Oamenii de ştiinţă ar trebui să studieze pseudoştiinţa, să vadă cu ce se ocupă cei preocupați de subiecte asociate domeniului şi să şi citească pseudostudii. Este deosebit de important ca un om de ştiinţă să facă diferenţa dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă. Sunt nenumărate cazuri de pseudoştiinţă evidentă, care nu merită cercetări suplimentare, cum ar fi acei lunatici care apar la televiziune şi ne anunţă că au descoperit data următorului cutremur devastator. Dar lucrurile sunt mai complicate...

Pseudoştiinţa care este demnă de luat în seamă este cea produsă de o minoritate de doctori şi oameni de ştiinţă calificaţi (pentru că aceştia, clamând pregătirea oficială, au credibilitate în faţa publicului necunoscător. n.tr.). Această minoritate promovează pseudoştiinţa cu titlu de ştiinţă autentică prin intermediul anumitor organe de presă, de multe ori cu serioase consecinţe asupra credibilităţii ştiinţei ori privind abordarea de către public a unui anumit subiect.

Afirmaţiile doctorului britanic Andrew Wakefield privind autismul şi vaccinările continuă să aibă un impact asupra ratei vaccinărilor încă 16 ani de acum înainte, în ciuda faptului că i s-a retras licenţa de practică, iar cercetările sale au fost dovedite ca fiind eronate.

Dar de ce există o minoritate de oameni de ştiinţă care produc pseudoştiinţă? În mod evident, o parte a pseudoştiinţei este asociată puternic cu unele convingeri ideologice, iar judecata motivată (respingerea oricăror informaţii ori probe care nu se încadrează în setul de opinii deţinute privind un subiect şi acceptarea totală a oricărei idei care se potriveşte cu ceea ce persoana consideră a fi adevărat) se poate dovedi mai puternică decât datele disponibile, logica şi anii de pregătire.  Este posibil, desigur, şi ca autorul unei teorii pseudoştiinţifice să ajungă convins de infailibilitatea sa.

Dar poate o altă ipoteză este mai aproape de adevăr. Poate că parte a problemei porneşte de la modul în care ne educăm viitorii oameni de ştiinţă?


Ipoteze

Pseudoştiinţa, în esenţă, nu respectă metoda ştiinţifică. O definiţie utilă a metodei ştiinţifice este următoarea: „principii şi proceduri necesare pentru verificarea unor informaţii, implicând identificarea şi formularea problemei, colectarea datelor prin observaţie şi experiment, precum şi formularea şi testarea ipotezelor".

Un element cheie din definiţia de mai sus este „testarea ipotezelor". Trebuie să testăm ipotezele, pentru că numai astfel putem evita să greşim.


Linus Pauling, un eminent cercetător, care a câştigat Premiul Nobel pentru chimie în 1954, a căzut totuşi şi pe teritoriul pseudoştiinţei, promovând vitamina C, fără dovezi concludente, ca având calităţi curative miraculoase, mit care se păstrează şi astăzi


Testarea ipotezei este prima victimă a pseudoştiinţei. Concluziile sunt deja trase, iar datele şi analizele sunt astfel alese (conştient ori nu), încât să demonstreze concluzia dorită.

Din păcate, elevii de liceu şi studenţii beneficiază de o expunere limitată la ceea ce înseamnă testarea ipotezei. Un exerciţiu de laborator constă, de regulă, în repetarea unui experiment, simplificat de cadrele didactice, ale cărui concluzii sunt bine-cunoscute.

O atare abordare formează deprinderi tehnice pentru efectuarea unui experiment, dar nu atinge subiectul testării ipotezei. Ne-am aştepta ca studenţii să testeze ipoteze, fără o experienţă reală? Nu, iar fără o experienţă reală în testarea ipotezelor putem submina ani de educaţie.


Ce fac cercetătorii cu timpul lor?

Care este cel mai cronofag aspect al ştiinţei? Colectarea datelor? Producerea rezultatelor?

