Voinţa noastră este finită

Poţi începe un nou capitol în viaţă, te poţi apuca de o dietă, poţi învăţa o nouă limbă şi te poţi trezi în fiecare dimineaţă în zori pentru a medita şi a-ţi curăţa casa? Teoria epuizării eului spune că ”nu”. Şi are dovezi fizice care sprijină această afirmaţie. Sper că ai vrut să dai clic pe acest articol, pentru că, dacă nu ai vrut, nu vei mai fi în stare să faci unul dintre lucrurile pe care chiar trebuia să le rezolvi azi.

Psihologii cred acum că puterea de autocontrol (la nivel cotidian) a unei persoane este finită. După ce un anumit grad de voinţă este folosit pentru o sarcină dificilă, nu mai rămâne nimic care să ajute la rezolvarea altor lucruri.

Interesant este faptul că, în cadrul acestei concepţii, autocontrolul se împarte în mai multe arii diferite. Nu este vorba de faptul că un mic dejun frugal constând în salată te va face să devorezi o brioşă cu ciocolată în prima pauză de cafea. Este vorba despre faptul că un mic dejun frugal constând în salată te va împiedica să te concentrezi asupra unui proiect important. Sau îţi va afecta abilitatea de a-ţi păstra calmul în preajma colegilor. O sarcină dificilă din punct de vedere mintal te va face, conform aceleiaşi legi, să renunţi la dietă când vine seara.

Conceptul general se numeşte epuizarea eului şi au existat destul de multe studii care îl sprijină. În cadrul unuia dintre studii, oamenii au fost rugaţi să rezolve nişte puzzle-uri uşoare, însă unora dintre subiecţi li s-a cerut şi să memoreze un număr de patru cifre, astfel încât să şi-l poată aminti mai târziu. Aceştia erau apoi duşi într-o cameră cu mâncare sănătoasă şi fursecuri. Cei care trebuiseră să se străduiască să reţină numărul aveau şanse mai mari să mănânce fursecurile decât celălalt grup. Un alt experiment a acţionat exact invers. Mai întâi, subiecţii au fost duşi într-o cameră unde aflau fie fursecuri, fie ridichi. Alţii au fost duşi într-o cameră cu fursecuri şi ridichi, dar li s-a spus să nu mănânce fursecurile. Li s-a cerut apoi să lucreze la un puzzle geometric care s-a dovedit imposibil de rezolvat (aşa sunt oamenii de ştiinţă, răutăcioşi).  Ideea experimentului era să se vadă cine renunţă primii. Mâncătorii de ridichi au rezistat 20 de minute, cu un minut mai mult decât mâncătorii de fursecuri. Pe de altă parte, oamenii care trebuiau să reziste fursecurilor au renunţat după 8 minute (îmi place să cred că oamenii de ştiinţă le-au dat un fursec apoi).

Există nişte speculaţii conform cărora epuizarea eului este un lucru pur fizic. Creierul utilizează o cantitate surprinzătoare de calorii; poate că oboseşte şi el la fel ca oricare alt muşchi. Un studiu le-a cerut subiecţilor să treacă de la o sarcină dificilă la alta, cu o pauză de limonadă între acestea. Jumătate dintre subiecţi au primit limonadă îndulcită cu glucoză, iar cealaltă jumătate a primit limonadă îndulcită cu un îndulcitor fără calorii. Cei care au primit glucoză s-au descurcat mai bine la al doilea test de voinţă decât celălalt grup.

Şi totuşi, dacă zahărul este soluţia, de ce au rezistat mâncătorii de ridichi mai mult decât mâncătorii de fursecuri? şi de ce pot unii oameni, cu suficientă motivaţie, să se forţeze să rămână concentraţi asupra unor sarcini dificile? Dacă rămâi fără calorii în timpul unei sarcini fizice, corpul nu poate pur şi simplu să mai facă rost de câteva din neant. Unii oameni de ştiinţă se îndepărtează de ceea ce ei numesc modelul ”mecanicist” al epuizării eului şi observă modelul procesului. În termeni simpli, după un interval obositor în care te-ai concentrat asupra unei activităţi, priorităţile adesea se schimbă. Poate că nu mai este atât de important să păstrezi o faţă zâmbitoare după ce te-ai trezit în zori să faci curăţenie. Poate că după o zi grea în care ai mâncat hrană pentru iepuri, realizezi că nu e aşa de important să ai o casă curată. Sau poate eşti doar leneş. Acum dă-mi un fursec.