Născut în 1942, Martin Seligman este creditat pentru contribuţia sa la fundamentarea psihologiei pozitive şi pentru eforturile sale de a explora ştiinţific potenţialul uman. În cartea sa Fericirea autentică (2002), el explică faptul că drumul său spre acest nou domeniu al psihologiei a debutat printr-un studiu asupra neajutorării învăţate la câini. Pe parcursul studiului, el a observat că, în pofida a numeroase situaţii fără ieşire la care erau supuşi, unii câini nu renunţau şi nu "învăţau" neajutorarea.
Acest lucru l-a intrigat şi entuziasmat în acelaşi timp pe Seligman şi i-a sugerat ideea similitudinii dintre comportamentul câinilor supuşi experimentului şi neajutorarea învăţată - asociată cu depresia la om (Seligman 2002, p. 20-23). Această ipoteză i-a marcat opera şi el a devenit unul dintre psihologii cel mai adesea citaţi, nu numai în psihologia pozitivă, ci în psihologie, în general.
Ce este neajutorarea învăţată?
Când un animal este supus în mod repetat unui stimul aversiv de care nu poate scăpa, el învaţă neajutorarea. În cele din urmă, animalul nu va mai încerca să evite stimulul şi se va comporta ca şi când ar fi complet incapabil să schimbe situaţia. Chiar şi atunci când îi sunt prezentate posibilităţile de a scăpa, această neajutorare va preveni orice acţiune. Dacă conceptul este puternic legat de psihologia şi comportamentul animalelor, el se poate aplica, de asemenea, la multe situaţii care implică fiinţele umane. Când oamenii simt că nu au niciun control asupra situaţiei lor, ei pot ajunge să se comporte într-o manieră neajutorată. Această inacțiune poate conduce oamenii să treacă cu vederea oportunităţile de uşurare sau schimbare a situaţiei.
Descoperirea neajutorării învăţate
Conceptul neajutorării învăţate a fost descoperit accidental de către psihologii Martin Seligman şi Steven F. Maier. Ei au observat iniţial comportamentul neajutorat la nişte câini care fuseseră supuşi unui experiment de condiţionare clasică ce presupunea apariţia unui şoc electric uşor imediat după auzirea unui sunet. Ulterior, câinii fuseseră plasaţi într-un adăpost cu două compartimente separate printr-o barieră joasă. Într-un compartiment podeaua era electrificată, iar în celalalt nu. Câinii supuşi anterior condiţionării clasice nu făceau nicio tentativă de a scăpa sau de a evita pur şi simplu şocul prin sărituri peste un mic obstacol.
Pentru investigarea acestui fenomen, cercetătorii au conceput apoi un alt experiment, de data asta cu trei grupuri de câini. Într-un grup, câinii au fost ţinuti în hamuri pentru un timp şi apoi eliberaţi. Câinii din al doilea grup au fost şi ei ținuti în hamuri, dar ei au fost supuşi la niște şocuri electrice pe care le puteau evita prin apăsarea cu nasul a unui panou. Câinii din al treilea grup au primit aceleaşi şocuri ca cei din grupul al doilea, cu excepţia faptului că nu puteau controla durata şocului. Pentru câinii din al treilea grup, şocurile păreau a fi complet aleatorii şi în afara controlului propriu. Ulterior, câinii au fost plasaţi în adăpost. Câinii din primul şi al doilea grup învăţau repede să sară peste barieră, scăpând de şoc. Cei mai mulţi din cei din al treilea grup nu au făcut nicio încercare de a se îndepărta de şocuri. Datorită experienţei lor anterioare, ei au dezvoltat acel tip de aşteptare cognitivă că orice ar fi făcut nimic nu împiedica sau nu elimina şocurile (Seligman & Maier, 1967).
Învăţarea neajutorării la oameni
Impactul neajutorării învăţate a fost demonstrat la o serie de specii diferite de animale, dar efectele sale pot fi constatate şi la oameni. Luaţi în considerare un exemplu des citat: un copil care are rezultate slabe la testele şi evaluările de matematică începe repede să creadă că nimic din ce va face el nu va avea vreun efect asupra performanţelor sale la această disciplină. Când se va confrunta mai târziu cu orice tip de sarcină legată de matematică, el va putea trăi un sentiment de neajutorare.
Neajutorarea învăţată a fost, de asemenea, asociată cu mai multe tulburări psihologice diferite. Depresia, anxietatea, fobiile, timiditatea şi singurătatea, toate pot fi exacerbate de neajutorarea învăţată. De exemplu, o femeie care manifestă timiditate în situaţii sociale ar putea ajunge în cele din urmă să simtă că nu poate face nimic pentru a-și depăşi simptomele. Acest sentiment că simptomele sale sunt în afara controlului ei direct o poate determina să nu mai încerce să se angajeze în situaţii sociale, făcând astfel timiditatea ei şi mai pronunţată.
Surse:
www.pursuit-of-happiness.org/history-of-happiness/martin-seligman
psychology.about.com/od/lindex/f/earned-helplessness.htm