CreierDe ce facem lucruri prosteşti sau iraţionale? Vă prezentăm în cadrul a două articole rezultatele a 10 studii dintre cele mai influente din psihologia socială, care vă vor schimba definitiv concepţia despre natura umană. Iată despre ce este vorba...

 

 

 

 

Zece dintre cele mai influente studii de psihologie socială

"M-a interesat în primul rând să ştiu cum şi de ce oameni obişnuiţi fac lucruri neobişnuite, lucruri care par străine naturii lor. De ce oamenii buni se poartă uneori rău? De ce oamenii deştepţi fac uneori lucruri prosteşti sau iraţionale?" Philip Zimbardo

La fel ca eminentul socio-psiholog prof. Philip Zimbardo (autor al Efectul Lucifer: înţelegând cu oamenii buni devin răi), sunt şi eu obsedat cu această problemă: de ce facem lucruri prosteşti sau iraţionale. Cel mai adesea răspunsul este: din cauza altor oameni – ceva ce psihologii au demonstrat pe larg.

Mai jos am detaliate 10 dintre cele mai influente studii socio-psihologice. Fiecare dintre acestea spune o poveste unică, profundă, relevantă pentru viaţa noastră de zi cu zi.


1. Efectul de aură: atunci când propria minte este un mister

„Efectul de aură” este o constatare clasică a psihologiei sociale. Este ideea că evaluările globale despre o persoană (de exemplu, că este agreabilă) se transformă încet încet în judecăţi asupra trăsăturilor specifice (de exemplu, că este inteligentă). Vedetele de la Hollywood demonstrează perfect acest efect de aură. Deoarece sunt adesea persoane atractive şi plăcute, presupunem în mod firesc că sunt de asemenea inteligente, prietenoase, că dispun de un discernământ bun etc. Aceasta până când întâlnim dovezi (uneori dureroase) care arată exact opusul.

În acelaşi fel, politicienii folosesc „efectul de aură” în avantajul lor încercând să pară calzi şi prietenoşi, în timp ce de fapt spun lucruri lipsite de substanţă. Oamenii tind să creadă că politicile lor sunt bune deoarece persoana pare să fie bună. Atât de simplu este totul.

Aţi putea crede însă că vă puteţi da seama de aceste erori de judecată prin simpla introspecţie şi, într-un fel de a spune, reconstituirea propriilor procese de gândire înapoi la greşeala originală. În anii ’70, binecunoscutul psiholog social Richard Nisbett a stabilit detaliile experimentului referitor la cât de puţin acces avem de fapt la propriile procese de gândire în general şi la efectul de aură în special.

 



Simpatia pentru profesori

Nisbett şi Wilson au vrut să examineze modul în care participanţii, studenţi, îşi formau opinia referitoare la un profesor (Nisbett & Wilson, 1977). Studenţilor li s-a spus că cercetarea implica investigarea evoluţiei profesorilor. Li s-a spus în mod special că experimentatorii erau interesaţi dacă opiniile lor depindeau de perioada de expunere pe care studenţii o aveau la un anumit profesor. Aceasta era întru totul o minciună.

De fapt, studenţii au fost împărţiţi în două grupuri care urmau să privească două filme diferite ale aceluiaşi profesor, care se întâmpla să aibă un puternic accent belgian (acest lucru este relevant!). un grup l-a urmărit pe profesor răspunzând unei serii de întrebări într-o manieră extrem de călduroasă şi prietenoasă. Al doilea grup a văzut exact aceeaşi persoană, răspunzând exact la aceleaşi întrebări, dar într-o manieră rece şi distantă. Experimentatorii s-au asigurat că era evident care dintre ipostazele profesorului era mai plăcută. Într-una dintre ele părea că îi place să predea şi studenţii, iar în cealaltă a devenit o figură mult mai autoritară, căreia nu îi plăcea deloc să predea.

După ce fiecare grup de studenţi a urmărit filmele, studenţii au fost rugaţi să noteze profesorul pe baza aspectului fizic, manierelor şi chiar accentului (manierele au fost aceleaşi în ambele filme). În concordanţă cu efectul de aură, studenţii care au văzut întruparea „caldă” a profesorului l-au notat ca fiind mai atractiv, mai manierat, chiar şi accentul a fost notat ca fiind mai atrăgător. Acest rezultat nu a constituit o surpriză deoarece consolida lucrări anterioare referitoare la efectul de aură.

Judecăţi inconştiente

Surpriza a fost că studenţii nu aveau habar de ce au dat unui profesor note mai mari, chiar şi după ce li s-a dat fiecare şansă. După studiu, li s-a sugerat că aprecierea lor asupra profesorului poate să le fi afectat evaluările. În ciuda acestor evidenţe, majoritatea studenţilor au spus că simpatia pe care au avut-o pentru profesor nu le-a afectat deloc evaluările asupra caracteristicilor sale individuale.

Pentru aceia care au văzut profesorul cel dur, rezultatele au fost chiar mai proaste – studenţii au înţeles exact pe dos. Unii au crezut că notele lor asupra caracteristicilor sale individuale le-a afectat de fapt gradul global de simpatie.

Chiar şi după aceasta, experimentatorii nu au fost satisfăcuţi. Ei i-au întrebat pe studenţi din nou dacă era posibil ca evaluarea lor globală asupra profesorului să fi fost afectată de notele date de ei pentru atributele profesorului. Şi în continuare, studenţii le-au spus că nu era cazul. Erau convinşi că şi-au format o părere corectă despre aspectul fizic al profesorului, despre manierele şi accentul său fără a lua în considerare cât de plăcut era.

