprodus în alte experimente în care grupurile erau, dacă puteţi crede, chiar mai minimale.

Când am aflat pentru prima dată despre acest experiment, prima reacţie pe care am avut-o a fost de uimire. Amintiţi-vă, băieţii nu aveau nici o idee despre cine era în grup „cu ei” sau cine era în celălalt grup. Dar aspectul cu adevărat enigmatic al acestui experiment este că băieţii nu aveau absolut nimic de câştigat din favorizarea propriului grup – părea că nu depinde nimic de deciziile lor.

În lumea reală există o motivaţie bună pentru favorizarea propriului grup – în mod normal acest lucru este avantajos şi pentru tine. Te protejezi pe tine însuţi prin protejarea altora ca tine.

Teoria identităţii sociale

Totuşi ceea ce a susţinut Tajfel a fost că exista ceva de care au depins deciziile luate de către băieţi, dar era ceva foarte subtil, dar incredibil de profund.

Tajfel susţine că oamenii îşi construiesc propriile identităţi din apartenenţa la grupurile lor. De exemplu, gândiţi-vă la fiecare dintre grupurile cărora le aparţineţi: să spunem la serviciu sau în familie. O parte din ceea ce sunteţi este probabil definită de către aceste grupuri. Sau invers, natura grupurilor la care aderi îţi defineşte identitatea.

Deoarece adeziunea noastră la un anumit grup ne formează identitatea, este normal să vrem să facem parte din grupuri care au atât un statut înalt cât şi o imagine pozitivă. Deşi în mod hotărâtor, grupurile cu un statut înalt sunt astfel doar în comparaţie cu alte grupuri. Cu alte cuvinte: ca să afli dacă grupul tău este superior trebuie să existe un grup inferior la care să te uiţi în jos.

Atunci, în lumina teoriei identităţii sociale, băieţii din experiment au un motiv pentru a fi egoişti în alocarea banilor virtuali. Este vorba despre creşterea propriei identităţi prin acţiunea de a face ca propriul grup să arate mai bine.

Critici

Nici un experiment nu poate şi nu ar trebui să fie luat în mod automat ca atare. Trebuie să fie chestionat faptul că acesta ne spune într-adevăr ceea ce susţin autorii. Există două critici aduse adesea acestui experiment şi interpretării sale:
1. Comportamentul participanţilor poate fi explicat printr-un interes propriu pur economic. Dar: într-un alt experiment au fost folosite doar simboluri, iar rezultatele au fost aceleaşi.
2. Participanţii au răspuns la ceea ce au crezut că doresc experimentatorii (psihologii numesc acest lucru „caracteristicile cererii”). Dar Tajfel susţine că nu este clar pentru participanţi ceea ce doresc experimentatorii. Amintiţi-vă de faptul că regulile pentru distribuirea banilor au fost schimbate frecvent. De asemenea, participanţii au fost încurajaţi să se gândească la picturile care le plăceau („primul” experiment) şi care nu aveau legătură cu alocarea banilor virtuali („al doilea” experiment).

În ciuda acestor critici, rezultatele lui Tajfel şi ale colegilor săi au trecut testul timpului. Experimentul sau ceva asemănător lui, a fost repetat de multe ori cu diferite variaţii, dar care au produs în mare aceleaşi rezultate.

Tendinţa de centralizare a apartenenţei la grup

Teoria identităţii sociale susţine că identităţile noastre se formează prin intermediul grupurilor din care facem parte. Rezultă de aici că suntem motivaţi să îmbunătăţim imaginea şi statutul propriului grup în comparaţie cu celelalte.

Experimentul lui Tajfel şi al colegilor săi arată că apartenenţa la grup este atât de importantă, încât ne putem alătura celui mai efemer dintre grupuri prin intermediul celui mai mic factor determinant. Vom devia apoi de la drumul nostru pentru a ne face propriul grup să arate mai bine comparativ cu altele.

Simplul fapt al importanţei apartenenţei la grup pentru noi şi al modului atât de uşor în care ne alăturăm grupurilor, adesea fără a ne da seama, este o observaţie subtilă şi profundă asupra naturii umane.


