Sunt mulţi cei care au încercat să găsească o definiţie a fericirii şi modalităţi prin care aceasta poate fi atinsă. Bertrand Russell este unul dintre aceştia, iar simplitatea şi claritatea cu care îşi prezintă propriile experienţe şi observaţii poate fi văzută ca un ajutor pentru toţi cei aflaţi „în căutarea fericirii”. Înainte de a vorbi despre fericire şi antecedentele acesteia, Russell prezintă principalele cauze ale nefericirii care, în opinia acestuia, ţin în cea mai mare parte de sistemul social.

 

 


Care sunt cauzele nefericirii?


Unul dintre obstacolele ce stau în calea fericirii este competiţia. Deşi succesul competiţional poate fi văzut ca o sursă a fericirii, acest lucru este adevărat doar până la un punct. Dacă un om acordă o importanţă prea mare succesului şi nu învaţă ce să facă cu el, obţinerea lui va conduce într-un final la diminuarea plăcerii rezultate de pe urma lucrurilor simple. Acesta este, de obicei, cazul tipic al omului modern ce are parte de succes financiar. În loc să asocieze banii cu siguranţa şi posibilitatea de a avea mai mult timp liber pentru a se ocupa de pasiunile sale, acesta va considera acumularea banilor ca fiind un bun prilej de a-i înmulţi, cu gândul la strălucire şi situarea sa deasupra celor ce până în acel moment i-au fost egali.

 

 

Oamenii, la fel ca şi animalele, sunt construiţi astfel încât să lupte, într-o anumită măsură, pentru existenţă. În momentul în care aceştia dispun de posibilităţi pentru a-şi satisface toate nevoile, simpla lipsă a efortului anihilează un ingredient esenţial al fericirii. Pe de altă parte, lipsa anumitor lucruri de care aceştia au nevoie este un lucru indispensabil pentru dobândirea fericirii.

O altă cauză a nefericirii este plictiseala. Deşi avem parte de plictiseală mai puţin decât strămoşii noștri, ne temem de ea mai mult. O anumită doză de plictiseală este necesară în viaţă, iar puterea de a suporta plictisul este importantă pentru resimţirea fericirii. Plictiseala despre care vorbeşte Russell nu este opusul plăcerii, ci al antrenului şi se manifestă prin incapacitatea oamenilor de a savura momentele de tihnă. Acesta consideră că oamenii ce nu pot suporta plictiseala sunt înstrăinaţi de procesele lente ale naturii şi în timp îşi pierd impulsul vital. Viaţa oamenilor este parte din viaţa naturii şi aşa cum fiecare anotimp este la fel de important ca celelalte şi repausul este la fel de important ca mişcarea.

Oboseala, ca sursă a nefericirii, este de natură emoţională şi intelectuală. În ceea ce priveşte oboseala fizică, dacă nu este excesivă, aceasta este mai degrabă o condiţie necesară a fericirii. Factorii stresori din mediu, interacţiunea cu foarte multe persoane necunoscute, teama de a nu rămâne fără locul de muncă, îngrijorările inutile, toate acestea sunt surse ale oboselii emoţionale. Un om înţelept se gândeşte la necazurile sale doar când acest lucru are rost şi încearcă pe cât posibil să îşi cultive o minte ordonată.

 

 

Una dintre cele mai puternice cauze ale nefericirii este invidia. O persoană care resimte invidie îşi provoacă singură nefericire. Nu poţi înceta să te bucuri de ceea ce ai pe motiv că altcineva are ceva ce ce ţie îţi lipseşte. În plus, nu poţi invidia norocul cuiva dacă eşti convins că poţi avea parte de ceva asemănător. Partea bună este că există un afect compensator: admiraţia. Astfel că, oricine vrea să fie mai fericit trebuie să diminueze invidia, încercând să descopere de unde provine aceasta şi să sporească admiraţia pe care o resimte faţă de anumiţi oameni.

