Cum să le vorbiţi copiilor voştri despre moarte

Este destul de greu să vorbim despre moarte cu alţi adulţi. Este chiar mai greu atunci când trebuie să explicăm unui copil impresionabil că cineva iubit a plecat pentru totdeauna. În continuare puteţi găsi câteva sfaturi pentru abordarea în cel mai bun mod posibil a acestui subiect inevitabil.

Concentraţi-vă în discuţie asupra copilului

Trebuie spus de la început că nu există nicio regulă generală pe care s-o aplicăm atunci când vorbim cu copiii noştri despre moarte. Fiecare copil este diferit şi va trebui să ţinem cont de vârsta, sensibilitatea şi de gradul de dezvoltare al acestuia, ca să nu mai vorbim de relaţia dintre el sau ea cu persoana decedată. Un copil de cinci ani ar putea să se mulţumească cu o explicaţie simplă cum că cutare a plecat, în timp ce un copil de zece ani sau un adolescent poate înţelege faptul că este vorba despre o despărţire pentru totdeauna şi el ar putea resimţi mult mai acut această veste. Voi vă cunoaşteţi copilul cel mai bine şi ar trebui să vă folosiţi de această calitate pentru a vă da seama cum puteţi să-i vorbiţi despre moarte.

De exemplu, Janet Lehman care este un terapeut în ceea ce priveşte comportamentului copiilor, ne spune să fim atenţi la temperamentul acestora:

„Dacă copilul dumneavoastră este introvertit, receptiv şi meditativ vorbiţi-i despre moarte în termeni simpli şi clari. Să nu vă aşteptaţi ca aceşti copii să-şi dorească sau să fie dispuşi să vă împărtăşească sentimentele lor în mod direct. Oferiţi-le în schimb alte posibilităţi pentru ca ei să-şi poată exprima sentimentele, cum ar fi prin intermediul unei activităţi din domeniul artei, al unei cărţi sau a unei poze care să le amintească de persoana iubită, să scrie o poezie sau un cântec (este vorba aici despre copiii interiorizaţi mai mari) sau chiar să planteze un copac în memoria persoanei iubite.

Pentru un copil mai comunicativ este bine să vă alocaţi un timp mai îndelungat pentru a discuta despre întrebările, comentariile şi preocupările acestuia în legătură cu pierderea suferită. Aceşti copii pot răspunde printr-o altă formă de exprimare, cum ar fi alergatul într-o cursă în memoria persoanei decedate, o acţiune voluntară în scopul de a onora memoria acesteia, etc".

De obicei este cel mai bine să-i lăsaţi copiilor iniţiativa, aşa cum susţin cei mai mulţi dintre experţii psihologi în privinţa copiilor cu care am vorbit, în timp ce dumneavoastră puteţi să-i sprijiniţi într-un mod care este adecvat pentru vârsta şi gradul lor de dezvoltare. David R. Castro-Blanco, profesor asociat în cadrul Departamentul de psihologie clinică de la Adler School of Professional Psychology ne spune:

„Regula de aur" cu privire la discuţia despre moarte cu copiii este să vorbim despre ea într-un mod care corespunde nivelului de dezvoltare al acestora. Cu alte cuvinte, nu daţi copilul mai multe informaţii decât el/ea poate înţelege, doar din dorinţa de a fi „cinstit" sau „corect".

Ca părinte este, probabil, mai bine să discutaţi despre propria moarte mai ales cu copiii mai mici pentru a-i asigura că nu-i veţi lăsa sau „abandona". La o vârstă fragedă copiii sunt foarte legaţi de părinţii lor şi aceştia reprezintă o adevărată ancoră de stabilitate pentru ei. Este important ca ei să ştie că se pot baza întotdeauna pe sprijinul vostru necondiţionat".