8. Cum să eviţi o afacere proastă: nu ameninţa!

Un experiment important din psihologia socială arată de ce eşuăm adesea să negociem efectiv unii cu alţii. Negocierea este una dintre acele activităţi în care ne implicăm, deseori fără a ne da seama prea bine. Aceasta nu se întâmplă doar în sala de consiliu, atunci când îi cerem şefului o mărire de salariu sau la piaţă, ci se întâmplă de fiecare dată când vrem să ajungem la un acord cu cineva. Acest acord poate fi la fel de simplu ca alegerea unui restaurant împreună cu un prieten sau decizia asupra postului de televiziune pe care să îl urmărim. La celălalt capăt al scalei, negocierea poate afecta soarta naţiunilor.

La scară mare sau mică, negocierea este o parte centrală a vieţii noastre. Înţelegerea proceselor psihologice implicate în negociere ne poate oferi beneficii enorme în viaţa de zi cu zi. Într-o serie de studii clasice, premiate, Morgan Deutsch şi Robert Krauss au cercetat doi factori centrali în negociere: modul în care comunicăm unii cu alţii şi modul în care folosim ameninţările (Deutsch & Krauss, 1962).

Pentru a face acest lucru au folosit un joc care obligă două persoane să negocieze una cu alta. Deşi Deutsch şi Krauss au folosit o serie de situaţii diferite – nouă mai exact – odată ce aţi înţeles jocul de bază, toate situaţiile reprezintă doar variaţii foarte mici.

Aşadar, imaginează-ţi că eşti funcţionar la Bell Telephone Laboratories la sfârşitul anilor ’50 şi că ţi s-a cerut să iei parte la un studiu psihologic. Toate studiile psihologice au o poveste, iar aceasta se învârte în jurul a două companii de transport...

Experimentul nr. 1: Nu te opri din transport

Înainte de a începe experimentul propriu-zis, cercetătorul îţi explică că vei juca un joc împotriva unui alt participant. În acest joc vei conduce o companie de transport. Obiectivul jocului este acelaşi cu cel al unei companii adevărate de transporturi: să faci cât mai mulţi bani.

La fel ca într-o companie adevărată de transporturi, trebuie să livrezi cât mai multă marfă posibil la destinaţie în cel mai scurt timp. Dar în acest joc ai un singur punct de pornire, o singură destinaţie şi un singur competitor. Pare un joc destul de simplu.
Aici e şmecheria.
Harta rutieră pe care trebuie să o parcurgă camionul tău prezintă o dilemă. Tu eşti compania de transport „Acme”, iar amicul tău participant este compania „Bolt”, deşi amândoi aveţi o problemă identică. Uită-te mai jos.




[Deutsch & Krauss, 1962, p. 55]


După cum poţi observa, sunt două drumuri posibile pe care poţi merge de la punctul de pornire spre destinaţie: cel lung şi cel scurt. Aminteşte-ţi că timpul înseamnă bani; aşadar, cu cât durează mai mult să ajungi la destinaţie, cu atât mai mic va fi profitul realizat, profit care reprezintă scopul jocului. Din păcate, drumul scurt are o deficienţă majoră: merge într-o singură direcţie. Doar unul dintre voi se poate deplasa la un moment dat spre destinaţie.

Se pare că va trebui să ajungi la un acord cu rivalul tău necunoscut cu care împarţi acest drum unic, astfel încât amândoi să obţineţi bani. Un alt mister este şi modul în care vei face acest lucru, deoarece nu va exista nici un fel de comunicare între voi doi în timpul experimentului. Vei sta într-o cabină din care vei putea vedea doar cutia de control pentru „camionul” tău şi pe experimentator.

Porţi ameninţătoare

Ţi se va oferi o metodă de comunicare cu rivalul tău, chiar dacă va fi o comunicare indirectă. Fiecare dintre voi controlează o poartă proprie care controlează unul dintre capetele drumului unic. Poarta însă poate fi închisă doar atunci când camionul tău este pe drumul principal. Aceasta va fi ameninţarea ta. Este întărit de către experimentator faptul că trebuie să câştigi cât mai mulţi bani pentru tine – profitul celeilalte persoane nu are importanţă.

Odată dat startul de către experimentator, în curând devine limpede că nu vei face bani prea mulţi sub nici o formă. În primele 20 de încercări atât tu cât şi rivalul tău vă închideţi porţile, forţând camioanele să meargă pe drumurile alternative. Acestea sunt cu 50% mai lungi, ceea ce înseamnă pierdere pentru întreaga călătorie. În a doua încercare, camioanele voastre se întâlnesc faţă în faţă mergând pe drumul unic. Amândoi trebuie să daţi înapoi, ceea ce vă costă timp şi bani.