Utilizări frecvente ale efectului de aură

Efectul de aură în sine este fascinant şi în prezent este renumit în lumea afacerilor. Potrivit 'Reputation Marketing' de John Marconi, pentru cărţile care au inscripţia „Harvard Classics” pe  copertă se poate cere un preţ de până la de două ori mai mare decât pentru exact aceleaşi cărţi, dar fără menţiunea Harvard. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru industria modei. Adăugarea numelui unui designer faimos pe o simplă pereche de blugi îi poate mări preţul enorm.

Dar ceea ce demonstrează acest experiment este că deşi putem înţelege efectul de aură la nivel intelectual, adesea nu avem nici o idee când se întâmplă de fapt. Acesta este motivul pentru care efectul este atât de folositor pentru vânzători şi pentru politicieni. Noi, oamenii, facem în mod destul de natural tipurile de evaluare demonstrate în acest experiment fără ca măcar să realizăm. Şi apoi, chiar dacă ni se arată clar, există şansa să negăm.

Prin urmare, data viitoare când votaţi pentru un politician, când vreţi să cumpăraţi o pereche de blugi de o anumită marcă, sau când decideţi dacă vă place sau nu cineva, întrebaţi-vă dacă funcţionează efectul de aură. Evaluaţi într-adevăr trăsăturile unei persoane sau ale unui produs pe care credeţi că le evaluaţi? Există în mod alternativ unele aspecte globale care se transformă în judecata voastră? Această simplă verificare v-ar putea salva de la votul pentru persoana nepotrivită, de la cheltuiala inutilă a banilor sau de la respingerea cuiva care ar putea fi un prieten bun.

Sau poate, chiar dacă verificaţi, nu veţi ştii niciodată… Înghiţiţi cu noduri.


2. Cum şi de ce ne minţim singuri: disonanţa cognitivă

Înţelegerea acestui experiment aruncă o lumină strălucitoare în lumea întunecată a motivaţiilor noastre interioare. Experimentul psiho-social inovator al cercetătorilor Festinger şi Carlsmith (1959) ne oferă o perspectivă centrală în poveştile care ne spun  de ce gândim şi ne comportăm aşa cum o facem. Experimentul este plin de amăgiri ingenioase, aşa că cel mai bun mod de a-l înţelege este să îţi imaginezi că iei parte la el. Aşadar, stai pe spate, relaxează-te şi călătoreşte înapoi în timp. Anul este 1959 şi tu eşti student la Universitatea Stanford...

Ca parte a cursului tău, eşti acord să participi la un experiment referitor la „măsurarea performanţei”. Ţi se spune că experimentul va dura două ore. Din moment ce ţi se cere să participi la experimente pentru un anumit număr de ore din an – acestea două vor face parte din orele de pe drum.

Nu ai de unde să ştii că experimentul va deveni de fapt unul clasic în psihologia socială. Şi că ceea ce ţi se va părea a fi accidente ale experimentatorilor sunt de fapt parte a unei iluzii controlată cu atenţie. Deocamdată eşti inocent.

Configurarea experimentului


Odată ajuns în laborator ţi se spune că experimentul se referă la modul în care aşteptările afectează experienţa reală a unei sarcini. Aparent sunt două grupuri şi în celălalt grup studenţilor li s-a dat o anumită aşteptare referitoare la studiu. Pentru a insufla aşteptarea într-un mod subtil, participanţii din celelalte grupuri sunt informaţi pe scurt de către un alt student care aparent tocmai a terminat de completat sarcina. Totuşi, în grupul tău vei executa sarcina fără aşteptări.

Poate că vă întrebaţi de ce vi se spun toate aceste lucruri, dar, cu toate acestea, face să pară un pic mai interesant acum că ştiţi unele mecanisme din spatele experimentului.

Aşadar te apuci de prima sarcină care ţi se dă şi constaţi destul de repede că este extrem de plicticoasă. Ţi se cere să muţi nişte bobine dintr-un loc în altul într-o cutie timp de o jumătate de oră, iar pentru următoarea jumătate de oră, să muţi nişte indicii dintr-un loc în altul pe o tablă. Sincer vorbind, ar fi preferabil să te uiţi cum se usucă vopseaua.

La finalul sarcinilor, experimentatorul îţi mulţumeşte pentru participare, apoi îţi spune că mulţi alţi oameni au găsit această sarcină destul de interesantă. Acest lucru este puţin confuz – sarcina a fost foarte plictisitoare. Nu contează. Trece…

Erori experimentale

Apoi experimentatorul pare puţin stânjenit şi începe să explice şovăielnic că s-a produs o încurcătură. Îţi spune că au nevoie de ajutorul tău. Participanţii care urmează după tine se află în cealaltă stare menţionată înainte de îndeplinirea sarcinii – starea în care au o aşteptare înainte de îndeplinirea sarcinii. Această aşteptare este că sarcina respectivă este de fapt cu adevărat interesantă. Din păcate persoana care de obicei stabileşte aşteptările nu a apărut.

Aşadar, te întreabă dacă nu ai vrea să o faci tu. Mai mult decât atât, se oferă să îţi plătească un dolar pentru acest lucru. Deoarece te afli în anul 1959 şi eşti student, acest lucru nu este chiar de neglijat doar pentru câteva minute de muncă. Şi îţi mai spun apoi că vor putea apela la serviciile tale din nou pe viitor. Par a fi bani câştigaţi uşor şi accepţi să participi. Asta e minunat – cea ce a început ca o simplă îndeplinire a unei componente de curs se dovedeşte a fi o sumă mică de bani pentru tine.

Eşti introdus imediat următorului participant care urmează să facă exact ceea ce ai făcut şi tu mai devreme. Urmând instrucţiune primite, îi spui că sarcina pe care tocmai urmează să o îndeplinească este foarte interesantă. Ea zâmbeşte, îţi mulţumeşte şi dispare în camera pentru testare. Apoi experimentatorul se întoarce, îţi mulţumeşte din nou şi încă odată îţi spune că multe persoane au apreciat sarcina respectivă şi speră că şi tu ai găsit-o interesantă.