În laboratoarele şcolilor mult timp se alocă obţinerea rezultatelor relevante. Cu toate acestea, nu acesta este modul în care se desfăşoară cercetarea ştiinţifică.

Atunci când se efectuează cercetări, obţinerea de rezultate poate fi rapidă. Partea consumatoare de timp este cea în care se verifică validitatea rezultatului prin diferite experimente, inclusiv prin verificarea cu date publicate de alţi cercetători, obţinute în cadrul altor studii.

Pseudoştiinţa nu utilizează aceste verificări încrucişate. „Descoperiri" ale vieţii extraterestre apar, de exemplu, în fiecare an în „Revista de Cosmologie". În mod inevitabil, fiecare „descoperire" este urmată de infirmare, în care se arată, de pildă, că „extratereştrii" şi „meteoriţii", în fapt, au origini cât se poate de pământene. Pentru un cercetător serios, omiterea verificării unor asemenea posibilităţi (ca ceva ce pare din altă lume să aibă o explicaţie mult mai simplă) pare bizară, dar acesta este unul dintre semnele distinctive ale pseudoştiinţei.

Din păcate, pe timpul orelor de laborator rar se vorbeşte despre importanţa verificării încrucişate. Studenţii consumă timpul alocat cu obţinerea de rezultate, rămânând puţin timp pentru validarea acestora.

Articolele din revistele de profil şi presa evidenţiază noile rezultate. Acest mod de informare nu reflectă însă abordarea cercetătorilor, căci rezultatele sunt, în fapt, preludiul pentru luni de muncă de verificare. Este bună această abordare care lasă impresia că ştiinţa înseamnă doar rezultat?

 

Încadrarea în modele

Identificarea unui model matematic pentru datele obţinute a fost şi rămâne un aspect esenţial al ştiinţei. Legile matematice ale mişcării plantelor ale lui Kepler, create în secolul al XII-lea, au netezit terenul pentru teoriile newtoniene privind mişcarea şi gravitaţia.

Studenții învaţă adesea (ori presupun) că cu cât sunt mai mici diferenţele dintre model şi date, cu atât modelul este mai bun. Aceasta abordare este încurajată de statistica R2, din Microsoft Excel. Totuşi, această abordare poate duce la probleme.

Atunci când analizăm datele, privim un trend printre multe date parazit. De exemplu, temperaturile cresc gradat din iarnă către vară, dar dacă luăm temperaturile zilnice, vedem că nu este o creştere continuă, ci sunt multe varianţii „sus-jos".

Putem surprinde modelul tendinţei crescătoare a temperaturilor cu o funcţie relativ simplă (ca o sinusoidă), dar funcţii mai complexe pot reproduce şi fluctuaţiile. Acest progres este însă iluzoriu, de vreme ce fluctuaţiile sunt altele în fiecare an.

În statistică una dintre probleme este suprapotrivirea (eng. overfitting - suprapotrivirea apare din cauza aplicării unui model prea complex, ce poate fi influenţat de date nerelevante - n.tr.), iar pericolele acesteia sunt predate în facultăţi, dar adeseori studenţii nu înţeleg riscurile existente. Poate că estetica unui model este prea atrăgătoare...



Over-fitting

Pseudoştiinţa utilizează suprapotrivirea în nenumărate moduri. Funcţii foarte complicate (incluzând aici şi reţelele neurale artificiale), cu nicio bază în fizică, sunt adesea utilizate cu diverse date, fără nicio temere. Datele pot fi schimbate, rejectate ori filtrate fără nicio justificare.

A consecinţă frecventă a suprapotrivirii este reprezentată de predicţii stranii, bazate pe funcţii de extrapolare (în viitor). De nenumărate ori (1, 2), contestatarii schimbărilor climatice susţin că încălzirea va fi înlocuită de o răcire extraordinar de rapidă. Astfel de afirmaţii nu se susţin însă, iar opinii curente (ca cea promovată de preşedintele Business Advisory Council, Naurice Newman, printre alţii) de acestă factură sunt dubioase.

