Criza 1929Marea criză economică din 1929 a avut un impact planetar şi a durat până în 1939. A fost cea mai îndelungată şi severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată, provocând mari schimbări.

 

 

 

 

 

Este vorba despre schimbări fundamentale în structura instituţiilor economice, în politicile macroeconomice şi în teoria economică. Deşi s‑a declanşat în SUA, Marea Depresiune a produs un declin drastic al productivităţii, o rată deosebit de gravă a şomajului şi o deflaţie acută în aproape toate ţările lumii. Efectele sale sociale şi culturale nu au fost mai puţin copleşitoare, mai ales în SUA, unde Marea Depresiune a reprezentat cea mai mare calamitate cu care s‑au confruntat americanii de la Războiul Civil încoace.

ISTORIA ECONOMICĂ

Durata şi profunzimea Marii Depresiuni au variat substanţial de la ţară la ţară. A fost deosebit de lungă şi de gravă în Statele Unite şi Europa, mai blândă în Japonia şi în mare parte a Americii Latine. Poate că, previzibil, cea mai dură depresiune prin care economia mondială a trecut vreodată a fost declanşată de o mulţime de cauze. Declinul în cererea de consum, panica financiară şi politicile economice necugetate au cauzat colapsul productivităţii economice în SUA, în timp ce etalonul aurului, care lega aproape toate ţările lumii într‑o reţea de rate fixe de schimb valutar, a jucat un rol esenţial în propagarea crizei economice americane către celelalte ţări. Însănătoşirea economică după Marea Depresiune a fost, în mare parte, stimulată de renunţarea la etalonul aurului şi de expansiunea monetară ce i‑a urmat. Impactul economic al Marii Depresiuni a fost enorm, atât prin enorma suferinţă umană provocată, cât şi prin schimbările profunde în politicile economice.

 

 

DURATA ŞI GRAVITATEA

Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obişnuită, în vara anului 1929. Totuşi, criza s‑a agravat vizibil spre sfârşitul anului şi a continuat până la începutul lui 1933. Productivitatea reală şi preţurile au scăzut abrupt. Între apogeul şi finele crizei, producţia industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%. Indexul preţurilor vânzărilor en gros s‑a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul preţurilor sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în privinţa acurateţei statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în momentul culminant. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidenţiază prin comparaţie cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB‑ul ţării a scăzut cu doar două procente şi rata şomajului a atins mai puţin de zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 preţurile au continuat să crească, deşi rata lor de creştere a scăzut substanţial (fenomen cunoscut drept dezinflaţie).

Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s‑a confruntat cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de‑a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a căzut într‑o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite. Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s‑a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929, cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de‑a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Şi Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s‑a încheiat relativ devreme.

Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929 şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia, acolo deflaţia a fost neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. Poate că această deflaţie rapidă a ajutat la menţinerea declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile. Preţurile produselor de bază comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. De exemplu, preţurile cafelei, bumbacului, mătăsii şi cauciucului s‑au redus la jumătate numai între septembrie 1929 şi decembrie 1930. În consecinţă, pentru producătorii de bunuri de larg consum, balanţa comercială s‑a destabilizat abrupt.

Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. Productivitatea a crescut rapid la mijlocul anilor 1930: PIB‑ul real s‑a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 şi 1937. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu încât pe parcursul întregii perioade a rămas la cote substanţial reduse faţă de cele cu care economia americană era obişnuită. În 1937–1938, Statele Unite au suferit o altă scădere abruptă a activităţii economice, dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană a crescut cu o rapiditate mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Productivitatea la nivel naţional a revenit, în final, la tendinţa sa de lungă durată în 1942.

Recuperarea economică a cunoscut profunde variaţii în restul lumii. Economia britanică s‑a oprit din declin la puţin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în septembrie 1931, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârşitul anului 1932. Economiile mai multor ţări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 şi începutul lui 1932. Germania şi Japonia au început să‑şi revină în toamna lui 1932. Canada şi multe ţări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeaşi perioadă ca şi Statele Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Pe de altă parte, Franţa, care a resimţit criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte ţări, nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până în 1938.

 

CAUZELE DECLINULUI

Cauza fundamentală a Marii Depresiuni a fost reducerea consumului (uneori numit şi cerere agregată), ceea ce a dus la declinul producţiei, pe măsură ce producătorii şi comercianţii observau o creştere neplanificată de marfă în stocuri. Sursele reducerii cheltuielilor de consum în SUA au variat în decursul depresiunii, dar s‑au cumulat într‑un monumental declin al cererii globale. Regresul american a fost transmis restului lumii prin etalonul aurului. Cu toate acestea, mulţi alţi factori au influenţat criza economică în diverse ţări.

 

CRAHUL BURSEI DE VALORI

Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim considerat că ar fi rezultat din stricta politică monetară americană care viza restrângerea speculaţiilor la bursă. Anii 1920 au fost un deceniu prosper, dar nu o perioadă de dezvoltare excepţională. Preţurile rămăseseră relativ constante tot deceniul şi chiar au existat curbe moderate de recesiune atât în 1924, cât şi în 1927. Singurul sector în care excesul era vizibil a fost bursa de valori. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai bine de patru ori de la cota cea mai joasă din 1921, la valoarea de vârf din 1929. În 1928 şi 1929, Sistemul Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele dobânzilor, în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. Aceste rate mai mari ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia dobânzilor în domenii precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile, care la rându‑le au inhibat producţia. Unii savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929.

Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr‑o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Drept rezultat, când mai multe evenimente minore au dus la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929, investitorii şi‑au pierdut încrederea, iar balonul de săpun al bursei de valori s‑a spart. Panica vânzărilor s‑a declanşat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929. Multe acţiuni fuseseră cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i‑a forţat pe unii investitori să‑şi lichideze pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA (măsurate prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic, acest eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.

Crahul bursei de valori a redus substanţial cererea globală americană. Achiziţiile de bunuri de folosinţă îndelungată şi investiţiile în afaceri au suferit un puternic recul în urma crahului. O explicaţie plauzibilă ar fi că criza financiară a generat o nesiguranţă considerabilă în privinţa veniturilor viitoare, iar nesiguranţa, la rândul ei, a determinat consumatorii şi firmele să amâne achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Deşi pierderea de averi personale cauzată de căderea preţurilor pe acţiuni a fost relativ redusă, crahul a scăzut cheltuielile de consum, făcându‑i pe oameni să se simtă mai săraci. Consecinţa declinului drastic în cheltuielile consumatorilor şi ale întreprinderilor a fost că productivitatea reală în Statele Unite, care fusese într‑un lent regres până atunci, a intrat în cădere liberă la finele lui 1929 şi pe parcursul lui 1930. Astfel, deşi Marele Crah al bursei de valori şi Marea Depresiune economică sunt două evenimente distincte, scăderea preţurilor pe acţiuni a fost un factor care a contribuit la declinul producţiei şi la şomajul din SUA.

 

PANICĂ ÎN SECTORUL BANCAR ŞI CONTRACŢII MONETARE

Următoarea lovitură adusă cererii globale a avut loc în toamna anului 1930, când primul dintre cele patru valuri de panică în sectorul bancar a cuprins Statele Unite. O panică bancară se produce când depunătorii îşi pierd concomitent încrederea în solvabilitatea băncilor şi pretind ca depozitele bancare să le fie returnate în numerar. Băncile, care în mod normal deţin doar o fracţiune din depozite ca rezerve în numerar, sunt nevoite să‑şi anuleze creditele pentru a aduna lichidităţile necesare. Acest proces de lichidare precipitată a împrumuturilor poate determina chiar şi o bancă solvabilă să falimenteze. SUA au fost încercate de nenumărate momente de panică bancară în toamna lui 1930, în primăvara lui 1931 şi în toamna anilor 1931 şi 1932. Ultimul val de panică a continuat în iarna lui 1933 şi a culminat cu „vacanţa naţională a băncilor“ declarată de preşedintele Franklin D. Roosevelt pe 6 martie 1933. Vacanţa bancară a obligat toate băncile să se închidă pentru public urmând să li se permită să‑şi redeschidă ghişeele doar după ce inspectorii guvernului le‑au confirmat solvabilitatea. Panica a avut consecinţe serioase asupra sistemului bancar. Până în 1933, o cincime din băncile care funcţionau la începutul lui 1930 intraseră în faliment.

Prin însăşi natura lor, panicile în sectorul bancar sunt în mare parte incidente iraţionale şi inexplicabile, dar unii din factorii care contribuie la declanşarea ei pot fi explicaţi. Istoricii economiei cred că mărirea substanţială a datoriei fermelor în anii 1920, împreună cu politicile americane care au încurajat apariţia de bănci mici şi lipsite de diversitate au creat un mediu în care asemenea panici pot izbucni şi se pot extinde. Considerabilele datorii ale fermierilor au fost acumulate în parte din cauza preţurilor mari ale produselor agricole în timpul Primului Război Mondial, care i‑au determinat pe fermierii americani să apeleze la importante credite financiare în speranţa că‑şi vor mări producţia investind în proprietăţi funciare şi utilaje. Ca urmare a scăderii preţurilor pentru mărfurile agricole după război, fermierii au întâmpinat dificultăţi în achitarea ratelor de împrumut.

Rezerva Federală a avut tentative neconvingătoare de a preîntâmpina panica bancară. Economiştii Milton Friedman şi Anna J. Schwartz, în bine cunoscutul studiu O istorie monetară a Statelor Unite, 1867–1960 (A Monetary History of the United States, 1867–1960; 1963) au susţinut că moartea în 1928 a lui Benjamin Strong, guvernator al Băncii Rezervei Federale din New York încă din 1914, a fost o cauză semnificativă a acestei ineficienţe. Strong a fost un conducător viguros, care înţelegea capacitatea băncii centrale de a limita panicile. Moartea sa a lăsat un vid de putere la Rezerva Federală şi a permis unor persoane din conducere cu concepţii mai opace să blocheze orice intervenţie eficientă. Panicile au cauzat o creştere dramatică a totalului de lichidităţi pe care oamenii doreau să‑l deţină acasă în detrimentul depozitelor bancare. Creşterea raportului între banii gheaţă şi depozite a fost motivul principal pentru scăderea rezervei monetare cu 31% între 1929 şi 1933. Pe lângă faptul că a permis panicii să reducă rezerva monetară a SUA, Rezerva Federală a redus deliberat rezerva monetară şi a mărit ratele dobânzilor în septembrie 1931, când Marea Britanie a fost nevoită să renunţe la etalonul aurului, iar investitorii se temeau că şi Statele Unite vor proceda la fel.