Apoi eşti introdus într-o altă cameră în care eşti intervievat în legătură cu experimentul la care tocmai ai participat. Una dintre întrebări se referă la cât de interesantă a fost sarcina pe care trebuia să o îndeplineşti. Acest lucru te face să iei o pauză de un minut şi să te gândeşti.

Acum ţi se pare că sarcina nu a fost atât de plicticoasă cum ai crezut la început. Începi să vezi cum până şi mişcările repetitive ale bobinelor şi indiciilor aveau o anumită frumuseţe simetrică. Şi până la urmă a fost totul în numele ştiinţei. Acesta a fost un efort valoros şi speri ca experimentatorii să obţină rezultate interesante din el.

Sarcina nu ar putea fi clasificată drept foarte atractivă, dar poate că nu a fost nici atât de rea. Îţi dai seama, reflectând, că nu a fost chiar atât de rău cum ai crezut prima dată. O notezi moderat interesantă.

După experiment te duci să vorbeşti cu prietena ta, care de asemenea a participat la experiment. Comparând notele, observi că experienţele voastre au fost aproape identice, cu o diferenţă esenţială. Ei i s-a oferit o sumă cu mult mai mare decât ţie pentru introducerea următorului student: 20 de dolari! Este prima dată când te gândeşti că au fost mai multe înşelăciuni în această afacere.

O întrebi despre sarcina cu bobine şi indicii:
- "Oh," răspunde. "A fost atât de plicticos, încât i-am dat cea mai mică notă posibilă."
- "Nu," insişti. "Nu a fost chiar atât de rău. De fapt, dacă te gândeşti bine, a fost destul de interesant."
Ea se uită la tine nu neîncredere. Ce naiba se întâmplă?

Disonanţa cognitivă

Ceea ce tocmai ai experimentat se numeşte puterea disonanţei cognitive. Socio-psihologii care studiază disonanţa cognitivă sunt interesaţi de modalitatea în care ne comportăm atunci când avem de-a face cu două idei contradictorii – şi cum ne confruntăm cu această contradicţie.

În acest caz: pentru început ai crezut că sarcina este plictisitoare, apoi ai fost plătit ca să spui altcuiva că sarcina respectivă este de fapt interesantă. Însă tu nu eşti genul de persoană care ocazional îi minte pe oameni. Deci, cum poţi împăca viziunea ta despre tine ca persoană cinstită cu minciuna spusă următorului participant? Suma de bani cu care ai fost plătit abia dacă ţi-ar putea salva conştiinţa – a fost plăcut, dar nu chiar atât de plăcut.

Mintea ta rezolvă acest dubiu hotărând că de fapt studiul a fost destul de interesant în cele din urmă. Eşti ajutat să ajungi la această concluzie de către experimentator care îţi spune că alte persoane care au participat de asemenea au crezut că studiul a fost destul de interesant.

Între timp, prietena ta nu a avut nevoie de aceste maşinaţiuni mentale. În sinea ei se gândeşte pur şi simplu: am fost plătită cu 20 de dolari ca să mint, asta reprezintă o mică avere pentru o studentă ca mine şi justifică minciuna pe care o spun. Sarcina a fost şi este plictisitoare, indiferent de ce mi-ar spune experimentatorul.

O teorie frumoasă

De la acest experiment au fost efectuate numeroase studii referitoare la disonanţa cognitivă şi efectul este bine cunoscut. Frumuseţea sa constă în faptul că explică atât de multe dintre comportamentele noastre de zi cu zi.

Mai jos sunt câteva exemple oferite de către Morton Hunt în 'The Story of Psychology':
•    Atunci când încercăm să intrăm într-un grup, cu cât barierele de intrare sunt mai greu de trecut, cu atât mai mult punem valoare pe calitatea de membru. Pentru a rezolva disonanţa dintre cercurile prin care a trebuit să trecem şi realitatea care dovedeşte că de fapt acel grup este de fapt unul mediu, ne convingem pe noi înşine că de fapt grupul este fantastic.

•    Oamenii vor interpreta aceleaşi informaţii în feluri radical diferite, astfel încât să le sprijine propria viziune asupra lumii. Atunci când hotărâm asupra unui punct de vedere referitor la o problemă discutabilă, uităm uşor ceea ce este în dezacord cu propriile teorii şi ne amintim tot ce se potriveşte.

•    Oamenii îşi ajustează adesea valorile proprii pentru a se potrivi cu comportamentul, chiar atunci când acesta este în mod evident imoral. Cei care fură de la angajatorii lor vor susţine că „Toată lumea face asta”, astfel încât ar fi fost pierduţi dacă n-ar fi făcut-o, sau, alternativ, că „sunt prost plătit, deci merit puţin mai dacă stai să te gândeşti."

Odată ce te gândeşti la asta, lista situaţiilor în care oamenii rezolvă disonanţa cognitivă prin raţionalizare devine mult mai lungă. Dacă eşti cinstit cu tine însuţi, sigur te poţi gândi la multe situaţii în care ai făcut-o şi tu. Eu ştiu că am făcut-o.

Faptul de a fi conştient de acest lucru ne poate ajuta să evităm capcana cu cele mai periculoase consecinţe ale disonanţei cognitive: aceea de a crede propriile minciuni.


3. Războiul, pacea şi rolul puterii în experimentul lui Sherif, Peştera Hoţilor


Repovestirea tipică a experimentului clasic Peştera Hoţilor, condus de Sherif, subliniază rezoluţia prejudiciului dintre grupuri, însă interpretări recente sugerează o concluzie mai sumbră care demonstrează influenţa corupătoare a puterii.