Nici restul încercărilor nu sunt mult mai bune. Din când în când faci câte un profit dintr-o călătorie, dar nu este ceva sclipitor. Petreci mai mult timp pe drumul mai lung sau dând cu spatele, decât lucrând împreună pe drumul principal, fericit, făcând bani.

La sfârşitul experimentului, experimentatorul te anunţă cât profit ai realizat. Nimic. De fapt, ai realizat o pierdere devastatoare. Poate că totuşi nu este atât de uşor să conduci o companie de transporturi.

Compararea ameninţărilor

Afli mai târziu că de fapt tu ai fost într-una din trei situaţii experimentale. Singurele diferenţe în cazul celorlalte două situaţii erau că într-una dintre ele nu existau porţi la nici unul dintre capetele drumului unic, iar în cealaltă exista o singură poartă controlată de către un singur jucător.

Înainte să îţi spun rezultatele celorlalte două situaţii, încearcă să ghiceşti. Una dintre ele, cea în care ai şi participat, conţinea o dublă ameninţare – amândoi vă puteaţi ameninţa reciproc. O situaţie conţinea o ameninţare unilaterală – numai unul îl putea ameninţa pe celălalt. Şi situaţia finală nu conţinea nici o ameninţare. Care a fost aşadar ordinea profiturilor?

De fapt, se dovedeşte că situaţia ta, aceea a dublei ameninţări, a făcut ce mai mic profit atunci când au fost însumate sumele ambilor participanţi. Următoarea pe lista profitabilităţii a fost situaţia ameninţării unilaterale, în vreme ce situaţia fără ameninţări s-a dovedit a fi cea mai profitabilă dintre toate.

Iată primul rezultat mai degrabă curios. În vreme ce persoana care a avut controlul asupra ameninţării – controlul porţii – în situaţia ameninţării unilaterale, a performat mai bine decât persoana care nu avea acest control, ambii au performat mai bine, atât individual, cât şi per ansamblu, decât cei din situaţia dublei ameninţări. Ceea ce arată acest experiment este că disponibilitatea ameninţărilor duce la rezultate atât de proaste încât este de preferat să ai o ameninţare unilaterală decât de ambele părţi.

Experimentul nr. 2: linii de comunicare


Puţină comunicare merge cu siguranţă la un drum lung? Ţie nu şi-a fost permis să vorbeşti cu celălalt participant în experiment, aşadar camioanele vorbeau în locul vostru. Negocierea ţine numai de obţinerea unui compromis prin târguire – cu siguranţă acest lucru ar ajuta, nu?

Pentru a testa efectul comunicării, Deutsch şi Krauss (1962) au creat un al doilea experiment, identic cu primul în toate aspectele, cu excepţia faptului că participanţilor li s-au dat căşti pentru a vorbi unul cu celălalt.

Acum apare următorul rezultat curios: permisiunea ca cei doi participanţi să vorbească nu a dus la vreo diferenţă semnificativă a sumei de bani pe care a realizat-o fiecare companie de transport. De fapt, experimentatorii nu au găsit nici o relaţie între cuvintele rostite şi banii realizaţi. Cu alte cuvinte, cei care au comunicat mai mult tot nu au reuşit să ajungă la o mai bună înţelegere unul cu altul.

La fel ca experimentatorii, şi eu am găsit rezultatul surprinzător. În mod sigur permisiunea de comunicare ar fi trebuit să le permită să găsească o cale de a face amândoi bani, nu? Şi totuşi acest lucru nu s-a întâmplat în acest experiment. În schimb se pare că orientarea competitivă a oamenilor a fost mai puternică decât motivaţia comunicării. Pe de altă parte, este probabil ca ceva specific situaţiei din cadrul acestui experiment să-i fi oprit pe oameni să mai vorbească?

Participanţii în cel de-al doilea studiu au declarat că le-a fost greu să înceapă o conversaţie cu cealaltă persoană, care era efectiv o străină. Drept urmare, aceştia au fost considerabil mai puţin comunicativi decât de obicei. S-ar putea să fi avut loc această constrângere situaţională care însemna puţină comunicare şi, ca urmare, puţină târguială?