Cercetătorii cred că asemenea declinuri ale rezervei monetare provocate de hotărârile Rezervei Federale au avut un profund efect de contracţie a productivităţii. Poate că o imagine simplă evidenţiază cel mai bine rolul predominant jucat de colapsul monetar în Marea Depresiune în SUA. În vremuri de normalitate economică, precum anii 1920, atât rezerva monetară, cât şi productivitatea tind să crească în mod constant. Dar la începutul anilor 1930 ambele s‑au prăbuşit. Colapsul rezervei monetare a inhibat cheltuielile în mai multe privinţe. Probabil cea mai relevantă a fost că regresul preţurilor reale şi cel al rezervei monetare a determinat consumatorii şi oamenii de afaceri să se aştepte la o eventuală deflaţie, manifestată prin scăderea salariilor şi a preţurilor. În consecinţă, deşi ratele nominale ale dobânzilor erau foarte coborâte, populaţia s‑a ferit de împrumuturi de teamă că salariile şi profiturile viitoare vor fi insuficiente pentru acoperirea ratelor de credit. La rândul ei, această ezitare a dus la reducerea severă a cheltuielilor, fie ele de consum sau sub forma investiţiilor de afaceri. Panica a exacerbat cu certitudine diminuarea cheltuielilor, deoarece a generat pesimism şi neîncredere. De asemenea, falimentul atâtor bănci a perturbat sistemul de împrumuturi, reducând astfel fondurile disponibile pentru investiţiile financiare.

 

AURUL CA STANDARD

Unii economişti argumentează că Rezerva Federală a permis sau chiar a cauzat căderile enorme ale rezervei monetare americane parţial pentru a menţine etalonul‑aur. La adăpostul său, fiecare ţară îşi determina valoarea monedei recurgând la aur ca unitate de măsură şi întreprindea acţiuni monetare pentru a‑şi proteja preţul fixat. Este posibil, dacă Rezerva Federală ar fi întreprins acţiuni mai energice ca răspuns la panicile bancare, să se fi stârnit un val de neîncredere printre economiile străine care ar fi considerat că SUA ar avea de gând să renunţe la etalonul‑aur. Ar fi rezultat un mare aflux al aurului peste graniţe, iar SUA ar fi fost obligate să devalorizeze aurul. De asemenea, dacă Rezerva Federală nu ar fi impus o oarecare rigiditate economică în toamna lui 1931, exista riscul unor atacuri speculative asupra dolarului, care ar fi forţat SUA să abandoneze etalonul‑aur laolaltă cu Marea Britanie.

Deşi se poartă polemici în privinţa impactului pe care etalonul‑aur l‑a avut în limitarea politicilor monetare americane, nu încape îndoială ca a fost un factor‑cheie în propagarea declinului economic al Americii către restul lumii. Prin etalonul‑aur, dezechilibrele din comerţ sau din cursul de valori au determinat o creştere a vânzărilor de aur pe pieţele internaţionale. De exemplu, la mijlocul anilor 1920 cererea internaţională puternică pentru bunuri americane, precum acţiunile şi obligaţiunile, a adus considerabile influxuri de aur în SUA. În acelaşi mod, decizia Franţei, luată după Primul Război Mondial, de a reveni la etalonul‑aur în condiţiile deprecierii francului a condus la surplusuri comerciale şi la un substanţial influx de aur.

Marea Britanie a ales să se întoarcă la etalonul‑aur după Primul Război Mondial la paritatea antebelică. Însă inflaţia din timpul războiului presupunea aprecierea lirei, iar această apreciere a atras deficituri comerciale şi importante afluxuri de aur după 1925. Pentru a împiedica reducerea rezervei de aur, Banca Angliei a crescut substanţial rata dobânzilor. Rata mare a dobânzilor a descurajat achiziţiile de bunuri şi investiţiile, producând o rată mare a şomajului în Marea Britanie pe tot parcursul celei de‑a doua jumătăţi a anilor 1920.

Odată ce economia americană a început să se contracte sever, tendinţa de influx al aurului din alte ţări spre Statele Unite s‑a intensificat. Factorul determinant a fost deflaţia din SUA, care făcea bunurile americane deosebit de dezirabile pentru străini, în timp ce veniturile mici reduceau cererea americană pentru produsele străine. Pentru a contracara tendinţa rezultantă către un surplus comercial american dublat de influxuri de aur venit de peste hotare, băncile centrale din lume au ridicat ratele dobânzilor. În principiu, menţinerea etalonului internaţional al aurului pretindea o contracţie monetară masivă în toate economiile lumii pentru a o egala pe cea care avea loc în SUA. Consecinţa a fost un regres al productivităţii şi al preţurilor în multe ţări, care, la rândul său, aproape că a egalat criza din SUA.

Crize financiare şi panici bancare au avut loc într‑un număr de ţări în afară de Statele Unite. În mai 1931 dificultăţile întâmpinate de Creditanstalt, cea mai mare bancă a Austriei, în efectuarea plăţilor au declanşat un lanţ de crize financiare care au acoperit o mare parte a Europei şi au determinat Marea Britanie să renunţe la etalonul‑aur. Printre ţările cele mai afectate de falimentele bancare şi de volatilitatea pieţelor financiare s‑au numărat Austria, Germania şi Ungaria. Aceste crize bancare răspândite ar fi putut să fie rezultatul slabei organizări, al altor factori locali sau pur şi simplu al propagării de la o ţară la alta. În plus, deoarece forţa celelalte ţări să se ralieze deflaţiei din SUA, etalonul‑aur a redus valoarea garanţiilor suplimentare ale băncilor, făcându‑le mai vulnerabile la cererile de lichidare a depozitelor bancare. Ca şi în SUA, panica în sectorul bancar şi alte perturbări ale pieţei financiare din alte ţări au dus la scăderea productivităţii şi a preţurilor.

 

CREDITE ŞI COMERŢ INTERNAŢIONAL

Unii cercetători accentuează asupra importanţei pe care o au şi alte circumstanţe economice internaţionale. Creditele externe înspre Germania şi America Latină au căpătat o amploare apreciabilă la mijlocul anilor 1920, însă împrumuturile externe americane au scăzut în 1928 şi 1929 din cauza ratelor de dobândă în urcare şi a dezvoltării bursei de valori din Statele Unite. Această reducere a împrumuturilor externe ar putea să fi contribuit la contracţiile ulterioare ale sistemului de credite şi la reculul de productivitate în ţările debitoare. În Germania, care a avut o inflaţie foarte rapidă (hiperinflaţie) la începutul anilor 1920, este posibil ca autorităţile monetare să fi ezitat să aplice politici de expansiune pentru a contracara ritmul lent al economiei, fiindcă se temeau că vor reactiva inflaţia. Efectele reducerii creditelor externe ar putea explica de ce economiile Germaniei, Argentinei şi Braziliei au început să se clatine înainte ca Marea Depresiune să se declanşeze în SUA.

Adoptarea tarifului Smoot‑Hawley în 1930 în SUA şi apariţia la scară globală a politicilor comerciale protecţioniste au creat alte complicaţii. Tariful Smoot‑Hawley era menit să majoreze veniturile fermelor prin reducerea competiţiei externe pe piaţa produselor agricole. Însă şi alte ţări au urmat exemplul, atât ca măsură de represalii, cât şi în încercarea de a corecta dezechilibrele comerciale. Cercetătorii sunt de părere că aceste politici ar fi putut reduce comerţul într‑o oarecare măsură, dar nu au fost o cauză majoră a depresiunii în cazul marilor producători industriali. Totuşi, politicile protecţioniste ar putea să fi contribuit la extraordinara cădere a preţurilor mondiale pentru materiile prime, care a produs probleme serioase ale balanţei de plăţi pentru ţările producătoare de bunuri neprelucrate din Africa, Asia şi America Latină şi a determinat politici de contractare fiscală şi monetară în acele state.

 

SURSELE RECUPERĂRII ECONOMICE

Ţinând cont de influenţa covârşitoare pe care au avut‑o contracţia monetară şi etalonul‑aur în declanşarea Marii Depresiuni, nu este surprinzător că deprecierile valutei şi expansiunile monetare au fost principalele surse de relansare economică în întreaga lume. Există o corelaţie remarcabilă între perioadele în care diverse state au abandonat etalonul‑aur (ori şi‑au depreciat substanţial valuta) şi perioadele în care au reînceput creşterile de productivitate economică. De exemplu, Marea Britanie, forţată să renunţe la etalonul‑aur în septembrie 1931, şi‑a revenit destul de repede, în timp ce SUA, care nu şi‑au depreciat efectiv moneda până în 1933, s‑au relansat economic mult mai târziu. În mod similar, în Argentina şi Brazilia, care au început procesul de depreciere în 1929, criza nu a căpătat proporţii, situaţia economică fiind deja stabilă în 1935. Pe de altă parte, Belgia şi Franţa, state din „Blocul Aurului“, încă tributare etalonului‑aur şi deloc grăbite să‑şi deprecieze moneda, aveau, chiar şi în 1935, o producţie economică la cote semnificativ mai mici decât cele din 1929.

Însă deprecierea nu a determinat direct creşterea productivităţii, ci a permis, mai degrabă, statelor afectate să‑şi mărească rezervele monetare fără a avea grija cursului aurului şi a ratelor de schimb. Ţările care s‑au folosit mai mult de această libertate de acţiune au avut o revenire economică mai spectaculoasă. Expansiunea monetară din SUA la începutul lui 1933 a fost deosebit de dramatică. Rezerva americană s‑a mărit cu aproape 42% între 1933 şi 1937. Această expansiune monetară s‑a datorat în mare măsură influxului substanţial de aur către Statele Unite, motivat parţial de tensiunile politice crescânde în Europa, care, ulterior, au culminat cu Al Doilea Război Mondial. Expansiunea monetară a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzilor şi prin credite mai accesibile. De asemenea, a indus aşteptări de inflaţie, mai degrabă decât de deflaţie, insuflând astfel mai multă încredere potenţialilor debitori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a acoperi ratele unui eventual împrumut. Un semnal evident că expansiunea monetară a stimulat reabilitarea economică a SUA prin încurajarea creditelor a fost creşterea cheltuielilor efectuate de consumatori şi întreprinderi pentru produse în rate, precum maşini, camioane şi utilaje, în detrimentul cheltuielilor de consum pentru servicii.

Politicile fiscale au avut un rol minor în stimularea relansării economice în SUA. Legea veniturilor din 1932 a mărit rata taxelor, în mare pentru a echilibra bugetul federal, şi, prin aceasta, a dat o nouă lovitură care a produs contracţia economiei, descurajând în continuare cheltuielile. Programul New Deal (Noua Înţelegere) al preşedintelui Franklin D. Roosevelt, iniţiat la începutul lui 1933, a inclus un număr de noi programe federale cu scopul de a genera procesul de relansare economică. Bunăoară, Administraţia Lucrărilor Publice (Works Progress Administration; WPA) a angajat şomeri să lucreze la proiecte de construcţie a clădirilor guvernamentale, iar Autoritatea bazinului hidrografic al râului Tennessee (Tennessee Valley Authority; TVA) a construit baraje şi centrale electrice într‑o zonă deosebit de afectată de criză. Totuşi, creşterile efective ale cheltuielilor guvernamentale şi ale deficitului de buget guvernamental au fost mici comparativ cu dimensiunile economiei americane. Acest fapt este cu atât mai evident când luăm în considerare deficitele bugetare la nivelul fiecărui stat, întrucât aceste deficite se accentuau chiar după ce deficitul federal se stabiliza. În consecinţă, noile programe de cheltuieli iniţiate de New Deal au avut asupra economiei un efect redus de expansiune. Rămâne de discutat dacă au avut totuşi efecte pozitive asupra atitudinii consumatorilor şi mediului de afaceri.

Este posibil ca unele programe din cadrul politicii New Deal chiar să fi stingherit redresarea. De exemplu, Legea redresării industriei naţionale din 1933 a pus bazele Administraţiei Naţionale de Relansare (National Recovery Administration; NRA), care avea rolul de a încuraja întreprinderile din fiecare sector industrial să adopte un cod de comportament. Aceste coduri descurajau competiţia între firme în stabilirea preţurilor, stabileau salarii minime în fiecare sector industrial şi, uneori, impuneau limitarea producţiei. La fel, Legea regularizării agricole din 1933 a dus la înfiinţarea Administraţiei de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration; AAA), care a impus reguli şi a acordat stimulente materiale fermierilor pentru a limita producţia, în speranţa că astfel vor creşte preţurile produselor agricole. Studiile moderne sugerează că asemenea practici anticompetitive şi linii directoare în privinţa salariilor şi preţurilor au cauzat inflaţia la începutul perioadei de relansare în SUA şi au descurajat reangajările şi producţia.

Relansarea economică în SUA a fost blocată de o altă recesiune care a început în mai 1937 şi a durat până în iunie 1938. Una dintre sursele recesiunii din 1937–1938 a fost decizia Rezervei Federale de a înăspri cerinţele pentru rezervele monetare. Această decizie, generată de temerile că economia ar putea fi expusă exceselor speculative, a provocat nu doar întreruperea creşterii rapide a rezervei monetare, ci chiar o nouă cădere a sa. Contracţiile fiscale şi scăderea investiţiilor în stocuri de marfă din cauza tulburărilor sindicale sunt tot atâţia factori agravanţi ai crizei. Faptul că Statele Unite au resimţit o a doua contracţie economică foarte severă înainte să‑şi fi revenit din enormul declin de la începutul anilor 1930 este motivul principal pentru care SUA au rămas în criză un întreg deceniu.

Al Doilea Război Mondial a avut doar un rol modest în relansarea economică americană. În pofida recesiunii din 1937–1938, în 1939 PIB‑ul real în SUA era mult peste cotele dinaintea depresiunii, iar în 1941 ajunsese la distanţă de doar zece procente faţă de tendinţa pe termen lung. Astfel, în mod fundamental, SUA îşi reveniseră în mare măsură înainte de majorarea cheltuielilor militare. Concomitent, economia SUA era cumva sub valorile impuse de tendinţele economice, la începutul războiului, iar rata şomajului era de cca zece procente în 1941. Deficitul bugetului guvernamental a crescut rapid în 1941 şi 1942 pentru a întări forţa militară, iar Rezerva Federală a răspuns ameninţării şi, mai târziu, realităţii războiului asigurându‑se de creşterea importantă a rezervei monetare în această perioadă. Politicile fiscale şi monetare expansioniste, dublate de recrutările în masă începute în 1942, au reîntors îndată economia pe făgaş ascendent şi au redus rata şomajului la cotele dinaintea Marii Depresiuni. Deci, chiar dacă războiul nu a fost factorul determinant pentru revenirea economiei pe trend ascendent în SUA, conflagraţia mondială a jucat un rol în combaterea şomajului.

Însemnătatea expansiunii fiscale, în special a cheltuielilor militare, în stimularea relansării economice a variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie, asemenea SUA, nu a folosit expansiunea fiscală în deosebită măsură la începutul revenirii sale. Totuşi, şi‑a mărit considerabil cheltuielile militare după 1937. Franţa a crescut taxele la mijlocul anilor 1930 în efortul de a proteja etalonul‑aur, dar, apoi, a avut mari deficite bugetare începând cu 1936. Însă efectul de expansiune al acestor deficite a fost contracarat întrucâtva de o legiferare a reducerii săptămânii de lucru în Franţa de la 46 la 40 de ore – o schimbare care mărea costurile şi reducea producţia. Politicile fiscale au fost folosite cu mai mult succes în Germania şi Japonia. Deficitul bugetar german ca parte a produsului intern s‑a mărit nesemnificativ la începutul revenirii economice, dar a crescut exponenţial după 1934, ca rezultat al cheltuielilor în lucrările publice şi reînarmare. În Japonia, cheltuielile guvernului, mai ales cele în domeniul militar, s‑au mărit de la 31 la 38% din PIB între 1932 şi 1934, soldându‑se cu deficite bugetare importante. Stimulul fiscal, combinat cu o expansiune monetară substanţială şi cu un yen depreciat, a readus economia niponă la ocuparea totală a forţei de muncă într‑un timp relativ scurt.

 

IMPACTUL ECONOMIC

Cel mai devastator impact al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană fără precedent. Într‑o scurtă perioadă de timp, productivitatea la scară globală şi nivelul de trai s‑au prăbuşit brusc. Până la o pătrime din forţa de muncă a ţărilor industrializate s‑a aflat în neputinţa de a‑şi găsi de lucru la începutul anilor 1930. Deşi condiţiile economice au început să se amelioreze spre mijlocul anilor 1930, redresarea totală nu s‑a înfăptuit decât la finele deceniului.

De asemenea, Marea Depresiune şi răspunsul politic la ea au schimbat radical economia mondială. Cel mai evident, au grăbit, dacă nu chiar produs, sfârşitul etalonului internaţional al aurului. Deşi, după Al Doilea Război Mondial, a fost restabilit un sistem de rate fixe de schimb valutar, graţie sistemului Bretton Woods, economiile lumii nu au mai aderat la sistemul respectiv cu convingerea şi fervoarea pe care au avut‑o faţă de etalonul‑aur. Până în 1973, ratele de schimb fixe fuseseră abandonate în favoarea cursurilor de schimb flotante (sau flexibile).

Atât uniunile sindicale, cât şi sistemele de ajutor social s‑au dezvoltat substanţial în anii 1930. În SUA, numărul membrilor de sindicat a crescut de mai bine de două ori între 1930 şi 1940. Această tendinţă a fost stimulată pe de o parte de şomajul sever al anilor 1930 şi de promulgarea Legii naţionale a raporturilor sindicale (National Labor Relations Act, 1935), numită şi Legea Wagner, care încuraja negocierile colective. Statele Unite au pus bazele plăţii compensaţiilor pentru şomaj şi asigurărilor pentru persoanele în etate şi moştenitori prin Legea asigurărilor sociale (Social Security Act, 1935), promulgată ca reacţie la privaţiunile anilor 1930. Este neclar dacă aceste schimbări ar fi avut eventual loc în SUA dacă nu s‑ar fi produs Marea Depresiune. În multe ţări europene numărul membrilor sindicali a crescut şi s‑au instituit pensiile de stat înainte de anii 1930. Cu toate acestea, ambele tendinţe s‑au amplificat în Europa în timpul Marii Depresiuni.

În multe ţări, controlul guvernamental al economiei, mai ales al pieţelor financiare, a luat amploare în acea perioadă. SUA, de exemplu, au înfiinţat Comisia Titlurilor de Valoare şi a Bursei (Securities and Exchange Commission; 1934) pentru a controla emiterea de noi acţiuni şi practicile comerciale din cadrul bursei de valori. Legea bancară (Banking Act) din 1933, numită şi Legea Glass‑Steagall, a prevăzut asigurarea depozitelor bancare în SUA şi a interzis băncilor să gireze sau să emită titluri de valoare. Asigurările depozitelor bancare, preluate în practica economică globală abia după Al Doilea Război Mondial, au eliminat panicile bancare din seria de circumstanţe agravante ale recesiunii în SUA după 1933.

Marea Depresiune a jucat un rol crucial şi în dezvoltarea politicilor macroeconomice destinate moderării recesiunilor şi revirimentelor economice. Caracterul determinant al reducerii cheltuielilor şi al contracţiei monetare în perioada depresiunii a stat la baza lucrării economistului britanic John Maynard Keynes, Teorie generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor (General Theory of Employment, Interest, and Money, 1936). Teoria lui Keynes a sugerat că majorarea cheltuielilor guvernamentale, micşorarea impozitelor şi expansiunea monetară ar putea fi folosite pentru a combate depresiunea economică. Aceste propuneri, precum şi consensul crescând că guvernul ar trebui să încerce să stabilizeze piaţa muncii au influenţat adoptarea unor politici economice mult mai proactive din anii 1930 încoace. Adunările legislative şi băncile centrale din întreaga lume încearcă acum periodic să prevină sau să atenueze recesiunile. E greu de spus dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc în cazul în care Marea Depresiune nu s‑ar fi produs. Este clar că această schimbare a redus şansele ca un declin în cheltuieli să fie lăsat să se multiplice şi să se răspândească în întreaga lume, aşa cum s‑a întâmplat pe parcursul Marii Crize a anilor 1930.

 

 

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Nici un deceniu din sec. XX nu a fost mai terifiant pentru umanitate decât anii 1930. Traumele acestui deceniu includ dezastre economice, apariţia totalitarismului şi zorii (sau chiar realitatea) războiului. Cu toate acestea, deceniul este evocat în feluri diferite în părţi diferite ale lumii. În amintirea americanilor, anii 1930 au dăinuit ca perioada Marii Depresiuni. Panicile bancare au subminat încrederea în sistemul economic şi şomajul a restrâns încrederea în viitor. Cea mai cumplită secetă din istoria americană modernă a lovit preria în 1934. Furtunile care au cuprins milioane de hectare de teren au redus întreaga zonă la un imens Dust Bowl („castron“ de praf) şi au nimicit recoltele şi şeptelurile din gospodării în proporţii fără precedent. Drept urmare, aproape 2,5 milioane de oameni au părăsit statele din prerie, mulţi îndreptându‑se spre California, unde speranţa unei vremi senine şi a unei vieţi mai bune s‑a destrămat imediat în contact cu realitatea muncii greu de găsit şi prost plătite a zilierilor rătăcind de la o fermă la alta.

Pentru americani, anii 1930 vor fi asociaţi mereu cu imaginea cozilor la pâine, a vânzătorilor de mere la colţ de stradă, a fabricilor zăvorâte, a sărăciei din zonele rurale şi a aşa‑numitelor Hooverviles (numite după preşedintele Herbert Hoover), unde întregi familii lăsate fără casă se refugiau în adăposturi încropite din lemn, carton şi tablă. Era o perioadă când mii de adolescenţi au îngroşat rândurile vagabondajului, multe căsătorii au fost amânate şi logodnele erau interminabile, rata naşterilor a căzut, iar copiii au crescut prematur, adeseori asumându‑şi responsabilităţi de adult, dacă nu rolul de sprijin moral pentru nişte părinţi deznădăjduiţi. A fost o perioadă în care numărul femeilor angajate a crescut, ceea ce ajuta familiile nevoiaşe, dar adâncea presiunea psihologică asupra bărbatului american, cel care, în mod tradiţional, punea pâinea pe masă. A fost un timp în care una dintre cele mai populare melodii era Brother, Can You Spare a Dime? (Frate, poţi să‑mi scapi un ban?).

 

PREOCUPĂRI GLOBALE

Amintirile europenilor nu sunt bântuite de dificultăţile economice, deşi considerabile, ci de spectrul lui Adolf Hitler şi al ambiţiei sale de a cuceri continentul european. Bineînţeles, Marea Depresiune a creat mediul perfect – instabilitate politică şi o populaţie disperată şi vulnerabilă – ca naziştii să poată acapara puterea şi să construiască imperiul fascist. În consecinţă, răspândirea totalitarismului şi nu greutăţile economice a preocupat minţile europenilor în anii 1930. Situaţia era similară în Asia, unde penuria urbană şi rurală era o caracteristică normală a vieţii economice. Mai mult, acel deceniu este indisolubil legat de ascensiunea şi brutalitatea imperialismului japonez. Astfel, în vreme ce americanii au fost preocupaţi de‑a lungul întregului deceniu cu propriile dificultăţi interne, europenii şi asiaticii s‑au confruntat cu alte probleme, care le depăşeau graniţele.

Pe lângă acestea, dilemele economice specifice ale anilor 1930 erau necunoscute pentru americani, în mare parte pentru că experienţele lor istorice au fost atât de deosebite faţă de ale celorlalte ţări. De pildă, când scriitorul britanic George Orwell a publicat Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier) în 1937, el descria o problemă veche: sistemul de clase şi efectul său imemorial asupra muncitorilor din Marea Britanie. Dar când scriitori americani ca Edmund Wilson sau John Steinbeck au scris despre oprirea liniilor de asamblare în Detroit sau despre exodul aşa‑numiţilor Okies (locuitori din Oklahoma alungaţi de furtunile de praf) spre California, ei descriau ceva nou: colapsul aproape total al unei economii iniţial prospere. Americanii au fost absorbiţi de Marea Depresiune deoarece nu mai întâlniseră o cădere economică de asemenea proporţii. Din această cauză, spre deosebire de omologii lor străini, nici măcar n‑au început să se gândească la apropierea războiului sau la pericolele totalitarismului până la sfârşitul anilor 1930.

Dar, indiferent de cât de insulari au fost americanii în mare parte a deceniului, lumea le‑a bătut la uşă în anii 1930. Când americanii îşi făceau griji în privinţa economiei lor, intelectuali, oameni de ştiinţă, erudiţi, artişti şi regizori europeni fugeau realmente pentru a‑şi salva vieţile. Mulţi au fugit în Statele Unite.

Cel mai important eveniment din istoria culturii europene în anii 1930 a fost această „hemoragie“ masivă de talente. Nimeni nu a fost mai responsabil pentru înclinarea balanţei culturale de putere dinspre Europa către Statele Unite decât Hitler. Din momentul în care a preluat puterea în Germania în 1933, arderea de cărţi, concedierea savanţilor evrei din universităţile germane, atacul asupra artei moderne şi cucerirea Europei la sfârşitul deceniului i‑au obligat pe cei mai iluştri membri ai intelectualităţii europene să fugă, mulţi dintre ei întâi în Franţa, apoi în SUA. Chiar şi o listă parţială a emigranţilor înspre America în anii 1930 este impresionantă. Printre cercetătorii din domeniul ştiinţelor naturii (mulţi indispensabili pentru construirea bombei atomice) se numără Albert Einstein, Enrico Fermi, Edward Teller, Leo Szilard şi Hans Bethe. Printre cei din domeniul ştiinţelor sociale se află Erik Erikson, Hannah Arendt, Erich Fromm, Paul Lazarsfeld şi Theodor Adorno. Şi filozofi precum Paul Tillich şi Herbert Marcuse au emigrat, la fel şi scriitori şi dramaturgi ca Thomas Mann, Vladimir Nabokov şi Bertolt Brecht. Printre muzicieni şi compozitori se aflau Igor Stravinsky, Bйla Bartуk, Arnold Schoenberg, Paul Hindemith şi Kurt Weill. Printre arhitecţi s‑au numărat Walter Gropius şi Ludwig Mies van der Rohe. Au emigrat, de asemenea, pictori şi sculptori, printre care se remarcă Marc Chagall, Piet Mondrian şi Marcel Duchamp. Iar printre cei care şi‑au găsit un cămin la Hollywood au fost Fritz Lang şi Billy Wilder – ca să nu‑l mai menţionăm pe regizorul maghiar Michael Curtiz, al cărui legendar film Casablanca (1942) a fost, în parte, un omagiu adus actorilor europeni refugiaţi, de la Peter Lorre la Ingrid Bergman.

Merită menţionat că nu toate persoanele care căutau să pătrundă în Statele Unite ca refugiaţi din Germania nazistă erau prestigioşi erudiţi, artişti, oameni de ştiinţă sau muzicieni. Majoritatea erau europeni obişnuiţi, dar în decursul anilor 1930 Congresul SUA a decis să nu liberalizeze legislaţia în domeniul imigraţiei pentru a nu permite mai mult decât o cotă minimă de sosiri.

În urma migraţiei masive de importante personalităţi intelectuale şi artistice, spre sfârşitul anilor 1930 oraşul New York şi Hollywoodul înlocuiseră Parisul şi Viena ca bastioane ale culturii occidentale – la fel cum Washingtonul va înlocui Londra şi Berlinul drept centru al politicii şi diplomaţiei occidentale la sfârşitul celui de‑Al Doilea Război Mondial. Pentru a înţelege America în evoluţia ei ca superputere postbelică, atât din punct de vedere cultural cât şi politic, este necesar să înţelegem mai întâi cum au răspuns şi s‑au înălţat Statele Unite din experienţa Marii Depresiuni din anii 1930.

 

MIŞCĂRI POLITICE ŞI SCHIMBĂRI SOCIALE

Făcând abstracţie de războiul civil, Marea Depresiune a fost cea mai mare criză din istoria Statelor Unite. La fel ca în timpul războiului civil, SUA păreau să se dezintegreze, cel puţin la începutul anilor 1930. Însă în pofida turbulenţelor şi panicii, în cele din urmă criza a avut drept consecinţă mai degrabă redarea încrederii oamenilor decât mari schimbări în societate.

A fost o perioadă de mari inovaţii politice, majoritatea reprezentate de reformele introduse de celebrul New Deal al preşedintelui Franklin D. Roosevelt şi de încercările administraţiei sale de a rezolva problemele stringente ale statului: sărăcie, şomaj şi dezintegrarea economiei americane. A fost o perioadă în care numeroşi americani au cochetat cu ideile şi organizaţiile marxiste, precum şi cu gândul că Uniunea Sovietică ar putea fi modelul unei societăţi umane. Mai presus de toate, a fost un deceniu caracterizat prin efervescenţă culturală, în care scriitorii, artiştii şi, în general, intelectualii americani au experimentat formele noi, orientate mai mult către societate, ale literaturii, picturii, teatrului, muzicii şi divertismentului de masă.

Paradoxal însă, tumultul anilor 1930 s‑a dovedit a avea un impact cu caracter mai degrabă conservator asupra societăţii americane. Marea Depresiune i‑a convins pe oamenii din toate clasele sociale de importanţa stabilităţii economice şi i‑a învăţat să gestioneze banii cu grijă, în loc să îşi asume riscuri inutile. În plus, confruntaţi cu spectrul ideologiilor totalitare din Europa şi Japonia, americanii au redescoperit virtuţile democraţiei şi acea decenţă caracteristică cetăţeanului obişnuit – legendarul „om de rând“ din discursurile lui Roosevelt, filmele lui Frank Capra şi picturile lui Norman Rockwell. Astfel, un deceniu marcat de schimbări sociale fundamentale, chiar radicale, s‑a încheiat cu reafirmarea trecutului cultural şi a idealurilor politice americane.

În anii 1920, în schimb, mulţi intelectuali americani, dezamăgiţi de ceea ce ei considerau drept măcelul fără sens din Primul Război Mondial, arătaseră un interes redus faţă de politică şi de mişcările sociale şi nici nu erau foarte atraşi de viaţa în SUA. Majoritatea romancierilor, poeţilor, artiştilor, compozitorilor şi oamenilor de ştiinţă americani continuau să creadă, tributari unei mentalităţi de secol XIX, că Statele Unite erau inferioare Europei din punct de vedere cultural. Astfel, studiile într‑un mare centru universitar european erau considerate absolut necesare pentru a te pune la curent cu ultimele inovaţii în literatură, pictură sau muzică ori pentru studiul celor mai noi teorii din fizică sau psihanaliză.

Însă căderea bursei din 1929, închiderile fabricilor şi creşterea şomajului la începutul anilor 1930, coroborate cu accederea la putere a lui Hitler în Germania, în 1933, i‑au obligat pe mulţi „expatriaţi“ nu numai să se întoarcă în SUA, ci şi să se implice politic în problemele ţării natale. În anii cei mai dificili ai crizei, 1930–1935, această implicare a dus deseori la atracţia faţă de marxism, Uniunea Sovietică şi Partidul Comunist din SUA.

Marxismul părea să explice foarte convingător cauzele căderii capitalismului, oferind, în acelaşi timp, perspectiva unei ordini sociale alternative. Uniunea Sovietică, rezultatul primei revoluţii de inspiraţie marxistă încununate cu succes, părea în anii 1930 întruchiparea concretă a ceea ce mulţi autori au numit (în termeni pragmatici tipic americani) „experimentul“ socialist. În plus, din 1934 până în 1939, Uniunea Sovietică a fost cel mai important adversar al Germaniei naziste: a căutat să se alieze cu Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite şi a susţinut necesitatea unui parteneriat cu democraţiile occidentale, promovând un „front popular“, o alianţă între liberali şi socialişti în cadrul democraţiilor occidentale pentru a opri răspândirea fascismului în Europa şi în restul lumii. Dorinţa Moscovei de a participa la o coaliţie antifascistă nu a părut niciodată mai reală decât în timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), când Uniunea Sovietică a fost singura ţară, în afară de Mexic, care a oferit ajutor concret republicanilor spanioli împotriva forţelor lui Francisco Franco (susţinut de Hitler şi de Benito Mussolini).

În acelaşi timp, partidele comuniste din SUA şi din Europa Occidentală le ofereau intelectualilor şi altor reprezentanţi ai clasei mijlocii sentimentul că nu mai erau nişte indivizi solitari care sufereau de pe urma eşecurilor capitalismului, ci aparţineau unei comunităţi dinamice de oameni care gândeau la fel, unei mişcări internaţionale mult mai importante decât fiecare dintre ei luaţi individual şi că efectiv făceau cu toţii istorie. Aceste motive au făcut ca marxismul, Uniunea Sovietică şi partidele comuniste naţionale să se bucure de un mare prestigiu în anii 1930, prestigiu pe care nu îl avuseseră niciodată în anii 1920 şi de care nu se vor mai bucura niciodată după Marea Depresiune.

În 1932, 53 de scriitori americani importanţi, printre care romancierii Sherwood Anderson şi John Dos Passos, poetul Langston Hughes, criticii literari Edmund Wilson şi Malcolm Cowley, filozoful Sidney Hook şi jurnalistul Lincoln Steffens, şi‑au anunţat susţinerea pentru William Z. Foster, candidatul Partidului Comunist la preşedinţie. Deşi Dos Passos, Wilson şi Hook au devenit mai târziu critici acizi ai Uniunii Sovietice şi ai regimului stalinist, entuziasmul lor iniţial pentru o revoluţie socialistă arată cât de convingătoare erau, în acel moment, pentru intelectuali valorile şi ideile stângii politice.

Poate nici un alt scriitor nu a reflectat mai bine acestă nouă tendinţă a angajării sociale decât Ernest Hemingway. În 1929, Hemingway publică romanul Adio, arme! (A Farewell to Arms). Eroul, locotenentul Henry, şofer de ambulanţă voluntar în Italia în Primul Război Mondial, ca şi Hemingway, decide să evadeze din nebunia războiului şi să încheie o „pace separată“. Aici, dezertarea este privită ca un act justificat, chiar eroic. Peste 11 ani, în 1940, Hemingway publică un alt roman despre război, de această dată despre Războiul Civil Spaniol, intitulat Pentru cine bat clopotele (For Whom the Bell Tolls; titlul a fost preluat din poemul lui John Donne, în sine un imn dedicat solidarităţii umane). În acest roman, Robert Jordan, tot voluntar, însă într‑o trupă a gherilelor ce luptau împotriva lui Franco, este grav rănit şi decide să rămână în urmă pentru a apăra un pod, acoperind astfel retragerea camarazilor. Jordan, spre deosebire de locotenentul Henry, găsise o cauză pentru care merita să lupte şi să moară. Iar identificarea lui Hemingway cu republicanii spanioli, pentru care a strâns bani şi a participat la realizarea unui documentar numit Pământul spaniol (The Spanish Earth, 1937), este simptomatică pentru evoluţia nivelului de implicare politică a intelectualilor vremii. Nici el, nici personajele sale nu ar fi procedat la fel cu zece ani în urmă.

Desigur, nu toţi scriitorii americani din perioada crizei erau încântaţi de comunism sau de Uniunea Sovietică. Majoritatea intelectualilor şi artiştilor, ca şi concetăţenii lor, găseau că e mult mai cuminte să voteze pentru Roosevelt, decât să‑l idolatrizeze pe Iosif Visarionovici Stalin. La mijlocul şi spre sfârşitul anilor 1930, un număr tot mai mare de intelectuali americani, grupaţi în jurul revistei literare şi politice Partisan Review, au devenit antistalinişti militanţi, în ciuda faptului că unii erau încă adepţi ai socialismului. Îşi schimbaseră însă poziţia în urma „proceselor“ de faţadă, care i‑au trimis pe foştii colaboratori bolşevici ai lui Stalin în lagărele de muncă din Siberia (sau, mai des, la moarte, în închisori) şi au instaurat teroarea în Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, au început să circule zvonuri despre uciderea troţkiştilor şi a anarhiştilor în spatele liniilor republicane din Spania. Însă abia în 1939, când Stalin a şocat lumea semnând în luna august un pact de neagresiune cu duşmanul său de moarte, Hitler, Partidul Comunist din SUA şi Uniunea Sovietică au rămas fără autoritate morală în faţa intelectualilor americani.

 

NOI FORME DE EXPRIMARE CULTURALĂ

Romancierii, poeţii, pictorii şi dramaturgii anilor 1930 nu aveau nevoie să fie marxişti pentru a crea lucrări în care să dezbată problemele Marii Depresiuni sau pericolul fascist. Mulţi dintre cei care chiar simpatizau cu marxismul au preferat să o facă doar la nivel declarativ, fără să se alăture efectiv partidului comunist. Majoritatea scriitorilor şi artiştilor din prosperii ani 1920 se considerau membrii unei avangarde transatlantice şi discipolii lui Pablo Picasso, James Joyce sau Igor Stravinsky. În perioada grea a anilor 1930, ei respingeau ceea ce considerau acum ca escapismul şi slăbiciunea mentorilor lor modernişti, cum a făcut Malcolm Cowley în memoriile sale referitoare la anii 1920, intitulate Întoarcerea din exil (Exile’s Return, 1934). Având în vedere dezastrele economice şi politice din ţara lor şi de peste hotare, încercau să se concentreze asupra dificultăţilor muncitorilor şi ale arendaşilor, ale cetăţenilor de culoare, ale săracilor şi celor ale căror bunuri fuseseră confiscate. Mai mult, doreau să‑şi comunice descoperirile într‑un limbaj pe care publicul să‑l poată înţelege cu uşurinţă, fie el literar, vizual sau muzical.

Acest impuls a dus la apariţia a unei estetici a realismului documentaristic şi a protestului social într‑o multitudine de genuri. Pentru scriitori ca Edmund Wilson, Sherwood Anderson, John Dos Passos, Erskine Caldwell, Richard Wright şi James Agee ficţiunea părea nepotrivită pentru a descrie efectele dezastruoase ale crizei asupra instituţiilor politice, mediului natural şi vieţii oamenilor. Aşa că au început să lucreze cu fotografi şi s‑au apucat de jurnalism, ca şi cum relatările despre fabricile părăsite şi oraşele de barăci, interviurile cu zilieri şi cu fermieri care lucrau în parte, alături de omniprezentele aparate foto, ar fi putut surprinde „senzaţia“ şi acel adevăr esenţial al Marii Depresiuni. Dorinţa lor de a înregistra faptele pure, necosmetizate ale existenţei zilnice, de a asculta ce au de spus americanii despre necazurile lor şi de a se abţine de la formularea de teorii abstracte sau de la împodobirea cu ornamente artistice, s‑a reflectat în titlurile unora dintre cărţile scrise cu ocazia călătoriilor întreprinse prin ţară: Americanii agitaţi (The American Jitters, 1932) a lui Wilson, America nedumerită (Puzzled America, 1935) a lui Anderson, Drumul – În căutarea Americii (The Road – In Search of America, 1937) a lui Nathan Asch, Aţi văzut toţi chipurile lor (You Have Seen Their Faces, 1937) a lui Caldwell şi Douăsprezece milioane de voci negre (Twelve Million Black Voices, 1941) a lui Wright.

Cel mai liric şi mai excentric dintre aceste documentare a fost Hai să lăudăm oamenii faimoşi (Let Us Now Praise Famous Men, 1941), cu un text de Agee şi fotografii de Walker Evans. Pentru a ilustra suferinţa, dar şi demnitatea a trei familii de fermieri care lucrau în parte în Alabama, Evans a încercat să‑i fotografieze pe membrii acestora cât mai obiectiv şi mai simplu cu putinţă. Între timp, Agee a folosit o mare varietate de tehnici jurnalistice şi artistice: descrierea naturalistă şi dialog, inventariere aproape antropologică a obiectelor de îmbrăcăminte şi a mobilei din locuinţe, discuţii erudite pe probleme de agricultură din Sud, reflecţii autobiografice, simbolism religios şi forme intime prin care‑şi exprimau iubirea aceste familii şi furia din cauza mizeriei în care se zbăteau. Deşi partea de proză era poate prea încurcată pentru cititorii din 1941, Hai să lăudăm oamenii faimoşi a fost precursorul a ceea ce se va numi „noul jurnalism“, un gen de reportaj foarte personal, care a influenţat scriitori dintre cei mai diverşi: George Orwell, Truman Capote, Tom Wolfe sau Norman Mailer.

Tot mai mult, americanii se aşteptau să fie plasaţi – cu ajutorul fotografiilor, jurnalelor de ştiri – în miezul catastrofelor contemporane. Dorinţa de a transmite mai departe imaginile şi sunetele anilor 1930 s‑a reflectat, de asemenea, în apariţia sondajelor de opinie ca o componentă importantă (chiar dacă încă primitivă) a vieţii de zi cu zi în seriile „ziarul viu“ ale Proiectului Federal al Teatrului (Federal Theatre Project), un proiect al Administraţiei Progresului Lucrărilor Publice (Works Progress Administration, WPA), care dramatiza titlurile zilei, în filme documentare sponsorizate de guvern, cum ar fi Râul (The River, 1938) şi Plugul care a despărţit câmpiile (The Plow That Broke the Plains, 1936), ambele de Pare Lorentz; în jurnale de ştiri ca Movietone News al studiourilor 20th Century‑Fox şi March of time al lui Henry Luce; în lucrările unor fotografi ca Dorothea Lange sau Margaret Bourke‑White; în faptul că revista Life s‑a concentrat mai mult pe fotografii decât pe articolele scrise tradiţional, pentru a spune povestea autentică a suferinţelor îndurate de cetăţenii americani în acea perioadă.