Experimentul Peştera Hoţilor, un studiu clasic referitor la prejudecată şi conflict, are cel puţin o poveste ascunsă. Binecunoscuta poveste a apărut în anii care au urmat experimentului pe măsură ce autorii de manuale au adoptat un anumit tip de repovestire. Prin repetare, oamenii au acceptat cu rapiditate această poveste ca fiind realitate, uitând însă că ea este doar o versiune a evenimentelor, o interpretare a unei serii complexe de studii. Pe măsură ce savanţii s-au întors la experimentul lui Sherif, a apărut o altă poveste, care a adăugat o perspectivă cu totul nouă asupra rezultatelor.

Pentru început, povestea mai familiară...

Conflict şi prejudecată

În acest experiment douăzeci şi doi de băieţi de 11 ani au fost duşi într-o tabără de vară în Parcul Naţional Peştera Hoţilor din Oklahoma, fiind prea puţin conştienţi că sunt subiectul unui experiment. Înainte de excursia în sine băieţii au fost împărţiţi în mod aleator în două grupuri. Aceste două grupuri au format baza studiului lui Sherif despre construirea prejudecăţii şi conflictului dintre două grupuri de oameni (Sherif et al., 1961).

La sosire, băieţii au fost găzduiţi în căsuţe separate şi, în prima săptămână, nu au ştiut de existenţa celuilalt grup. Şi-au petrecut timpul creând legături unii cu alţii, prin înot şi drumeţii. Ambele grupuri şi-au ales câte un nume pe care l-au imprimat pe tricouri şi pe steaguri: un grup se numea (the Eagles) Vulturii, iar celălalt Gălăgioşii (the Rattlers).

Strigarea poreclelor

Cel două grupuri fiind de acum formate, experimentul a trecut în etapa a doua. Pentru prima dată, celor două grupuri li s-a permis să afle de existenţa lor şi de îndată au apărut şi conflictele între grupuri, sub forma abuzurilor verbale.

Cu toate acestea, doar o mică poreclire nu era e ajuns. Experimentatorii doreau să mărească conflictul substanţial. Pentru a face asta, au generat conflicte între grupuri printr-o serie de competiţii. Acest lucru a declanşat antagonismul dintre cele două grupuri, mai ales odată ce toate scorurile pe echipe au fost însumate de către Gălăgioşi care au câştigat trofeul pentru întreaga activitate competiţională. Şi nu le-au permis Vulturilor să uite asta.

Gălăgioşii şi-au arătat revendicarea asupra terenului de fotbal, arborând pe teren propriul lor stindard. Mai târziu, fiecare grup a început să îl poreclească pe celălalt şi să intoneze cântece peiorative. În scurt timp grupurile au refuzat să mai mănânce în aceeaşi cameră.

Armistiţiul

După ce au reuşit instigarea grupurilor prin conflicte, experimentul a trecut în etapa finală. Puteau face experimentatorii o împăcare între cele două grupuri? Au încercat mai întâi de toate unele activităţi prin care cele două grupuri să fie aduse împreună, cum ar fi vizionarea unui film sau lansarea de artificii, dar nimic din acestea nu a funcţionat.

Experimentatorii au încercat apoi o nouă abordare. Au dus cele două grupuri într-un loc nou şi le-a dat o serie de probleme de rezolvat. Ca o primă problemă, băieţilor li s-a spus că rezerva de apă a fost atacată de către vandali. Primele seminţe ale păcii au fost plantate după ce grupurile au acţionat împreună pentru deblocarea robinetului.

În a doua problemă, cele două grupuri trebuia să se reunească pentru a plăti împreună biletele pentru un film pe care doreau să îl vadă. Şi în acest caz, cele două grupuri au căzut de acord asupra filmului pe care doreau să îl vadă. Până seara membrii ambelor grupuri mâncau din nou împreună.

Grupurile au dat „accidental” peste mai multe probleme de-a lungul următoarelor câteva zile. Elementul cheie comun tuturor era că  toate implicau scopuri supraordonate: băieţii din ambele grupuri colaborau pentru a obţine ceva ce îi interesa pe toţi. La final băieţii au hotărât să meargă acasă împreună, în acelaşi autobuz. Pacea cuprinsese totul.

Sherif a tras o concluzie importantă din acest studiu şi din altele similare realizate în anii ‘40 şi ‘50. El a susţinut că grupurile îşi dezvoltă în mod natural propriile culturi, structuri şi limite. Gândiţi-vă la aceste grupuri de băieţi ca la un stat în miniatură. Fiecare stat are propria cultură, propriul guvern, sistem juridic şi graniţe trasate care o diferenţiază de statele învecinate. Din aceste structuri interne sunt create rădăcinile conflictului atât în cadrul grupurilor de băieţi cât şi în cazul statelor.

Unul dintre motivele pentru care studiul lui Sherif este atât de celebru este acela că arată cum pot fi reconciliate grupurile, cum poate înflori pacea. Cheia era focalizarea asupra scopurilor supraordonate, cele care se extind dincolo de graniţele grupului însuşi. Se părea că acest lucru i-a adus pe Gălăgioşi şi pe Vulturi din nou împreună.

Cealaltă poveste

Ceea ce este adesea omis adesea din povestea familiară este că acesta nu a fost primul experiment de acest fel, ci al treilea dintr-o serie efectuată de către Sherif şi colegii săi. Cele două studii anterioare au avut finaluri mai puţin fericite. În primul, băieţii au tăbărât pe un inamic comun, iar în al doilea, asupra experimentatorilor înşişi. Cum afectează acest lucru modul în care privim experimentul original Peştera Hoţilor?

Michael Billig susţine că dacă privim la toate cele trei studii, munca lui Sherif nu implică doar două grupuri, ci trei, experimentatorii făcând parte de asemenea din sistem (Billig, 1976). De fapt, dacă includem şi experimentatorii, este clar că ei reprezintă grupul cel mai puternic. Mare parte a conflictului dintre cele două grupuri de băieţi este orchestrat de către experimentatori. Experimentatorii au un interes legitim în crearea conflictului dintre cele două grupuri de băieţi. Ei erau cei care aveau cel mai mult de pierdut dacă experimentul ieşea prost, şi cel mai mult de câştigat, dacă ieşea bine.

Relaţiile de putere

Aşadar, cele trei experimente, unul cu „final fericit”, iar celălalt mai puţin, pot fi văzute în termeni de rezultate posibile atunci când un grup puternic încearcă să manipuleze grupurile mai slabe. Uneori ele pot fi făcute să joace cinstit (al treilea experiment), alteori grupurile pot fi unite împotriva unui inamic comun (primul experiment) şi alteori se pot răzvrăti împotriva grupului puternic (al doilea experiment).

Pentru psihologul Frances Cherry al doilea experiment este cel care face această analiză plauzibilă. Atunci când băieţii se răzvrătesc împotriva experimentatorilor, ei arată sesizarea/perceperea faptului că au fost manipulaţi (Cherry, 1995). Deşi experimentul Peştera Hoţilor este într-un anume sens un studiu „de succes”, privindu-l împreună cu celelalte două, este mai realist. În realitate, susţine Cherry, cel mai des este întâlnită situaţia în care grupurile au volume inegale de putere.

Grupurile slabe se pot răzvrăti

Nivelul inegal de putere dintre grupuri schimbă în mod fundamental dinamica dintre ele. Fie că este vorba despre state, corporaţii sau doar familii, dacă un grup are mai multă putere, dintr-o dată se deschide şi drumul către competiţii organizate şi cooperare, ca să nu mai vorbim de  manipulare. Cu toate acestea manipularea altor grupuri este un joc periculos şi grupurile mai slabe nu joacă întotdeauna după regulile stabilite pentru ele. Poate că acesta este mesajul mai subtil, chiar dacă mai puţin durabil, al experimentului Peştera Hoţilor şi al experimentelor anterioare presupus(e) a fi fost mai puţin reuşite.


4. Inimile noastre negre: Universitatea Stanford – experimentul închisorii

"Cele mai josnice fapte, la fel ca şi buruienile cele mai otrăvite, înfloresc cel mai bine în aerul închisorii" - Oscar Wilde.

Experimentul care a inspirat un roman, două filme, nenumărate programe TV, reconstituiri şi chiar un grup.

Celebrul experiment al închisorii de la Universitatea Stanford  susţine un caz solid pentru puterea/forţa/autoritatea situaţiei în determinarea comportamentului uman. Mai mult decât atât, acest experiment a inspirat crearea unui roman, a două filme, a nenumărate programe TV, reconstituiri şi chiar a unui grup.

Cele mai bune experimente psihologice pun întrebări nemuritoare despre natura umană, cum ar fi ce determină o persoană să fie rea? Poate o persoană bună să facă lucruri rele? Dacă da, ce îi determină pe oameni să întreacă limita? Există o anumită valoare de referinţă care odată depăşită dezlănţuie răul? Sau este vorba despre ceva în legătură cu situaţiile în care sunt puşi oamenii şi care ne determină comportamentul?

Prizonierii şi gardienii

Ideea era simplă: să vadă cum ar reacţiona oamenii obişnuiţi, aleşi dintre cei mai sănătoşi şi „normali”, la o schimbare radicală a rolurilor lor normale de viaţă. Jumătate dintre ei au devenit gardieni, iar cealaltă jumătate, prizonieri. În acest experiment nu au existat jumătăţi de măsură; pentru ca experimentul să fie eficient, a trebuit să se aproximeze experienţa reală a prizonierilor şi gardienilor. Aceşti participanţi participau la cursa vieţii lor.

„Prizonierii” au fost arestaţi de către o maşină de poliţie cu sirenele pornite în timp ce îşi vedeau de treburile lor zilnice. Au fost amprentaţi, legaţi la ochi şi băgaţi într-o celulă, apoi au fost dezbrăcaţi la pielea goală, percheziţionaţi, despăducheaţi, li s-a dat o uniformă, un număr şi au fost încătuşaţi la un picior.

Ceilalţi participanţi au fost transformaţi în gardieni cu uniforme şi bastoane. A fost improvizată o închisoare într-o clădire a Universităţii Stanford.

Acesta a fost începutul experimentului.

Rebeliunea zdrobită

A fost linişte până a doua zi când „prizonierii” s-au răzvrătit împotriva încarcerării lor. Represaliile gardienilor au fost rapide şi brutale. Gardienii au dezbrăcat prizonierii la pielea goală, au scos paturile din închisoare, i-au băgat pe conducătorii rebeliunii la carceră şi au început să îi hărţuiască pe toţi „prizonierii”.

Curând după aceea, „prizonierii” au început să aibă un comportament de supunere oarbă faţă de gardienii închisorii. După numai câteva zile participanţii care jucau rolurile atât de reale au declarat că s-au simţit ca şi când vechile lor identităţi fuseseră şterse. Deveniseră numerele pe care le purtau. La fel a fost şi în cazul gardienilor care şi-au jucat rolurile – sarcastici şi abuzivi faţă de prizonierii lor.

Chiar şi cercetătorul care a condus experimentul, Philip Zimbardo, admite că devenise absorbit de rolul său de „intendent şef al închisorii”. De fapt, Zimbardo crede că cel mai puternic rezultat al experimentului a fost propria sa transformare într-o figură instituţională rigidă, preocupată mai mult de siguranţa închisorii decât de binele participanţilor.

Alţi membrii ai echipei experimentale au devenit preocupaţi de noile roluri. Craig Haney, la fel ca Zimbardo, a spus că devenise complet implicat în crizele zilnice cu care se confruntau în funcţionarea „închisorii” şi că uitase de scopul experimentului lor.

Jucatul rolurilor

Abia atunci când unul dintre colegii săi a intervenit, experimentul a fost în sfârşit oprit. În total a durat numai şase zile din 14 câte erau planificate. Tineri care anterior fuseseră catalogaţi ca pacifişti, în rolurile lor de gardieni umileau şi abuzau fizic de „prizonieri” – unii chiar au raportat că le-a făcut plăcere. „Prizonierii” pe de altă parte au început să arate semnele clasice ale căderii emoţionale. Cinci dintre ei au fost nevoiţi să părăsească „închisoarea” chiar înainte de încheierea prematură a experimentului.

Explicaţia psihologică pentru comportamentul participanţilor a fost că aceştia şi-au asumat rolurile sociale repartizate. Aceasta a implicat adoptarea normelor sociale implicite asociate cu rolurile respective: gardienii ar trebui să fie autoritari şi să abuzeze de prizonierii, în timp ce prizonierii ar trebui să devină servili şi să îşi asum pedepsele.

În mod inevitabil experimentul şi-a atras critici pentru nerespectarea eticii, implicarea unui eşantion mic, lipsa validităţii ecologice etc. în ciuda acestora, este greu de negat faptul că experimentul oferă perspective importante asupra comportamentului uman, cumva ajutând la explicarea abuzurilor care au loc în situaţii ca cea de la închisoarea Abu Ghraib Prison.

Rikers Island

Oglindeşte acest experiment ceea ce se întâmplă în închisorile reale? Probabil. Scriind despre Inside Rikers: Stories from the World's Largest Penal Colony, Jennifer Wynn intervievează gardieni de la cea mai mare colonie penală din New York, Rikers Island. Un căpitan explică cum gardienii au devenit obişnuiţi uşor cu nivelul de violenţă provocat de către deţinuţi – este parte a slujbei lor şi devin repede imuni. Unii nu pot înţelege cum au devenit alţi oameni la serviciu.

Nivelul de violenţă împotriva deţinuţilor devenise atât de mare într-una dintre unităţi, numită „Central Punitive Segregation Unit” de la Rikers, încât aproape doisprezece gardieni au fost acuzaţi oficial de violenţă împotriva deţinuţilor în anul 1995. Într-un final deţinuţii au câştigat 1,6 milioane de dolari compensaţie. Acesta este doar un exemplu.

Cultura populară şi experimentul închisorii  Stanford

Studiul este acum atât de renumit, încât a trecut în cultura populară. A inspirat un roman, Das Experiment de Mario Giordano, care a fost mai târziu transformat în film şi un nou film al regizorului filmului The Usual Suspects este programat pentru filmare. Experimentul a fost, de asemenea, acoperit sau recreat în nenumărate emisiuni TV, cel mai în special la BBC.

Mai mult, experimentul a inspirat numele unei formaţii de muzică. „Stanford Prison Experiment” şi-au lansat primul album eponim în 1994, urmat un an mai târziu de „The Gato Hunch”. Ce alt experiment psihologic se poate lăuda că a dat numele unei formaţii de muzică?


5. Doar urmezi ordine? Experimentul obedienţei

Ce experiment psihologic poate fi atât de puternic, încât doar simpla participare la el să îţi poată schimba viziunea asupra ta şi asupra naturii umane?

Ce procedură experimentală îi poate provoca pe unii oameni să transpire abundent şi să tremure, lăsând 10% extrem de supăraţi în timp ce alţii izbucnesc în hohote de râs isteric, inexplicabil? Ce rezultat poate fi atât de puternic încât să îi facă pe unii psihologi să transmită replici frenetice?

Bun venit la cea de-a şasea nominalizare din top 10 studii psihologice; după cum aţi ghicit deja este vorba de un studiu important. Aşteptaţi-vă şi la controverse totuşi deoarece studiul a reprezentat obiect de critică considerabilă, unii spunând chiar că rezultatele sale sunt extrem de exagerate.

Explicând cruzimea umană

Experimentele, celebre acum, ale lui Stanley Milgram au fost proiectate pentru a testa obedienţa în faţa autorităţii (Milgram, 1963). Ceea ce dorea Milgram să ştie era cât de departe puteau merge oamenii atunci când o persoană cu autoritate le ordonă să facă rău unei alte fiinţe umane. Mulţi s-au întrebat, după al doilea război mondial, şi nu pentru prima oară, cum pot fi motivaţi oamenii să comită fapte de o asemenea brutalitate unii faţă de alţii. Nu numai cei din forţele armate, ci şi oamenii obişnuiţi au fost forţaţi să facă cele mai crude şi mai groteşti fapte.

Dar Milgram nu a investigat doar cazul extrem al războiului, ci a dorit să vadă cum ar reacţiona oamenii în condiţii relativ „obişnuite” în laborator. Cum ar reacţiona oamenii dacă li s-ar spune să electrocuteze o altă persoană? În ce măsură ar asculta oamenii de dictatul situaţiei şi ar ignora propriile îndoieli în legătură cu ceea ce fac?

Situaţia experimentală în care iniţial au fost puşi oamenii a fost simplă. Participanţilor li s-a spus că trebuie să administreze şocuri electrice şi că ar trebui să continue să o facă până la finalizarea experimentului. Spunându-li-se că unii vor fi „profesorii” şi ceilalţi „elevii”, i-au pus în faţa unei maşini cu un număr de cadrane etichetate cu tensiuni în continuă creştere. Aceasta era „maşina cu şocuri”. Al treilea comutator de sus era etichetat: „Pericol. Şoc sever”, iar ultimele două pur şi simplu „XXX”.

În timpul experimentului de fiecare dată când „elevul” făcea o greşeală, era obligat să îi administreze un şoc electric din ce în ce mai mare. Desigur elevul făcea greşeli după greşeli, astfel încât profesorul (bietul participant) trebuia să îi dea şocuri electrice din ce în ce mai mari şi să audă ţipetele de durere rezultate până când într-un final elevul făcea linişte/se făcea linişte.

Participanţilor nu li se administrau de fapt şocuri electrice; elevul din experiment era de fapt un actor care urmărea un scenariu repetat dinainte. Elevul era ţinut departe de privirile participanţilor, drept pentru care aceştia au făcut propriile presupuneri cu privire la nivelul de durere pe care o provocau. Totuşi spre finalul experimentului participanţii nu aveau îndoieli prea mari cu privire la faptul că şocurile erau extrem de dureroase şi că elevul putea foarte bine să fie inconştient. Atunci când participanţii se împotriveau la aplicarea şocurilor electrice, experimentatorul – o figură autoritară îmbrăcată într-un halat alb – le ordona să continue.

Rezultatele

Înainte să explic rezultatele, încercaţi să vă imaginaţi pe voi înşivă ca participanţi în acest experiment. Cât de departe aţi merge în a aplica ceea ce credeţi că sunt şocuri electrice unei alte fiinţe umane pur şi simplu pentru un studiu de memorie? Ce aţi crede atunci când elevul ar face linişte după ce aparent i-aţi administrat un şoc etichetat „Pericol! Şoc foarte puternic”? Cinstit. Cât de departe aţi merge?

Oricât de departe vă gândiţi, probabil că subestimaţi, deoarece majoritatea oamenilor o fac. Ca şi experimentul, rezultatele au şocat. Studiul lui Milgram a arătat că oamenii sunt mult mai obedienţi decât v-aţi imagina. 63% dintre participanţi au continuat până la sfârşit – au administrat toate şocurile până când elevul, ţipând în agonie, a început să se oprească pentru ca într-un final să facă linişte. Aceştia nu erau sadici aleşi în mod special, ci oameni obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care s-au oferit voluntari pentru un studiu psihologic.

Cum pot fi explicate aceste rezultate?

La acel moment studiul lui Milgram a reprezentat o ştire importantă. Milgram şi-a explicat rezultatele prin puterea situaţiei. Acesta era un experiment de psihologie socială care părea să arate, frumos de fapt, cât de mult pot influenţa situaţiile sociale comportamentul oamenilor.

Experimentul a lansat o mică industrie de studii ulterioare cu aceeaşi tematică, desfăşurate în laboratoare din întreaga lume. Mai erau concluziile adevărate în alte culturi, în situaţii uşor schimbate şi pentru genuri diferite (în studiul iniţial erau doar bărbaţi)? În general răspunsul a fost că şi în situaţia în care mai multe variabile sunt schimbate/manipulate, oamenii rămân remarcabil de obedienţi. O excepţie s-a constatat la un studiu care a arătat că femeile australiene erau mult mai puţin obediente. Folosiţi  această informaţie cum vreţi.

Fundamental greşit?

Acum gândiţi-vă din nou. Sigur, experimentul se bazează pe o situaţie care să influenţeze comportamentul oamenilor, dar cât de reală este situaţia? Dacă eraţi voi, sigur aţi fi înţeles că la un anumit nivel nu era reală, că nu electrocutaţi de fapt pe nimeni, că a lăsa pe cineva inconştient nu ar fi permis într-un studiu universitar?

De asemenea, oamenii preiau indicii non-verbale considerabile unul de la altul. Cât de buni ar fi trebuit să fie actorii pentru a nu se da de gol? Oamenii sunt adepţii jocului împreună, chiar şi în acele situaţii despre care ştiu în adâncul inimii că sunt false. Cu cât aflăm mai multe despre psihologia umană, cu atât mai mult descoperim puterea proceselor inconştiente, atât emoţionale cât şi cognitive. Acestea pot avea o influenţă foarte mare asupra comportamentului nostru fără ca măcar să ne dăm seama de asta.

Presupunând că oamenii nu au fost pe deplin convinşi la nivel inconştient că experimentul respectiv era real, îşi are rostul o explicaţie alternativă. Poate că experimentul lui Milgram demonstrează în realitate puterea conformităţii. Nevoia pe care o simţim cu toţii de a-l satisface pe experimentator, de a ne încadra în situaţie, de  a face ceea ce se aşteaptă de la noi. Deşi aceasta este o interpretare puternică a unui experiment genial, nu este ceea ce căuta Milgram.

Fie că sunteţi de părere că experimentul arată ceea ce se pretinde sau nu, nu există nici o îndoială că studiul lui Milgram a fost unul dintre cele mai influente şi impresionante care au avut loc în psihologie. Este de asemenea un experiment foarte puţin probabil a fi repetat în zilele noastre (în afara realităţii virtuale) datorită standardelor etice moderne. Desigur, atunci când am dat de el pentru prima dată, viziunea mea asupra naturii umane s-a schimbat în mod irevocabil. Acum, gândind critic, nu mai sunt atât de sigur.


6. De ce noi toţi suntem catastrofali când e vorba de intuiţie: prejudecata falsului consens

Supraestimăm cât de mult ne împărtăşesc alţi oameni credinţele şi comportamentele.

Mulţi oameni cred în mod natural că sunt buni psihologi, bazându-se pe propria intuiţie, gândindu-se că este relativ uşor de prevăzut atitudinile şi comportamentele altor oameni. Cu toţii avem informaţii obţinute din nenumărate experienţe anterioare care ne-au implicat pe noi personal sau pe alţii, astfel încât ar trebui, cu siguranţă, să avem perspective solide? Nu există un astfel de noroc.

De fapt oamenii arată un număr de prejudecăţi predictibile atunci când estimează comportamentul altor oameni şi cauzele acestuia. Şi aceste prejudecăţi sunt cele care ne ajută să arătăm de ce avem nevoie de experimente psihologice şi de ce nu ne putem baza pe intuiţia proprie atunci când ne referim la comportamentul altor oameni.

Una dintre aceste prejudecăţi se numeşte falsul efect al consensului. În anii ’70 profesorul de psihologie socială Lee Ross de la Universitatea Stanford s-a hotărât să arate cum funcţionează falsul efect al consensului în două studii (Ross, Greene & House, 1977).

Falsul consens

În primul studiu participanţilor li s-a cerut să citească despre două situaţii în care apăreau conflicte şi apoi li s-au dat două variante de răspuns. Li s-au cerut trei lucruri:
•    Să ghicească ce opţiune ar alege alţi oameni,
•    Să spună ce opţiune ar alege ei,
•    Să descrie atributele persoanei care ar alege fiecare din cele două opţiuni.

Rezultatele au arătat că mai mulţi oameni au crezut că ceilalţi ar face la fel ca ei, indiferent de care dintre cele două răspunsuri l-ar fi ales. Acest lucru arată ceea ce Ross şi colegii lui au numit efectul „falsului consens” – ideea că fiecare dintre noi crede că ceilalţi oameni gândesc exact ca noi, când în realitate adesea nu o fac.

O altă prejudecată a apărut atunci când participanţilor li s-a cerut să descrie atributele persoanei care ar face alegerea opusă faţă de a lor. Comparativ cu alţi oameni care făcuseră aceeaşi alegere ca ei, oamenii au făcut predicţii mult mai extreme referitoare la personalităţile celor care nu le împărtăşeau alegerea.

Ca să spunem aşa, mai grosolan: oamenii tind să presupună că este ceva în neregulă cu cei care nu sunt de acord cu ei! Poate părea o glumă, dar este o prejudecată reală, demonstrată de oameni.

Să mâncăm la Joe's!

Deşi rezultatele primului studiu sunt excelente în teorie, cum putem fi siguri că oamenii se comportă într-adevăr în felul în care spun că o fac? La urma urmei, psihologii au făcut puţine conexiuni celebre între atitudinile şi comportamentele umane.

Prin urmare, într-un al doilea studiu, Ross şi colegii săi au abandonat situaţiile ipotetice, testele pe hârtie şi în schimb au trecut la pancartele sandwich.

De data aceasta un grup nou de participanţi, studenţi, au fost întrebaţi dacă ar vrea să facă o plimbare în jurul campusului pentru pe care scrie: „Mâncaţi la Joe's”. Nu este disponibilă nici o informaţie referitoare la calitatea mâncării de la Joe's şi nici despre cât de ridicol arătau studenţii.

Ca motivaţie, participanţilor li s-a spus că pur şi simplu vor învăţa „ceva folositor” din studiu, dar că erau total liberi să refuze dacă doreau.

Rezultatele acestui studiu au confirmat rezultatele studiului anterior. Dintre cei care au fost de acord să poarte pancarta sandwich, 62% au crezut că şi alţii vor fi de acord să o facă. Dintre cei ce au refuzat, doar 33% au crezut că şi alţii vor fi de acord să poarte pancarta sandwich.

Din nou, ca mai înainte, oamenii au făcut predicţii mult mai extreme despre tipul de persoană care ar fi făcut alegerea opusă faţă de ei. Vă puteţi imagina cum poate funcţiona această gândire. Oamenii care au fost de acord să poarte pancarta sandwich ar fi putut spune: „Ce o fi în neregulă cu cineva care nu vrea? Cred că trebuie să le fie tare frică că vor arăta ca nişte idioţi.”
În timp ce oamenii care au refuzat: „Cine or fi grandomanii aceştia care au fost de acord să poarte pancartele sandwich? Ştiu eu oameni ca ei – sunt nişte ciudaţi.”

Suntem psihologi intuitivi slabi

Acest studiu este fascinant nu doar pentru că arată o prejudecată a modului în care gândim despre comportamentul altora, ci şi pentru că demonstrează importanţa studiilor psihologice.

Orice psiholog a fost distras la un moment dat, atunci când a încercat să explice rezultatele vreunui studiu printr-o formă de argumentare din următoarele două (printre altele!):
1.    Îţi puteam spune asta – este evident!
2.    Nu, în experienţa mea acest lucru nu este adevărat – oamenii nu se comportă aşa în realitate.

După cum arată acest studiu psihologic, oamenii sunt în realitate psihologi intuitivi slabi. Una dintre cele câteva excepţii se întâmplă atunci când răspunsurile sunt într-adevăr evidente, cum ar fi să îi întrebi pe oameni dacă este în regulă să ucizi. Dar întrebările asupra cărora putem fi cu toţii de acord nu sunt atât de interesante ca cele asupra cărora avem părerile împărţite.

Este, de asemenea, mai probabil ca oamenii să presupună că cineva care nu are aceleaşi viziuni ca ei, are o personalitate mult mai extremă decât a lor. Oare acest lucru se întâmplă deoarece oamenii gândesc în sinea lor, fie conştient, fie inconştient, dar în mod sigur în mod corect (a se citi „normal”) că ceilalţi oameni gândesc în acelaşi fel ca ei?

Ei bine, aparent nu. Deşi a fi conştient că nu îi cunoşti pe ceilalţi oameni reprezintă un început minunat. Şi acesta este un motiv bun pentru care avem nevoie de studii psihologice.

De ce ne comportăm iraţional? (2)

 

Traducere după 10-piercing-insights-into-human-nature de Silvia Gergeley