Alte cauze importante ale nefericirii sunt: simțământul păcatului, mania persecuţiei şi frica de opinia publică.

Simțământul păcatului îl face pe om să se simtă inferior. Având acest sentiment, el va fi tentat să poarte pică celor ce par a fi superiori, devenind astfel o persoană dezagreabilă. Lipsa echilibrului interior se va răsfrânge astfel şi asupra relaţiilor cu ceilalţi ducând în final la singurătate.

În ceea ce priveşte mania persecuţiei, aceasta poate părea o cauză extremă a nefericirii şi aparent rară. Cu toate acestea există o formă mai uşoară a ei, văzută ca o formă de iraţionalitate, care se regăseşte la mulţi oameni. Pentru prevenirea apariţiei acesteia, Russell menţionează patru soluţii: să înţelegem că meritele noastre nu sunt mereu atât de altruiste precum ni se par nouă şi să nu le supraestimăm, să nu ne aşteptăm ca ceilalţi să manifeste atât de mult interes faţă de noi precum o facem noi faţă de ei şi să nu ne imaginăm că oamenii se gândesc atât de mult la noi încât să îşi dorească să ne persecute.

Frica de opinia publică reprezintă o piedică în calea creşterii. Pentru a fi fericit este important ca modul tău de viaţă să fie în acord cu propriile trăiri, impulsuri şi nu un rezultat al gusturilor sau dorinţelor celorlalţi.

Cu atâtea cauze ale nefericirii, oare mai este posibilă fericirea? Dacă da, ce ar putea conduce la atingerea acesteia?

În concepţia lui Russell, fericirea este compusă din lucruri simple. Atât de simple, încât oamenilor sofisticaţi le este să îşi dea seama ce le lipseşte pentru a fi fericiţi.

Există două tipuri de fericire: a inimii şi a minţii. Dacă prima este accesibilă oricărei fiinţe umane, cea de-a două necesită cunoaşterea scrisului şi a cititului.

Semnul distinctiv şi universal al oamenilor fericiţi este pofta de viaţă sau altfel spus bucuria de a trăi. Afecţiunea are un rol important asupra poftei de viaţă, deoarece aceasta generează un sentiment de securitate şi valorizare.

Munca, mai ales în cazul în care este văzută ca având un scop, conduce la fericire. O persoană ce reuşeşte să îşi privească viaţa ca un întreg şi să aibă o continuitate a scopului poate avea parte de fericire pe termen lung.

Un alt factor ce contribuie la starea de fericire este reprezentat de multitudinea de interese pe care un om le are. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât vor exista mai multe oportunități care să îi permită să se bucure de ele. Iar în cazul în care se va întâmpla să piardă un lucru, lipsa acestuia nu va fi resimțită atât de puternic, fiind compensată de cele rămase.    

Ataşamentul faţă de o cauză, cooperarea, interesul simpatetic faţă de alte persoane, familia, sunt de asemenea surse ale fericirii.

Nimic nu pică din cer, deşi sunt mulţi cei care ar dori să fie aşa. În acest context efortul, atât cel interior cât şi cel exterior, reprezintă o componentă esenţială pentru atingerea fericirii. Chiar şi aşa, este important să se găsească un echilibru între efort şi resemnare. Există situaţii extreme în viaţă în care, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, să nu se poată face nimic pentru ca lucrurile să se îmbunătăţească. Într-o astfel de situaţie este important să existe resemnare, resursele interioare fiind astfel conservate.

Cum arată un om fericit?

Un om fericit conştientizează în primul rând că fericirea sa se află în propriile mâini. Acesta trăieşte exprimându-şi deschis sentimentele, are interese cât mai largi şi simte că viaţa merită trăită. Nu se îngrijorează gândindu-se că într-o bună zi va muri pentru este legat de fluxul vieţii fiind un observator permanent al spectacolului universului şi al bucuriilor pe care acesta i le pune la dispoziţie.

Bibliografie: Russell B. (2011). În căutarea fericirii: Editura Humanitas