Iată un alt exemplu cu privire la o situaţia concretă: Încă de la o vârstă foarte fragedă fiica mea a vorbit foarte mult despre moarte, de cele mai multe ori ea afirmând că nu vrea să mă piardă şi se întreba ce se va întâmpla cu ea atunci când va muri. Indiferent de cât de dificile au fost aceste discuţii, mi-am dat seama că aici este vorba mai mult despre o curiozitate naturală din partea ei (şi, poate, o predispoziţie naturală către existenţialism) decât despre o durere acută aflată în spatele acestor întrebări, astfel încât am încercat să vorbesc cu ea despre aceste subiecte într-un mod liniştit, în loc de reacţiona instinctual şi a ţipa la ea: „Ce vorbeşti! Tu eşti doar un copil mic, nu te gândi la moarte!".

Ascultaţi şi puneţi întrebări în loc să vorbiţi prea mult

Aşa cum se întâmplă de obicei atunci când vorbim cu cineva despre o situaţie sensibilă, e mai bine să ascultăm cu atenţie şi să punem întrebări, decât să acceptăm ceea ce cealaltă persoană ne spune. Acest lucru este valabil mai ales atunci când vorbim cu copiii noştri despre moarte, un aspect care poate părea înfricoşător şi oarecum abstract pentru ei. Erica Curtis, terapeut în probleme de familie şi de căsătorie, ne sfătuieşte:

„Uneori, din cauza propriei anxietăţi de a discuta despre acest subiect, noi putem transmite copilului prea multe sau prea puţine informaţii sau chiar putem să-l informăm greşit. Înainte de a începe să-i transmitem diferite informaţii copilului sau să-i răspundem la întrebări este mai bine să ne dăm seama mai întâi ce crede acesta în legătură cu moartea şi să aflăm, de fapt, de ce pune astfel de întrebări. Puteţi întreba: „Ce crezi că se întâmplă atunci când cineva moare?" sau „Ce ţi-ai dori să se întâmple?". Întrebări ca acestea vă vor oferi posibilitatea de a cunoaşte mai bine lumea interioară a copilului dumneavoastră, gândurile sale şi ceea ce el încearcă să vă spună.

Atunci când un copil vă întreabă „Dar ce se întâmplă cu bunica?" este posibil ca acesta să se refere la ce s-a întâmplat înainte ca aceasta să moară, în timp ce un alt copil s-ar putea referi la ce se întâmplă după moartea acesteia. Acestea sunt întrebări foarte diferite. Pur şi simplu puteţi pune alte întrebări pentru a clarifica acest aspect: „Ce s-a întâmplat cu bunica înainte sau după ce ea a murit?" De asemenea, atunci când un adult este întrebat de către un copil „Unde pleacă ea?" adesea avem tendinţa să răspundem „în cer" sau „a fost înmormântată". Cu toate acestea, un copil îşi poate aminti că ea a mers la spital".

Este foarte greu de spus cât de multe sau cât de puţine informaţii trebuie să transmitem copilului pentru a explica această situaţie, dar, din nou, lăsaţi-l pe copil să conducă discuţia. Dr. Susan Lipkins, psiholog pentru copii, afirmă că o regulă de bază pe care trebuie să o respectăm atunci când vorbim cu copiii despre moarte este să răspundem doar la întrebările pe care aceştia le solicită fără a da explicaţii ample, complexe, răspunzând în schimb la întrebările lor în conformitate cu nivelul de înţelegere pe care îl au.

Fiţi sinceri, dar evitaţi să transmiteţi informaţii traumatizante

Ar putea fi tentant să nu vorbim despre moarte sau să căutăm un motiv diferit pentru ea (în special în cazul în care nu a fost vorba despre o moarte naturală), dar Dr. Jenny Yip, un psiholog care lucrează în special cu copiii şi este specializat în anxietate şi OCD (Obsessive Compulsive Disorders - Tulburarea obsesiv-compulsivă), recomandă să fim sinceri cât mai mult posibil (o practică bună ori de câte ori trebuie să vorbiţi cu copiii dumneavoastră):

„Dacă a fost vorba despre o moarte naturală, părinţii pot explica copilului faptul că moartea face parte din viaţă, fiind parte a unui proces natural care permite ca lumea să existe. Când vorbim despre cineva care a fost foarte apropiat de copil este foarte important să fim cât mai clari şi mai sinceri. Lipsa de sinceritate poate afecta copilul mai mult şi poate provoca de multe ori o confuzie ce poate dura mai mulţi ani, în special atunci când el aude o poveste diferită din partea altor rude sau prieteni".

