M-am trezit azi-dimineaţă cu o întrebare. Dânsa, întrebarea, a fost provocată de o mâncărime misterioasă ivită inopinat în talpa piciorului drept. Da, în talpă. Dar are loc mâncărimea în talpă? Aşa pare să fie, deoarece eu experimentez senzaţia de mâncărime în talpă. Senzaţia pare să fie în talpă, însă ştim bine că e doar o aparenţă, nu un fapt real. Ea, mâncărimea generatoare de întrebări, nu se află în talpă. E în creier. Cum aşa?
În urma excitării unor receptori aflaţi în piele (mecanoreceptori), impulsuri nervoase pleacă spre sistemul nervos central via nervi spinali. Un corpuscul Meissner, aflat în pielea tălpii, stimulat de un contact misterios trimite un impuls prin dendronul neuronului senzitiv (ordinul 1) care ajunge la un ganglion nervos din regiunea sacrală a coloanei vertebrale (aceea din care te apleci din poziţia ortostatică ca să aşezi palmele pe sol) şi, de aici, pleacă pe axonul neuronului senzitiv (ordinul 2) până la creier, unde impulsul e preluat de un neuron senzitiv (ordinul 3) din talamus şi trimis la neuronul de asociaţie aflat în cortexul somatosenzorial. Odată ajuns aici, la destinaţie, are loc (misterios) senzaţia de mâncărime de care eu am devenit conştient în această dimineaţă.
Deşi cunosc traseul impulsului nervos de la talpă până sus la cortex, experienţa senzorială are loc în talpă. Uluitor! Îţi repet, senzaţia de mâncărime o simt în talpă nu în creier.
Iar, dacă tu eşti om de pe planeta Pământ, vei simţi la fel. Nu ai senzaţii în creier, ci în diferite locuri din corp. Nu poţi experimenta o mâncărime în creier, decât cel mult la nivel de idee, în sensul în care te frământă o problemă. E firesc, de altfel, nici nu cred că eşti de o altă părere. O băşică îţi iese pe piele, nu la nivel de cortex cerebral. Mai ales, dacă are o cauză psihică, cum se zice, conform şcolii de gândire psihologică bazată pe premisa „problemele somatice au cauze psihice”. Dacă te frământă un conflict – o idee, te vei trezi cu o băşică sau mai multe (sau alte simptome în funcţie de creativitate?), depinde probabil de numărul ideilor aflate în conflict. Conform acestei şcoli de gândire, mâncărimea cu care m-am trezit trebuie să fi avut o cauză psihică aflată probabil în subconştient (pax vobiscum).
Dar să revenim. Este un firesc natural. Nu foloseşte nimănui să aibă senzaţii în cap. Cum ne putem proteja diferite parţi ale corpului dacă nu localizăm senzaţia undeva anume în corp sau piele? Localizarea experienţei senzoriale e valoroasă adaptativ. Tu te poţi feri dacă ştii unde te doare. Harta corticală ne permite localizarea, deoarece orice regiune din corp e reprezentată aici. Corpul e reprezentat în întregime pe scoarţa cerebrală. O anumită zonă corticală e alocată, de ex, pentru talpă. Ceea ce se petrece în talpă va fi „raportat” în această zonă, iar autorul experimentează senzaţia de mâncărime.
Mult mai interesant mi se pare când nu există o talpă şi, totuşi, senzaţia de mâncărime poate apărea. Deşi nu am piciorul drept, să-mi vină totuşi să mă scarpin, pentru că simt o mâncărime în talpa piciorului care nu există. Hopa! Nu te ambala. Nu e o dovadă pentru existenţa sufletului. Este sindromul membrului fantomă. Harta corticală asociată piciorului drept lipsă urmează să se reactualizeze conform cu noile date ale realităţii din teren – lipsa membrului drept. Până la încheierea procesului, membrul lipsă continuă să existe… în capul meu. La fel strigoii, duhurile, energiile şi fenomene paranormale pentru unii (majoritatea) mai inocenţi.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului