Vorbeam cu ceva vreme în urmă de excesul de "absolut" din discursul românului modern. Între timp (poate o fi fost şi atunci, dar nu l-am observat) a mai apărut un cuvânt fără de care nu îndrăznim să ne angajăm în vreo discuţie serioasă: "extrem". Declar acest termen clişeul sezonului...

 

 

Iată câteva exemple:

1. Victor Ponta: "Ponta: Monitorul Oficial a primit de la CC un înscris extrem de ciudat, semnat cu o bară, iar Parchetul va verifica". Ciudat ar fi fost puţin spus, nu? Nici "destul de ciudat" ori chiar "foarte ciudat" nu ar fi spus totul, sunt convins.

2. Mugur Isărescu: "Sunt extrem de onorat să fiu colonel în armata română; cam târziu, dar asta este". Cum o fi aceste sentiment, de extremă onoare?

3. Crin Antonescu: "Ioan Rus a minţit, este un om extrem de mincinos.. Are ceva de ascuns". Un om care minte o dată (în spaţiul public, în chestiunea cu pricina, a referendumului) este extrem de mincinos? Dar cel care minte mereu cum este?

4. Paul Krugman: "Viitorul euro rămâne extrem de îndoielnic". De ce nu îndoielnic? Ce spune în plus acest "extrem"? Mai are vreo şansă euro? Nu ar trebui, de vreme ce viitorul lui este extrem de îndoielnic, nu?

5. Nicoleta Luciu: “Sunt o mamă extrem de protectivă, dar, în același timp, autoritară”. Cum o fi o mamă extremă sub aspectul protecţiei? Îl ţine pe copil într-o cutie de plumb, sub cheie, legat, pentru a nu se răni pe când mişcă mâinile? Dacă e extrem de protectivă, atunci aşa trebuie că-şi creşte copilul.

În sfârşit, un student eminent afirmă, conform EvZilei, că era "extrem de mort ieri". "Azi", e mai puţin mort, adică nici măcar nu mai e mort, pentru că vorbeşte. Dar, atenţie! ieri era extrem de mort, nu doar mort.

"Extremul" este peste tot, în faţa blocului şi în Parlament, în parc şi în studiourile televiziunilor. Să trăim într-o lume a extremului? Toţi pare că avem parte de acţiuni extreme. Ceea ce facem este extrem, ceea ce vedem este, de asemenea, extrem. Dacă ne comportăm obişnuit, nu suntem demni de încrederea semenilor, nu? Trebuie, de bună seamă, să fim extremi pentru a fi noi înşine.

Dar ce înseamnă "extrem"? Să purcedem la plictisitoarea întreprindere de a citi dicţionarul limbii române...

 

EXTRÉM, -Ă, extremi, -e, adj., subst.
Adj. 1. Foarte mare, exagerat. ◊ Loc. adv. La extrem = până la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de...
2.
Foarte grav. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări deosebit de grave; radical, drastic.
3. Așezat în punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la margine.
4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime.

După cum puteţi vedea, dar sigur ştiaţi, "extrem" se referă la ceva aflat la limita ultimă, ceva extraordinar, nemaipomenit. Să fie astfel toate nimicurile pe care noi le declarăm ca fiind extreme? Desigur că nu.

"Extrem" a devenit un clişeu supărător, care pe lângă faptul că transformă activităţi banale, în mod comic, în adevărate apocalipse, îl mai şi înjoseşte pe bietul cuvânt, care ar trebui, nu-i aşa? să fie unul nobil, rar folosit şi cu măsură, căci se referă la... lucruri extreme (sic!).