Aici trebuie să ţinem cont, din nou, de cât de pregătit este copilul pentru a primi aceste informaţii.

Puteţi împărtăşi starea în care vă aflaţi cu copiii dumneavoastră, dar deoarece aceştia au adesea tendinţa de a-şi imita părinţii, fiţi atenţi la reacţia pe care o aveţi în faţa lor. A face faţă durerii este, din păcate, o lecţie pe care copiii trebuie să o înveţe şi ei o învaţă de la adulţii din jurul lor.

Unele abordări sunt mai bune decât altele, astfel încât trebuie să fim atenţi la ceea ce le spunem copiilor. Dr. Kristine Kevorkian, care acordă sfaturi bolnavilor aflaţi în stare terminală şi familiilor acestora, scrie:

„Vă rog să nu spuneţi că „bunica s-a dus la culcare şi că ea este acum în cer". Un copil s-ar putea speria atât de tare de acest lucru, încât ar putea să nu mai vrea să meargă la culcare. În cazul în care persoana iubită a fost bolnavă, explicaţi-i copilului ce înseamnă asta şi nu-i spuneţi că ea a fost bolnavă şi acum va dormi pentru totdeauna. Sau, „Bunica a avut cancer şi a plecat în rai". Ce este cancerul? Toată lumea moare de cancer? Daţi detalii pe parcursul conversaţiei şi cereţi copilului să repete ceea ce i-aţi spus pentru ca să vă daţi seama dacă acesta vă ascultă şi a auzit ceea ce i-aţi spus".

Asiguraţi-vă că puteţi ajuta copilul să depăşească suferinţa

Cu un an în urmă câinele nostru iubit a murit. De atunci fiica noastră, care l-a cunoscut de-a lungul celor şapte ani de viaţă ai ei, vorbeşte despre el ca şi cum acesta ar fi o fantomă pe care ea o poate vedea, îi poate fi alături şi îi poate vorbi. Ea scrie poveşti despre el şi spune că el o însoţeşte la şcoală.

Experţii cu care am stat de vorbă m-au asigurat că aceasta este o formă sănătoasă de depăşire a suferinţei.

Artele şi unele activităţi, cum ar fi fotografiile sau scrisul, produc bucurie copiilor şi îi ajută să-şi reamintească de cei dragi care au decedat şi, de asemenea, îi învaţă că chiar dacă ei au plecat pentru totdeauna dintre noi, totuşi continuă să trăiască în mintea şi în inimile noastre.

Fiţi atenţi la un eventual comportament neobişnuit al copilului

Chiar dacă nu există reguli clare cu privire la cât de mult se poate întrista cineva, dacă după o perioadă lungă de timp persistă simptome îngrijorătoare aţi putea apela la sfatul unui profesionist. Dr. Hani Talebi, un psiholog din Austin, Texas, evidenţiază următoarele probleme care ar putea sugera că un copil (sau oricine altcineva) suferă foarte mult după decesul cuiva drag:

1) Probleme legate de somn (dificultăţi de a adormi sau de a avea un somn liniştit de durată);
2) Comportament neobişnuit (agresivitate faţă de colegi, instabilitate emoţională, etc.);
3) Incapacitatea de a se angrena în activităţi care altădată i-ar fi provocat bucurie;
4) Izolarea fata de ceilalţi (tristeţe copleşitoare, refuzul de a-şi comunica gândurile/sentimentele altora, etc.);
5) Regresie evolutivă (adică acţionează copilăreşte sau necorespunzător vârstei reale).

Dacă copilul nu prezintă aceste simptome nu vă faceţi griji. Ascultaţi-l, fiţi alături de el şi împreună veţi reuşi să depăşiţi momentul pierderii cuiva drag.