Relaţia dintre sensul unui cuvânt şi succesiunea de litere care formează cuvântul este de obicei considerată arbitrară. Adică sensul unui cuvânt este dictat de convenţie şi tonul emoţional al vorbitorului. Prin înlăturarea acestor lucruri, sunetele grupurilor de litere în sine – cunoscute drept foneme - sunt în general considerate fără sens. Cel puţin, această perspectivă a fost populară o anumită perioadă de timp.
Dar, în prezent, a fost publicat un studiu care contestă această explicaţie. Blake Myers-Schulz împreună cu colegii lui au demonstrat că schimbarea sunetelor de la unele foneme la altele are un sens emoţional de sine stătător, destul de independent de sensurile cuvântului şi tonul vocii.
Vorbirea umană produce sunete la frecvenţe diferite. Myers-Schulz şi echipa lui s-au concentrat pe schimbările anumitor vârfuri ale spectrului de frecvenţă în vorbire – cunoscute ca formanţi – în timp ce cuvintele fără sens erau rostite. În special, ei au împărţit cuvintele fără sens în două grupuri, unul în care frecvenţa primilor doi formanţi era crescătoare (de exemplu: bupaba, pafabi, mipaba) şi altul în care această schimbare a sunetului a fost inversată, frecvenţa formanţilor fiind descrescătoare (de exemplu: dugada, tatoku, gadigu). Acestea au fost ajustate cu multe alte caracteristici ale sunetelor, cum ar fi cuvinte oclusive, nazalitate, intonaţie şi volum.
Treizeci şi doi de participanţi adulţi au văzut pe ecranul unui calculator aceste cuvinte fără sens grupate în pereche, un cuvânt avea întotdeauna o frecvenţă crescătoare, celălalt având o frecvenţă descrescătoare (în ceea ce priveşte schimbările de formanţi). Concomitent, mai erau arătate şi două imagini, una pozitivă şi una negativă. (de exemplu: un căţeluş drăguţ sau un câine care mârâie). Sarcina participanţilor a fost să atribuie celor două cuvinte fără sens cele două imagini în modul în care li se părea cel mai potrivit. Descoperirea principală a fost că în 80 la sută din cazuri, ei au asociat cuvântul în care schimbarea sunetelor era crescătoare cu imaginea pozitivă iar cuvântul ce avea o frecvenţă descrescătoare cu imaginea negativă.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi atunci când 20 de participanţi adulţi au realizat aceeaşi sarcină, însă, de această dată cuvintele au fost mai degrabă rostite de un program de calculator decât reprezentate vizual. În acest caz, ei au asociat cuvintele fără sens ce aveau o frecvenţă crescătoare cu imaginile pozitive în 65 la sută din cazuri - încă mult mai des decât te-ai aştepta bazându-te pe pură întâmplare.
Descoperirile indică faptul că succesiunile de foneme (sunetele care formează cuvintele) au o calitate afectivă de sine stătătoare, destul de aparte de orice alt sens al cuvântului sau de tonul sau volumul unei rostiri. Acest sens afectiv este transmis pur şi simplu de proprietăţile acustice ale cuvântului, atunci când frecvenţele sunetului se schimbă de la un fonem la altul.
Ar putea exista aplicaţii interesante în viaţa reală pentru această cercetare în ceea ce priveşte activităţile de promovare şi PR, deoarece concluzia este că unele cuvinte transmit emoţii pozitive doar prin virtutea proprietăţilor acustice, dincolo de orice sens literal al cuvântului. „Chiar şi în contextele artistice, cum ar fi filmul şi literatura, aceste principii acustice pot fi aplicate pentru a evoca un subtext afectiv specific”, au afirmat cercetătorii. „Într-adevăr datele noastre sugerează că, din punct de vedere acustic, «Darth Vader» este un nume mai potrivit pentru un personaj intergalactic fără scrupule decât «Barth Vaber»”.
Traducere de Ilinca Ioana Mădălina după why-its-apt-psycho-acoustically cu acordul editorului