Sentimentul oamenilor că iau parte, chiar şi indirect, la o criză, ar putea explica de ce adaptarea radio a lui Orson Welles a romanului lui H.G. Wells Războiul lumilor (War of the Worlds, 1898), din 30 octombrie 1938, a reuşit să convingă atâţia ascultători că marţienii au aterizat în New Jersey. Transmisia a fost concepută în stilul unui buletin de ştiri şi nu după modelul clasic al unei piese de teatru, cu „crainici“ întrerupând programul pentru buletine speciale, „reporteri“ oferind informaţii de la faţa locului despre invazie şi „purtători de cuvânt ai guvernului“ (inclusiv unul care avea o voce asemănătoare cu a preşedintelui Roosevelt) trimiţând ordine armatei şi poliţiei. A fost un eveniment împărtăşit de milioane de americani, de aceea în memoria populară rămâne unul dintre cele mai vii momente ale anilor 1930.

La sfârşitul deceniului, când în Europa a izbucnit războiul, transmisiunile radio au preluat modelul dramei lui Welles. Publicul a început să depindă de un nou tip de corespondent, cum a fost Edward R. Murrow, care transmitea din Berlin, Paris sau de pe acoperişurile Londrei şi aducea sunetul bombelor şi al sirenelor antiaeriene prin radio, direct în sufrageriile oamenilor. El şi alţii documentau o luptă globală mult mai devastatoare decât şi‑ar fi putut imagina vreodată însuşi Welles.

 

PROGRAME FEDERALE DE ARTĂ

Administraţia Roosevelt a preluat ideea că scriitorii şi artiştii ar trebui să se intereseze de problemele vieţii cetăţenilor, atât din trecut, cât şi din prezent. Totuşi, SUA nu aveau o tradiţie a susţinerii directe a artelor de către stat. Acest lucru s‑ar putea datora eventualelor suspiciuni ale publicului în legătură cu acordarea unor astfel de subsidii, în special în cursul anilor 1930, şi anume din cauza marilor parade sponsorizate de guvernul nazist care controla total radioul şi industria cinematografică (acest control a produs îngrijorare în rândul unor congresmani şi senatori americani şi al cetăţenilor obişnuiţi în ce priveşte capacitatea guvernelor de a folosi cultura sau mass‑media pentru manipularea opiniei publice). De aceea, faptul că administraţia Roosevelt a reuşit să creeze şi să susţină între 1935 şi 1939 Proiectul Federal al Artei (Federal Art Project), Proiectul Federal al Muzicii (Federal Music Project), Proiectul Federal al Scriitorilor (Federal Writers’ Project) şi Proiectul Federal al Teatrului (Federal Theatre Project) drept componente ale WPA este de‑a dreptul remarcabil.

Explicaţia logică, din punctul de vedere al programului New Deal, pentru aceste eforturi culturale a fost că, la fel ca şi muncitorii în construcţii, scriitorii, muzicienii, pictorii şi actorii trebuie să mănânce şi, mai important, să‑şi folosească talentul în beneficiul societăţii. În consecinţă, piesele Proiectului Federal al Teatrului nu s‑au pus în scenă pe Broadway, ci în cartiere ale muncitorilor şi cetăţenilor de culoare, în faţa porţilor fabricilor şi în mici oraşe de provincie, ai căror locuitori nu văzuseră niciodată o piesă de teatru. Proiectul Federal al Scriitorilor a facilitat mii de interviuri cu muncitori, fermieri, pescari, mineri, tăietori de lemne, chelneriţe şi foşti sclavi şi a publicat ghiduri care tratau istoria, compoziţia etnică, folclorul şi mediul natural pentru fiecare stat în parte. Proiectul Federal al Muzicii sponsoriza concerte gratuite şi transcrierea muzicală a unor vechi şi aproape uitate cântece marinăreşti şi folclorice, dansuri indiene, imnuri ale Societăţii Religioase a Prietenilor (Religious Society of Friends, membrii acesteia fiind numiţi şi quakeri) şi cântece religioase populare ale negrilor. Proiectul Federal al Artei sponsoriza educaţia artistică, fonda centre de artă şi dădea posibilitatea multor artişti să realizeze lucrări de sculptură, pictură şi în domeniul artelor grafice; în plus, în cadrul Proiectului Lucrărilor de Artă Publică (Public Works of Art Project), sub influenţa unor pictori mexicani ca Josй Clemente Orozco şi Diego Rivera, pereţii oficiilor poştale şi ai tribunalelor de provincie au fost decoraţi cu picturi murale care ilustrau povestea diferitelor regiuni şi comunităţi rurale. Această atracţie pentru cântecele americane tradiţionale şi pentru ilustraţia în stilul lui Norman Rockwell a vieţii oamenilor obişnuiţi a inspirat compozitori ca Aaron Copland şi Virgil Thomson şi pictori ca Thomas Hart Benton şi Ben Shahn, toţi educaţi în spiritul esteticii moderniste europene a lui Stravinsky sau Picasso; ei au adaptat tehnicile avangardiste la teme „americane“ şi au produs o artă accesibilă maselor.

 

TEATRUL

Toate acestea nu înseamnă însă că în anii 1930 romancierii au abandonat ficţiunea sau că dramaturgii au început să ignore teatrul. Mulţi scriitori doreau mai degrabă să aducă în artă faptele brute, precum şi problemele şi ideile politice contemporane. Unii, influenţaţi de apelul Uniunii Sovietice la realism socialist, au încercat să pună bazele unei literaturi didactice „proletare“, având ca temă, de obicei, povestea unui tânăr muncitor neiniţiat în politică, dar care descoperă nevoia de a adera la mişcarea muncitorească, dacă nu chiar la partidul comunist. Această formulă, cu povestea ei melodramatică despre cum cei exploataţi pot triumfa în faţa conducătorilor, producea deseori o proză bombastică sau de lemn, atât în romane, cât şi pe scenă.

Existau, totuşi, unele companii de teatru, fără legătură cu Teatrul Federal, cum ar fi Uniunea Teatrelor (Theatre Union) şi teatrul Mercury, al lui Orson Welles, care încercau să monteze piese valoroase artistic, dar şi relevante social. Nici o companie nu s‑a bucurat de mai mult succes în această direcţie decât compania denumită Group Theatre. Fondat în 1931 de regizorii Harold Clurman, Lee Strasberg şi Cheryl Crawford şi beneficiind de aportul unor actori ca Stella Adler, John Garfield, Franchot Tone, Lee J. Cobb, Karl Malden şi Elia Kazan, Group Theatre a supravieţuit în New York pe timpul crizei ca o companie cu un repertoriu ce a rezistat comercializării, tratând problemele vremii. Fără a angaja sau promova staruri sau primadone, teatrul a pus accent pe un nou tip de interpretare actoricească, mai realistă psihologic, numită „Metoda“. În această privinţă, Clurman şi Strasberg s‑au inspirat din ideile lui Stanislavsky, aplicate de acesta pe când era director la Teatrul de Artă din Moscova, în perioada prebolşevică.

În 1935, principalul dramaturg la Group Theatre, Clifford Odets, a scris o piesă într‑un singur act, al cărei titlu nu ar fi putut rezuma mai bine tendinţele politice ale anilor 1930: Aşteptându‑l pe Stângilă (Waiting for Lefty). Această piesă poate fi considerată drama proletară tipică. În seara premierei, publicul s‑a ridicat în picioare la finalul piesei şi a strigat împreună cu actorii: „Grevă! Grevă! Grevă!“, din solidaritate cu şoferii de taxi din New York.

Dacă unii consideră că importanţa Group Theatre rezidă în caracterul politic al reprezentaţiilor, adevărata sa moştenire este, fără îndoială, generaţia de mari actori şcoliţi pe baza principiilor „Metodei“. După Al Doilea Război Mondial, actorii influenţaţi de Strasberg, Adler şi Kazan – Marlon Brando, James Dean, Meryl Streep, Paul Newman, Robert De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman şi Shelley Winters, printre alţii – au devenit unii dintre cei mai mari actori din istoria cinematografiei americane.

 

FICŢIUNE

Temele sociale ale teatrului s‑au regăsit şi în unele dintre cele mai citite romane ale anilor 1930. Autorii au încercat şi ei să redea cât mai fidel realităţile sumbre ale vieţii în perioada crizei. Trilogia Studs Lonigan (1932, 1934, 1935) a lui James T. Farrell a explorat lumea claustrofobă a catolicilor irlandezi din clasa mijlocie de jos, în timp ce Fiul natural (Native Son, 1940) a lui Richard Wright oferea un portret zguduitor al unui tânăr de culoare, închis în închisorile Americii albe, incapabil a‑şi afirma personalitatea altfel decât prin acte de violenţă alimentate de frică.

Sentimentul constrângerii, sentimentul că SUA nu mai erau o ţară tânără şi plină de viaţă, o ţară a speranţei infinite şi a oportunităţilor, frica de epuizarea resurselor naturale şi economice făceau parte din atmosfera anilor 1930 şi au fost surprinse de multe dintre romanele vremii. John Dos Passos descrie cu un sarcasm muşcător vieţile americanilor pierduţi în urmărirea nevrotică a bogăţiei şi a succesului, în trilogia U.S.A. (1930, 1932 şi 1936), o „istorie multimedia“ a Statelor Unite din primele trei decade ale sec. XX. Autorul a folosit titluri de ziare, cântece folk, biografii ale unor celebrităţi, poveşti fictive şi elocvente poeme în proză. Romanul Fructele mâniei (The Grapes of Wrath, 1939) al lui John Steinbeck, cel mai important roman „de protest“ al anilor 1930, este un tribut epic adus aşa‑numiţilor okies, fermieri săraci din Oklahoma, izgoniţi de pe pământurile lor de bănci, de furtunile de praf şi de mecanizarea agriculturii şi aruncaţi înapoi la statutul pionierilor din sec. XIX. Îi descrie călătorind în zgomotul infernal al rablelor lor, îndreptându‑se pe Route 66, prin deşertul Arizonei, către un tărâm al făgăduinţei, California, o castă dispreţuită de muncitori migratori, care (ca şi personajul lui Steinbeck, eroica mamă Ma Joad) încă susţineau că „oamenii“ sunt indestructibili, indiferent de nenorocirile care se abat asupra lor.

Însă California nu era chiar un loc potrivit pentru un nou început. În anii 1930, cum observa romancierul Nathanael West în romanul Ziua lăcustei (The Day of the Locust, 1939), era mai degrabă locul unde oamenii mergeau ca să moară. În acest roman, la fel ca în Miss Lonelyhearts (1933), West a exprimat poate mai bine preocupările literare mai complexe ale acelor ani decât Wright sau Steinbeck, probabil datorită fascinaţiei sale faţă de personalităţi bizare şi căderi psihice. Aceste preocupări se reflectă şi în romanul lui John O’Hara, Întâlnire în Samarra (Appointment in Samarra, 1934), precum şi la Horace McCoy în Şi caii se împuşcă, nu‑i aşa? (They Shoot Horses, Don’t They?, 1935).