Experimentul nr. 3: comunicare forţată

Deutsch şi Krauss au decis ca în cel de-al treilea experiment să testeze efectul comunicării forţate. Din nou, procedura este aceeaşi ca ultima dată, dar acum participanţii sunt instruiţi ca în fiecare din cele 20 de încercări să spună ceva. Dacă nu vorbesc în timpul uneia dintre încercări, un experimentator le reaminteşte să o facă. Li se spune că pot discuta despre orice doresc atâta timp cât spun ceva.

Rezultatele arată în sfârşit un oarecare succes pentru comunicare. Performanţa în situaţia ameninţării unilaterale devine apropiată de cea din situaţia fără ameninţare (amintiţi-vă că situaţia fără ameninţare avusese cele mai bune rezultate). Comunicarea forţată nu are un efect deosebit asupra situaţiei fără ameninţare comparativ cu experimentul fără comunicare, dar nici nu îmbunătăţeşte prea mult situaţia dublei ameninţări. Se pare că oamenii sunt încă mai competitivi atunci când este vorba de o dublă ameninţare şi este foarte dificil să eviţi ca ambele părţi să piardă.

Ameninţarea provoacă resentimente


Cel mai surprinzător rezultat al acestui studiu este cât de prost performează omenii în situaţia dublei ameninţări. În acest experiment nici măcar forţarea comunicării nu a putut învinge tendinţele competitive ale oamenilor. Deutsch şi Krauss oferă o explicaţie fascinantă pentru acest lucru.

Imaginaţi-vă că vecinii vă cer să le udaţi florile cât timp sunt plecaţi în concediu; din punct de vedere social, pare un plus dacă sunteţi de acord să o faceţi. Pe de altă parte, dacă ţi-ar cere să le uzi florile ori îşi vor da televizorul la maxim cât timp sunt în concediu, imediat ţi-ar sări ţandăra. Dintr-o dată îţi displac. Oferirea ajutorului atunci când nu există nici o ameninţare este văzută de ceilalţi oameni ca pro-socială. Cu toate acestea, lipsirea de libertate  îi face pe oameni să refuze orice colaborare.

Piedici apărute

Înainte de a trage câteva concluzii generale din aceste studii, ar trebui să luăm la cunoştinţă circumstanţele particulare ale acestei cercetări. Experimentul lui Deutsch şi Krauss acoperă o situaţie în care negocierea are loc sub presiunea timpului. Amintiţi-vă că cu cât participanţii negociază mai mult, cu atât ei fac mai puţini bani. În viaţa reală timpul nu este întotdeauna esenţial.

Jocul respectiv are de asemenea o soluţie relativ simplă: participanţii fac cel mai bun profit dacă împart drumul unic. În realitate, soluţiile sunt rareori atât de categorice. În sfârşit, participanţii noştri nu erau negociatori profesionişti, ci funcţionari şi supraveghetori fără nici o pregătire specială.

Implicaţii în viaţa reală


În ciuda acestor probleme, jocul transportatorilor are avantajul de a fi ceea e teoreticienii jocurilor numesc un joc cu câştig reciproc. Cu alte cuvinte, dacă tu câştigi, nu înseamnă că în mod automat cealaltă persoană pierde. Atunci când aduni rezultatele finale, cum o poţi face de altfel uneori şi în sens financiar, acestea nu se adună la zero. În viaţa reală, multe dintre situaţiile în care ne aflăm sunt de acest fel. Cooperarea poate deschide drumul către un profit mai mare, în formă financiară sau de altă natură, pentru ambele părţi.

Ca urmare, jocul de-a transportatorii are implicaţii clare pentru viaţa reală:
•    Este foarte posibil ca relaţiile de cooperare să fie mult mai benefice per ansamblu faţă de relaţiile  concurenţiale. Înainte să spui „zău!”, aminteşte-ţi că o parte din ce în ce mai mare din societăţile lumii este reprezentată de societăţi capitaliste. Experimentul lui Deutsch şi Krauss arată în mod clar fricţiunea provocată de relaţiile concurenţiale, cum sunt cele încurajate de capitalism. Nu apreciez capitalismul ca fiind rău, ci spun doar că nu întotdeauna competiţia este bună. Acest fapt simplu este adeseori uitat.
•    Doar pentru că oamenii pot comunica, aceasta nu înseamnă şi că o vor face – chiar dacă poate fi în avantajul lor.
•    Forţarea părţilor să comunice, chiar dacă au deja mijloacele de a comunica, încurajează rezultate benefice mutuale.
•    În relaţiile competitive, comunicarea ar trebui să aibă ca ţintă creşterea cooperării. Alte metode vor crea probabil mai multă căldură decât lumină.
•    Ameninţările sunt periculoase, nu doar pentru interesele altora, ci chiar şi pentru ale voastre.