Suprapotrivirea nu este pur şi simplu doar a utilizare abuzivă a statisticii, căci ea poate influenţa dezbaterea publică despre ştiinţă. Dacă studenţii, viitorii cercetători, nu învaţă despre riscurile asociate suprapotrivirii, politicile publice pot fi afectate.


Rolul colaborării în eliminarea pseudoştiinţei

Colaborarea reprezintă un instrument puternic pentru ştiinţă, permiţând cercetătorilor să se implice şi în alte domenii, să schimbe informaţii şi să reducă erorile.

Colaborarea este, de asemenea, un puternic instrument împotriva pseudoștiinței. Un astronom ştie că Jupiter şi Saturn nu produc valuri pe Terra. Un oceanograf ştie că punctele tari şi slăbiciunile măsurătorilor efectuate cu maregraful (Aparat cu care se determină și se înregistrează variația nivelului apelor unei mări, în special în timpul mareelor. n.tr.).

Erorile pseudoştiinţei pot înflori în absenţa colaborării. Erorile făcute de geologul Ian Plimer în cartea sa publicată în 2009, Heaven and Earth, arată că autorul nu a colaborat cu experţi în transfer radioactiv şi astrofizică.

Absenţa colaborării în cazul Plimer pare să reprezintă un model răspândit. De exemplu, studiile ce resping schimbările climatice cauzate de om au în medie 2 autori, pe când studiile fără o poziţie fermă ori care susţin schimbările climatice provocate de acţiunile omului au 3,4-3,6 autori. La cei care resping colaborarea se manifestă o mai mare posibilitate de eroare.


Colaborarea şi utilizarea cunoştinţelor mai multor cercetători în acelaşi proiect cresc probabilitatea creării unui produs ştiinţific.


Din păcate studenţii au o experienţă limitată în ceea ce priveşte colaborarea. Aceştia lucrează în echipe câteodată, dar aceste grupuri nu reproduc dinamica colaborării ştiinţifice.

Pe de altă parte, de multe ori grupurile conţin studenţi cu aceleaşi cunoştinţe, ori diversitatea în ce priveşte domeniul cunoscut asigură o mai bună protecţie împotriva pseudoştiinţei.

Modelele de evaluare care notează performanţa, prin comparaţie cu ceilalţi colegi, nu sunt menite să încurajeze colaborarea.


Ce putem face?

Cum putem educa oamenii de ştiinţă şi cum putem reduce numărul cercetătorilor care produc pseudoştiinţă?

Trebuie să transformăm modul în care predăm ştiinţa, să fie mai apropiat, ca model, de modul în care efectiv se lucrează în cercetare. Acest aspect a fost recunoscut de multe cadre didactice.  Studenţii au nevoie de timp pentru a explora şi testa ipoteze plauzibile multiple. Poate va trebui să renunţăm la anumite abilităţi, materializând astfel de propuneri, dar este un preţ care merită plătit.

Trebuie să încurajăm abordarea interdisciplinară a ştiinţei. Statistica este învăţată de doar o parte dintre studenţi, dar ea ar trebui predată tuturor.

Studenţii trebuie, de asemenea, să înveţe despre procesul luării deciziei, despre logică şi despre erori de gândire.

Trebuie să găsim mijloacele necesare pentru a face ca educaţia ştiinţifică să reflecte natura colaborativă a cercetării ştiinţifice. Asta se întâmplă pentru mulţi doctoranzi, dar mulţi studenţi nu au oportunităţi să participe în colaborări şi să vadă recompensele implicării pentru astfel de activităţi.

Dacă nu putem educa eficient studenţii despre adevărata natură a ştiinţei, vom avea un produs nociv:  oameni de ştiinţă care produc pseudoştiinţă; aceştia vor submina eficienţa ştiinţei în societatea de mâine.

Traducere după Scientists can learn from pseudoscience

 

Scris de: Michael J. I. Brown
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.