Ca şi West, cei mai buni scriitori ai deceniului nu s‑au conformat formulelor de protest sau regulilor vreunei ideologii: Thomas Wolfe, obsedat cu descrierea propriei vieţi în Priveşte, înger, către casă (Look Homeward, Angel, 1929); F. Scott Fitzgerald, în ale cărui romane Blândeţea nopţii (Tender Is the Night, 1934) şi Ultimul magnat (The Last Tycoon, 1941) se găsesc pasaje la fel de bântuitoare ca oricare citat din Marele Gatsby (The Great Gatsby, 1925); la fel, romanele lui William Faulkner, Zgomotul şi furia (The Sound and the Fury, 1929), Lumină de august (Light in August, 1932) şi Absalom, Absalom! (1936) îşi au locul pe orice listă a celor mai mari romane americane ale sec. XX. Romanele lor nu sunt optimiste sau pesimiste în legătură cu America, nici „radicale“ sau „conservatoare“. De cele mai multe ori, sunt apolitice. Aceşti autori nu au căutat să se implice în vreo discuţie specifică epocii despre problemele sociale din anii Marii Depresiuni, ci au ales să mediteze asupra eternelor probleme ale vieţii, dragostei şi morţii. Această sensibilitate, care îl apropie pe artist de frământările intime ale oamenilor, a fost motivul pentru care piesa dramaturgului Thornton Wilder Oraşul nostru (Our Town, 1939) – despre ce s‑ar putea întâmpla în vieţile soţilor, soţiilor şi copiilor dintr‑o mică localitate fictivă din New England, numită Grover Corners – şi nu Aşteptându‑l pe Stângilă, a devenit cea mai îndrăgită şi mai jucată piesă a anilor 1930. Astfel de romane şi piese de teatru, romantice, sincere, care îndeamnă spre meditaţie, vor fi citite sau jucate mult timp după ce estetica proletară îşi va fi pierdut orice însemnătate pentru cei mai mulţi dintre americani.

 

CULTURA POPULARĂ

Spre deosebire de frământările intelectualilor şi artiştilor, în cultura populară a perioadei s‑a reflectat indiferenţa faţă de politică şi de marile probleme sociale ale anilor 1930. În contrast cu perioada de prosperitate şi risipă a anilor 1920, următorul deceniu a însemnat simplitate şi chibzuială. Deşi moda tindea să reflecte strălucirea filmelor contemporane, hainele erau cârpite înainte de a fi înlocuite, iar inventarea fibrelor sintetice a dus la intrarea în uz a materialelor practice, uşor de îngrijit, putând fi spălate cu uşurinţă. Mulţi dintre cei care nu‑şi puteau permite să cumpere cărţi sau periodice citeau în biblioteci. Printre distracţiile ieftine se numărau jocuri în spatele casei, puzzle, jocuri de cărţi şi altele, de exemplu Monopoly, inventat în 1935. Chiar şi sportul naţional, baseballul, a suferit schimbări importante în timpul Marii Depresiuni. Jucătorilor din Liga Americană de Baseball li s‑au redus salariile, s‑au desfiinţat 14 ligi secunde, iar în încercarea de a creşte numărul de spectatori, care se redusese cu 40% până 1933, s‑au introdus meciuri de noapte. Odată cu abolirea prohibiţiei, în 1933, barurile de noapte au devenit locuri unde oamenii consumau băuturi alcoolice, socializau, dansau, se distrau şi îşi etalau hainele croite după ultima modă. Pentru că radioul sau filmul ajungeau la mai mulţi oameni decât romanele sau piesele de teatru, unii intelectuali considerau că mass‑media ar fi cea mai eficientă armă pentru radicalizarea americanilor. Cu toate acestea însă, în mod destul de previzibil, studiourile de la Hollywood şi societăţile care deţineau canalele radio, ca întreprinderi comerciale, erau mult mai interesate să ofere distracţii maselor, decât să le îndoctrineze.

Astfel, cele mai populare programe radio erau telenovelele de după‑amiază, emisiunile de muzică şi de varietăţi, precum şi emisiunile de comedie de câte jumătate de oră, cum ar fi Amos ‚n’ Andy, The Jack Benny Program şi Edgar Bergen–Charlie McCarthy Show. Deşi la Hollywood erau numeroşi simpatizanţi ai stângii, care contribuiau constant cu bani pentru susţinerea mişcării muncitoreşti din SUA sau a republicanilor în Războiul Civil Spaniol, precum şi membri proeminenţi ai sindicatelor actorilor, scenografilor şi regizorilor, pe ecrane mesajele politice erau ca şi inexistente.

Este surprinzător cât de puţine filme americane din anii 1930 au avut ca temă dificultăţile săracilor şi ale şomerilor. Cele mai memorabile filme ale deceniului (mai ales cele produse de studiourile Metro‑Goldwyn‑Mayer, Paramount şi Twentieth Century‑Fox) au fost filme muzicale, comedii şi drame romantice. Doar studioul Warner Brothers s‑a specializat în producţii despre violenţa şi sărăcia vieţii din mahala, de obicei filme cu gangsteri, în care protagoniştii încercau să scape din situaţia în care se aflau.

Ceea ce aveau în comun multe dintre filmele de la Hollywood, chiar şi filmele muzicale ale lui Busby Berkeley şi uimitoarele duete ale lui Fred Astaire şi ale partenerei sale Ginger Rogers, era o coloană sonoră condimentată cu o sporovăială sacadată, aspră, chiar cinică, amintind de rubricile de bârfe ale lui Walter Winchell din ziare şi de la radio. Personajele care pălăvrăgeau astfel erau, ca şi muzica şi versurile contemporane ale lui George Gershwin şi Ira Gershwin, Cole Porter, Irving Berlin, Richard Rodgers şi Lorenz Hart, produse ale unei culturi urbane, dar, în acelaşi timp, rafinate. Filmele şi muzica depindeau de un dialog spiritual, plin de aluzii inteligente, scris sau compus mai ales de locuitori sofisticaţi ai Manhattanului. Nimeni nu şi i‑ar fi putut imagina pe Cary Grant, Fred Astaire, Katharine Hepburn, Bette Davis, Rosalind Russell, Claudette Colbert sau pe fraţii Marx portretizând ţărănoi sau muncitori amărâţi. De asemenea, nimeni nu i‑ar fi văzut pe gangsteri, jucaţi de Edward G. Robinson sau James Cagney, cerşind monede de 10 cenţi la colţ de stradă. Personajele jucate de ei locuiau într‑o lume decorată cu mobilă la modă şi călcau pe podele lustruite, îmbrăcau costume şi rochii bine croite şi frecventau localuri de noapte elegante, pline cu fum de ţigară, unde consumau şampanie şi ascultau muzică interpretată la pian. Era o lume total diferită de cea în care trăia publicul spectator.

O parte din muzica anilor 1930 încerca totuşi să aline suferinţele ascultătorilor. De la melodia lui Lew Brown şi Ray Henderson Life Is Just a Bowl of Cherries (1931), la We’re in the Money (1933) a lui Al Dubin şi Harry Warren, o mare parte dintre melodiile populare în epocă erau încărcate de un mare optimism. Bombastica Happy Days Are Here Again (1929) putea fi auzită aproape peste tot, fie ca melodie oficială a campaniei lui Roosevelt din 1932, fie ca introducere sonoră a emisiunii de radio Your Hit Parade, lansată în 1935. Pe la mijlocul decadei, orchestra Benny Goodman a inaugurat era swing, popularizând jazzul pentru big band, ai cărui pionieri fuseseră zece ani mai devreme ansamblurile formate din interpreţi de culoare şi conduse de Fletcher Henderson şi Duke Ellington. Swingul, o muzică veselă de dans, nu era un paliativ pentru disperare; era un tonic pentru recuperare.

Cu toate acestea, melodiile care exprimau pierderea încrederii în visul american nu erau cu desăvârşire absente. În 1931, Bing Crosby cânta: „amintiţi‑vă doar că după ploaie iese întotdeauna soarele“, în Wrap Your Troubles in Dreams, însă în acelaşi an a înregistrat şi Brother, Can You Spare a Dime? Cântecele populare ale perioadei, multe înregistrate şi arhivate în cadrul Federal Music Project, oferă un tablou viu al suferinţelor îndurate în această perioadă de cetăţenii obişnuiţi. Între interpreţii de muzică populară „descoperiţi“ printre înregistrările unor folclorişti ca John Lomax şi Alan Lomax, a fost Leadbelly (Huddie Ledbetter), fost puşcăriaş, devenit faimos pentru cântece despre viaţa cetăţenilor de culoare în perioada Marii Depresiuni. Nici un alt interpret şi compozitor de muzică folk nu a avut însă o legătură mai strânsă cu oamenii şi greutăţile lor decât Woody Guthrie. Originar din Oklahoma, a rămas pe drumuri în perioada de apogeu a epocii furtunilor de praf, frecventând taberele de vagabonzi şi de refugiaţi, în drumul spre California. Acolo şi‑a popularizat pentru prima dată cântecele despre suferinţele celor refugiaţi din Dust Bowl. Prin cântecele sale cu încărcătură politică – (If You Ain’t Got the) Do Re Mi, Union Made, Tom Joad (inspirată din Fructele mâniei) şi This Land Is Your Land –, Guthrie a devenit un personaj aproape legendar, care a continuat să susţină politicile muncitoreşti şi radicale (inclusiv prin implicarea sa în partidul comunist) mult după ce majoritatea intelectualilor americani le abandonaseră. Treptat, în anii 1940 şi 1950, Guthrie a devenit o forţă catalizatoare pentru întreaga mişcare din jurul muzicii folk americane, cu centrul în Greenwich Village, New York, care avea legături puternice cu politica de stânga. Mai târziu, Guthrie a fost un model pentru interpretul şi compozitorul Bob Dylan, una dintre vocile principale ale valului de proteste sociale de la începutul anilor 1960 şi vârful de lance al renaşterii muzicii folk.