Amintiţi-vă toate aceste data viitoare când negociaţi cu partenerul vostru pentru o noapte în oraş, când tocmai vreţi să strigaţi la motociclistul care v-a blocat drumul unic, sau chiar atunci când sunteţi implicaţi în negocieri guvernamentale la nivel înalt între facţiuni rivale cu capacitate nucleară. S-ar putea salva ambele părţi de o mulţime de necazuri.


9. De ce nu îi ajutăm pe alţii: nepăsarea spectatorului
Atunci când prezenţa celorlalţi reduce ajutorarea

Următoarea nominalizare pentru cel mai bun studiu de psihologie socială a fost inspirată de asasinarea extrem de mediatizată a lui Kitty Genovese în 1964 şi este menţionat în fiecare manual şi adesea denumită „cardinal”.

Studiul cercetează „efectul spectatorului”. În psihologia socială o concluzie surprinzătoare este aceea că simpla prezenţă a altor oameni ne inhibă propria tendinţă de ajutorare în caz de urgenţă.

John Darley şi Bibb Latane au avut inspiraţia de a cerceta comportamentele de ajutor în caz de urgenţă după asasinarea lui Kitty Genovese în 1964. Relatarea jurnalistică despre crimă arăta că 38 de oameni au auzit şi au văzut atacul care a durat o oră, dar că totuşi nu au făcut nimic. Cu toate acestea, rapoarte ulterioare sugerează că numărul de martori a fost mult mai mic, şi puţine persoane, probabil niciuna, care să fi asistat la întregul atac.

Convulsia epileptică

Oricare ar fi statutul acestui incident, faptele studiului sunt bine cunoscute. Participanţii au fost invitaţi într-un laborator sub pretextul că vor lua parte la o discuţie despre „probleme personale” (Darley & Latane, 1968). Participanţii vorbeau cu un număr de persoane necunoscute, variind de la unul la patru în fiecare dintre etapele experimentului.

Datorită naturii sensibile a discuţiei, li s-a spus că această conversaţie va avea loc printr-un interfon. De fapt aceasta era doar o şmecherie pentru a se asigura că participanţii nu îi vedeau fizic pe oamenii cu care vorbeau.

În timpul discuţiei, unul dintre membrii grupului părea că are dintr-o dată o criză de epilepsie. Iată scenariul:
„I-er-um-cred că am nevoie de-er-dacă-dacă se poate-er-er-ca cineva er-er-er-er-er-er-er să îmi dea puţin-er-să îmi dea puţin ajutor pentru că-er-I-er-am-er-erh-h-am o-o-o problemă adevărată-er-în momentul acesta şi-er-dacă cineva m-ar putea ajuta ar fi-ar fi -er-er s-s-sigur mult mai bine. . . pentru că-aici-er-er-pentru că eu-er-eu-uh-am una din –una din-er-acele- er-er-lucruri care se întâmplă şi-şi-şi chiar mi-ar prinde -er-bine puţin ajutor şi dacă cineva mă poate -er-ajuta un pic -uh-er-er-er-er-er mă poate ajuta cineva-er-er- uh-uh-uh (sunetede sufocare). . . . simt că mor -er-er-o să. . . mor -er-ajutor-er-er-convulsii-er-[sufocare, apoi linişte].”

Experimentatorii au măsurat apoi timpul de care aveau nevoie participanţii pentru a se duce şi a acorda ajutor persoanei. Au constatat în mod clar că: cu cât erau mai mulţi oameni implicaţi în grup, cu atât participanţii răspundeau mai încet la aparenta urgenţă. Se pare că prezenţa altora inhibă comportamentele de ajutorare ale oamenilor.

Chiar nu vă pasă?

Unii participanţi nu au făcut nici o mişcare pentru a interveni în aparenta urgenţă. Ce se întâmpla? Darley şi Latgenţa, ei au părut într-o stare mai avansată de excitare. Mulţi erau transpiraţi, le tremurau mâinile şi păreau a se afla într-o stare de disconfort considerabil.