Unii dintre principalii regizori ai anilor 1930, ca Frank Capra în Extravagantul Mr. Deeds (Mr. Deeds Goes to Town, 1936) şi Domnul Smith merge la Washington (Mr. Smith Goes to Washington, 1939) sau John Ford în ecranizarea romanului Fructele mâniei (The Grapes of Wrath, 1940), au denunţat corupţia puterii corporatiste şi politice din America modernă, descriind, în acelaşi timp, condiţiile grele în care trăiau fermierii refugiaţi. Chipul tras al lui Henry Fonda în rolul personajului lui Steinbeck, Tom Joad, a fost la fel de celebru în anii 1930 ca şi pălăria şi fracul lui Astaire. Puţine imagini ale acestei perioade au rămas însă atât de adânc întipărite în mintea oamenilor şi au influenţat într‑o asemenea măsură cinematografia, atât în SUA, cât şi peste hotare, ca imaginea personajului fictiv al mogulului media Charles Foster Kane din Cetăţeanul Kane (Citizen Kane). Regizat de Orson Welles, atunci în vârstă de doar 25 de ani, care a jucat şi rolul personajului principal, şi lansat în 1941, filmul a produs o puternică impresie, în parte datorită virtuozităţii stilului, însă şi datorită respingerii clişeelor politice ale anilor 1930. Filmul istoriseşte povestea lui Kane din mai multe perspective, îl prezintă uneori ca pe un om de temut, alteori ca pe un om care inspiră milă, dar care uneori e de admirat, iar la final concluzionează voalat că un singur cuvânt (fie el şi Rosebud, boboc de trandafir) nu poate explica viaţa unui om. Evitând judecăţile de valoare sau un mesaj clar, Welles a refuzat să declare că acest om bogat şi puternic este rău sau că societatea care l‑a produs necesită schimbări fundamentale. Nefiind nici sentimental, nici propagandistic, Cetăţeanul Kane a depăşit convenţiile cinematografice şi prejudecăţile finalului de deceniu şi a anunţat venirea unor vremuri caracterizate prin mai multă ironie şi mai puţine certitudini, care vor urma celui de‑al Doilea Război Mondial.

 

PORTRETIZĂRI ALE SPERANŢEI

În 1941, americanii nu erau încă pregătiţi pentru acea detaşare calmă din Citizen Kane. După zece ani de încercări, perioadă în care criza (înrăutăţită de catastrofe naturale ca inundaţii şi furtuni de nisip) devenise o obişnuinţă, oamenii doreau ca guvernul să le asigure o viaţă tihnită, iar cultura populară să le ofere alinare. La sfârşitul anilor 1930, majoritatea americanilor nu mai doreau revoluţii, ci linişte pentru a se putea recupera, nu mai doreau nesiguranţă, ci stabilitate, nici conflicte sociale, ci un sentiment de unitate naţională. Aceste impulsuri (în esenţă conservatoare) dominau ultimii ani ai Marii Depresiuni, deşi oamenii le simţiseră de‑a lungul întregii perioade. Franklin D. Roosevelt recunoscuse aceste dorinţe ale concetăţenilor şi, în mijlocul haosului general, îşi îmbrăcase reformele într‑un limbaj conservator. Denumirile agenţiilor şi programelor din cadrul New Deal – Administraţia Naţională de Redresare (National Recovery Administration), Administraţia de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration), Agenţia de Protecţie Civilă (Civilian Conservation Corps), Autoritatea bazinului hidrografic al fluviului Tennessee (Tennessee Valley Authority), Serviciul de Asistenţă Socială (Social Security) – promiteau, în sine, că America va fi mai degrabă redresată şi întărită, decât transformată. Inundaţiile vor fi „controlate“; energia hidroelectrică va fi „exploatată“; solul va fi „conservat“; ordinea va fi „restabilită“. Pe scurt, americanii vor primi o donă de cărţi mai bune, însă jocul nu va fi unul nou, cu reguli noi şi dificil de învăţat. Chiar şi cetăţenii de culoare – pentru care chinurile din vremea Marii Depresiuni nu erau cu mult diferite de cele îndurate în America de dinainte de războiul civil – şi‑au regăsit speranţa prin programul New Deal, mai ales în forma prezentată de prima doamnă, Eleanor Roosevelt. În consecinţă, şi‑au manifestat susţinerea, părăsindu‑i pe republicani şi acordând sprijin politic Partidului Democrat.

Administraţia Roosevelt îşi adaptase discursul şi politicile pentru o ţară care îşi pierduse optimismul din anii 1920, şi care, psihologic, considera că a atins vârsta mijlocie. Cultura pop a anilor 1930 a întărit percepţia că americanii intraseră într‑o epocă a limitelor, iar cea mai bună atitudine era să încerce să obţină maximul din ceea ce aveau, în loc să se îndrepte spre zone inaccesibile. Titlul uneia dintre cele mai bine vândute cărţi de automotivare, Viaţa începe la patruzeci de ani (Life Begins at Forty, 1932) de Walter Pitkin, sugera cititorilor că o maturitate înţeleaptă, dar castă era mai realistă şi mai sănătoasă emoţional decât încrederea adolescentină în sine. În acelaşi timp, filme ca S‑a întâmplat într‑o noapte (It Happened One Night, 1934), Nu o poţi lua cu tine după moarte (You Can’t Take It with You, 1938) şi Vi‑l prezint pe John Doe (Meet John Doe, 1941) ale lui Frank Capra, sugerau că oamenii ar trăi mai bine şi ar fi mai fericiţi dacă nu ar fi bogaţi şi că satisfacţiile vieţii de familie oferă mult mai multe împliniri decât ambiţiile puternicilor zilei sau atitudinea afectată a elitelor. Era o idee menită să‑i consoleze pe cei care părăsiseră visul unei vieţi mai bogate şi mai aventuroase.

Conservatorismul anilor 1930 a coincis cu revenirea în actualitate a interesului pentru trecutul Americii şi a cultului eroilor legendari americani. Publicarea biografiilor în mai multe volume ale lui George Washington, Andrew Jackson şi Robert E. Lee sau a poemelor epice cum ar fi Ţara celor liberi (The Land of the Free, 1938) de Archibald MacLeish, a reamintit oamenilor de liderii (indiferent de principiile lor) care conduseseră ţara în timpul crizelor anterioare. Acest recurs la tradiţie, care i‑a încurajat pe americani şi i‑a făcut să creadă că vor depăşi greutăţile, a fost subtextul celui mai cunoscut roman al deceniului, Pe aripile vântului (Gone with the Wind, 1936), a cărui ecranizare (1939) a stabilit recorduri de box‑office atât în anii 1930 cât şi în următoarea jumătate de secol.

Renaşterea naţionalismului nu era proprie doar Statelor Unite. Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Uniunea Sovietică şi Japonia se aflau într‑o competiţie acerbă, glorificându‑şi trecutul şi valorile prin curse internaţionale de automobile, concursuri de viteză şi rezistenţă a avioanelor, obţinerea de medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1932 şi 1936 şi transmisii radio pe unde scurte peste mări şi oceane, cum era Seviciul Imperial (Empire Service) al BBC. La sfârşitul anilor 1930, administraţia Roosevelt, temându‑se de extinderea influenţei Italiei şi Germaniei în America de Sud datorită creşterii comunităţii de emigranţi din aceste ţări, a declanşat un războiul cultural. S‑au construit biblioteci şi şcoli americane şi s‑au pus la punct programe de schimb de studenţi în Mexic, Brazilia, Argentina şi Chile. Aceste iniţiative au marcat debutul strategiei guvernului SUA de a exporta cultura americană şi de a o folosi ca instrument de politică externă în Al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece.

Chiar şi după ce situaţia economică începuse să se îmbunătăţească, oamenii nu puteau să uite lecţiile acelei perioade. Încrederea că guvernul federal poate rezolva sau, măcar, lămuri problemele diferitelor grupuri din societatea americană, dependenţa de Washington ca administrator suprem al activităţii corporaţiilor, dorinţa de siguranţă socială şi confort psihologic, nevoia de a avea o slujbă şi de a economisi bani ca protecţie împotriva crizelor economice viitoare – toate aceste idei şi dorinţe continuau să fie prezente în mentalitatea americanilor care trăiseră perioada Marii Depresiuni, chiar şi după sfârşitul celui de‑Al Doilea Război Mondial şi revenirea prosperităţii. Cicatricele emoţionale, teama de teama însăşi nu se vor putea vindeca niciodată.

Însă Marea Depresiune şi urmările sale au încurajat, credinţa în America şi dragostea faţă de ceea ce reprezenta ea. Poate că acestea nu erau sentimente la care cineva s‑ar fi aşteptat, într‑un deceniu în care eşecul sistemului economic şi social produsese, iniţial, un val de furie. Însă tranziţia de la furie la împăcare s‑a reflectat, simbolic, într‑unul dintre cele mai îndrăgite filme ale decadei, Vrăjitorul din Oz (The Wizard of Oz, 1939). Dorothy (interpretată de Judy Garland) este răpită din ferma ei monotonă şi cenuşie din Kansas şi purtată pe un tărâm magic şi colorat, numit Oz. Ea şi însoţitorii ei, o sperietoare de ciori, un tăietor de lemne din tinichea şi un leu fricos, fiecare căutând să schimbe ceva în viaţa sa, pleacă să‑l vadă pe minunatul vrăjitor din Oz „datorită lucrurilor minunate pe care le face“. Deşi vrăjitorul se dovedeşte un şarlatan, îi învaţă totuşi câteva lecţii importante, nu doar pe cei veniţi să‑l caute, ci şi pe spectatorii anilor 1930. Oamenii nu au nevoie de un vrăjitor şi de miracolele lui; tot ce trebuie să facă este să privească în ei înşişi. Iată deci un film care începe cu Dorothy imaginându‑şi o lume fantastică, undeva dincolo de curcubeu, şi se încheie cu acelaşi personaj declarând că „niciunde nu e ca acasă.“

În Al Doilea Război Mondial, în vreme ce economia îşi revenea, iar oamenii se întorceau la lucru, satisfacţiile traiului de acasă deveneau tot mai palpabile pentru majoritatea americanilor. În 1939, John Steinbeck portretizase în Fructele mâniei un stat Oklahoma care, ca şi restul Americii, era încă marcat de sărăcie şi lipsuri. În 1943, Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein au lansat pe Broadway un musical numit Oklahoma! Spre deosebire de Steinbeck, ei descriau Oklahoma ca pe o ţară bogată, unde porumbul era înalt „până la ochii unui elefant“.

Presărat cu evocări ale unor dimineţi frumoase, musicalul exprima starea de spirit a unor oameni care se eliberaseră, în sfârşit, de constrângerile anilor 1930 şi se puteau bucura, din nou, de vitalitatea Statelor Unite. Aceasta era America pe care restul lumii va trebui să o descifreze şi cu care va trebui să se confrunte în anii de după război, o ţară care supravieţuise crizei sale particulare din anii 1930 şi reuşise se evite bombardarea oraşelor şi distrugerea resurselor sale naturale în Al Doilea Război Mondial.

 

 

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al zecelea volum al enciclopediei Britannica.