Cei care nu au ajutat păreau prinşi într-o capcană dublă care i-a încuiat. O parte din ei au simţit ruşine şi vinovăţie pentru că nu au ajutat. Cealaltă parte nu a vrut să se expună la ruşinea de a strica experimentul despre care le fusese spus că depindea de anonimatul fiecărei persoane cu care vorbeau.

Mai mult decât Milgram?

Aici pun la îndoială originalitatea constatării. Desigur studiul lui Milgram referitor la obedienţă aruncă o umbră lungă acestui experiment. Într-o situaţie similară cu cea a lui Milgram, participanţii au fost puşi aici sub presiunea de a continua experimentul sub autoritatea figurilor oficiale (psihologii). Din nou, cineva suferea de un disconfort şi participanţii au simţit un conflict interior între a interveni sau nu. În acest caz este vorba despre o convulsie epileptică, în studiul lui Milgram era vorba despre şocuri electrice pe care le aplicau participanţii înşişi.

Originalitatea acestui studiu vine din constatarea că participanţii au nevoie de mai mult timp pentru a acorda ajutor, cu cât sunt mai multe persoane prezente. Aceasta este desigur o perspectivă importantă în termeni de psihologie socială. Datorită modului în care a fost organizat experimentul, participanţii nu aveau cum să ştie sub nici o formă modul în care au reacţionat ceilalţi oameni atunci când au auzit convulsia. Ceea ce înseamnă că singura variabilă a fost: câte persoane ştiau ei că sunt prezente.


10. În conformitate cu norma
Acest studiu arată că mulţi dintre noi îşi vor nega propriile simţuri doar pentru a se conforma cu alţii

Ştim cu toţii că oamenii sunt conformişti înnăscuţi – copiem unii de la alţii felul de a ne îmbrăca, modalităţile de vorbire şi atitudinile, adesea fără să ne gândim de două ori. Dar cât de departe merge de fapt această conformitate? Crezi că este posibil să negi informaţii precise oferite de propriile simţuri doar pentru a te conforma cu alte persoane?

Uitaţi-vă puţin la desenul de mai jos. Comparaţi linia din stânga cu cele trei linii din dreapta: A, B & C. care dintre aceste trei linii are aceeaşi lungime cu singuratica din stânga?

 



Evident că C. Şi totuşi, într-un experiment psihologic clasic realizat în anii ’50, 6% dintre oameni şi-au negat propriile simţuri cel puţin odată, alegând fie A, fie B. Ce fel de tactică psihologică puternică, de presiune, i-a determinat pe oameni să facă acest lucru?

Fascinant la acest experiment a fost că cel care l-a creat, renumitul psiholog Solomon Asch, se hotărâse să dovedească exact contrariul. Un experiment anterior realizat de către Muzafer Sherif (binecunoscutul experiment Peştera Hoţilor) constatase că atunci când oamenii erau confruntaţi cu situaţia de a face o judecată asupra unei situaţii ambigue, foloseau judecata altor persoane ca punct de referinţă.

Acest lucru are sens pe deplin. Dacă nu sunt sigur de ceva, voi verifica cu altcineva. Dar asta doar atunci când nu sunt sigur. Situaţia este diferită atunci când am informaţii clare, cum ar fi atunci când văd clar răspunsul singur. În acest caz judecata altor oameni nu ar trebui să aibă nici un efect – cel puţin asta credea Asch.

Experimentul


Pentru a-şi testa teoria, a adus studenţi de sex masculin, câte unul, într-o cameră cu alte opt persoane, pe care le-a prezentat ca fiind colegi participanţi (Asch, 1951). Li s-au arătat apoi trei linii, împreună cu încă una pentru comparaţie, similare figurii de mai sus. Participanţii au fost rugaţi să strige care linie - A, B sau C – era de aceeaşi lungime cu linia de referinţă. Această procedură a fost repetată de 12 ori cu participanţi care au văzut variaţii ale figurii de mai sus.

Ceea ce nu au realizat participanţii a fost că toţi ceilalţi oameni de la masă erau parte din joc. Toţi erau complici cărora li se spusese de către experimentator să dea răspunsul greşit. La jumătate din încercări au indicat linia prea scurtă, iar la cealaltă jumătate, linia prea lungă.

Participantul real la experiment, care nu ştia nimic despre aceasta, era de fapt al şaselea care trebuia să dea răspunsul, după ce cinci complici ai experimentatorului dăduseră răspunsuri greşite.

Constatări surprinzătoare

Rezultatele au fost fascinante şi deloc ceea ce aştepta Asch:
•    50% din oameni au dat acelaşi răspuns greşit ca ceilalţi în mai mult de jumătate din încercări.
•    Doar 25% din participanţi au refuzat să fie influenţaţi de către ostentaţia falsei judecăţi a majorităţii în toate cele 12 încercări.
•    5% s-au conformat permanent cu opinia incorectă a majorităţii (cu toţii cunoaştem astfel de oameni, nu-i aşa?!)
•    Per ansamblu, pentru toate încercările rata de conformitate a fost de 33%.

Intrigat de faptul că participanţii au mers cu majoritatea, Asch i-a intervievat după terminarea experimentului. Răspunsurile lor ne sunt probabil familiare tuturor:
•    Toţi au simţit anxietate, teamă de dezaprobare din partea altora şi au au devenit conştienţi de sine.
•    Majoritatea au explicat că au văzut liniile diferit faţă de grup, dar apoi au simţit că grupul are dreptate.
•    Unii au spus că au mers cu grupul pentru a evita să iasă în evidenţă, deşi ştiau că grupul greşeşte.
•    Un număr mic de oameni au spus de fapt că au văzut liniile în acelaşi mod cu grupul.

Concluziile acestui studiu au fost atât de surprinzătoare, încât au inspirat mulţi psihologi să cerceteze mai departe. Iată câteva din concluziile lor:
•    Asch însuşi a constatat că dacă participantul ar fi trebuit doar să scrie răspunsul (în timp ce restul strigau), conformitatea ar fi fost redusă la 12.5%.
•    Deutsch şi Gerard (1955) au găsit totuşi rate ale conformităţii de 23% chiar şi în condiţii de anonimat şi de mare certitudine în privinţa răspunsului.
•    Cei care sunt „conformişti” au de obicei un nivel mare de anxietate, un statut scăzut, o mare nevoie de aprobare şi de cele mai multe ori o personalitate autoritară.
•    Diferenţele culturale sunt importante în cazul conformităţii. Oamenii din culturi care văd conformitatea ca fiind mai favorabilă – de obicei societăţile orientale – sunt mai predispuşi să se conformeze.

O binecuvântare amestecată

Variaţiile pe tema originală merg mai departe, examinând multe permutări experimentale posibile, dar constatarea de bază rămâne încă solidă. În vreme ce nu reprezintă nici o surpriză faptul că ne copiem unii pe alţii, este uluitor cp unii oameni se conformează în ciuda evidenţei de sub proprii lor ochi. Imaginaţi-vă cât de uşor este să încurajezi conformitatea atunci când nivelurile de ambiguitate sunt mult mai mari, aşa cum se întâmplă adesea în viaţa de zi cu zi.

Conformismul însuşi este un fel de binecuvântare amestecată. În multe situaţii avem nevoie de conformitate. De fapt, multe aspecte ale vieţii noastre sociale ar fi mult mai dificile dacă nu ne-am conforma până la un anumit nivel – fie că este vorba de norme juridice sau pur şi simplu de o coadă la oficiul poştal.

Pericolele conformismului doar sunt bine cunoscute; aruncaţi doar o privire asupra implicaţiilor experimentelor obedienţei făcute de Milgram pentru a vedea o frântură din ceea ce ar face oamenii în numele conformităţii. Uneori este cu adevărat mai bine să gândim pentru noi înşine mai degrabă decât să ne bazăm pe ceea ce fac sau spun ceilalţi.

Cum ne afectează conformismul pe noi toţi?

Merită cu siguranţă să ne imaginăm cum s-ar schimba vieţile noastre dacă într-o zi am decide să nu ne mai conformăm sau, dimpotrivă, să începem dintr-o dată să ne conformăm. Credeţi că lucrurile ar fi atunci mai bune sau mai rele? Mulţi oameni consideră că inabilitatea de a se conforma reprezintă o adevărată problemă, în timp ce alţii găsesc că este mult mai greu să se rupă de ceilalţi şi să facă lucrurile în felul lor.


 

Traducere după 10-piercing-insights-into-human-nature de Silvia Gergeley