Sadismul cotidian

Niciun om şi niciun gândac n-au fost răniţi în cadrul acestei cercetări, însă participanţii n-au ştiut asta la momentul respectiv. Psihologa Erina Buckels şi colegii ei şi-au păcălit voluntarii în scopul de a investiga ”sadismul cotidian” – tendinţa multor ”oameni aparent normali, obişnuiţi” de a dobândi plăcere provocându-le altora durere.

71 de studenţi au crezut că iau parte la un studiu despre personalitate şi toleranţa faţă de slujbele solicitante. Ca atare, trebuiau să aleagă între faptul de a ucide nişte gândaci, a ajuta la uciderea lor, a curăţa nişte toalete sau a suporta durerea provocată de introducerea mâinii în apă îngheţată.

Echipa lui Buckels a descoperit că studenţii care au obţinut un scor mai ridicat la un chestionar privind sadismul (e.g. eşti de acord cu afirmaţia ”Este incitant să răneşti oameni.”?) aveau şanse mai mari să se regăsească printre cei 53% care au ales să omoare gândacii sau să fie asistenţii celui care îi omora. Asta implica introducerea lui Brioşă, Ike (porecla lui Eisenhower) şi Picioruş (da, gândacii aveau nume) într-o maşinărie şi măcinarea lor până la moarte sau faptul de a privi pe cineva făcând asta. Efectele sonore dădeau impresia că exoscheletele gândacilor se sfărâmau ca nişte coji de nucă. De fapt, Brioşă şi restul scăpau printr-o ieşire de urgenţă, dar studenţii nu realizau asta decât mai târziu.

Spre surprinderea cercetătorilor, cei care obţineau scoruri ridicate la sadism au declarat, de fapt, că simt mai puţină plăcere după uciderea gândacilor decât non-sadicii. O examinare mai atentă a oferit o oarecare explicaţie. Sadicii raportau o plăcere mai scăzută pe parcursul tuturor provocărilor, nu doar în cazul uciderii. Iar acei sadici care au ucis gândacii au raportat mai multă plăcere decât cei care n-au făcut-o. ”Sadicii ar putea folosi cruzimea pentru a compensa pentru un nivel de bază scăzut al emoţiilor pozitive”, au spus cercetătorii.

Ai asurzi un necunoscut cu zgomot alb, doar ca să te distrezi? 71 de studenţi participând la un studiu ulterior au avut exact această ocazie. Ei credeau că iau parte la o întrecere a timpurilor de reacţie, oponentul fiind localizat în altă cameră (în realitate, totul era computerizat). La fiecare rundă câştigată, studenţii aveau ocazia să-şi asurzească oponentul. ”Oponentul” se abţinea întotdeauna de la o asemenea agresiune după rundele câştigate de el şi, cu toate acestea, cei care au obţinut scoruri ridicate pentru sadism profitau de şansa de-i sparge timpanele.

Reţineţi că în cazul ambelor studii Buckels şi echipa ei au evaluat psihopatia, machiavelismul şi narcisismul studenților. Scorurile pentru sadism preziceau alegerea opţiunilor agresive în ambele studii, mai mult decât puterea explicativă a acestor aşa-zise trăsături din Triada Întunecată. Mai mult, în cadrul celui de-al doilea studiu, doar sadicii au fost dispuşi să realizeze o sarcină plictisitoare (tăierea unor litere dintr-un text în latină) doar pentru şansa de a-şi asurzi oponenţii. Psihopaţii, narcisiştii şi restul nu s-au obosit s-o facă. Bazându-se pe asta, Buckels et al. au spus că sadismul ar trebui adăugat Triadei întunecată, pentru a forma o ”Tetradă Întunecată”.

”Descoperirile noastre oferă o idee despre sadismul din viaţa de zi cu zi”, au concluzionat cercetătorii. ”Sperăm că această cercetare va convinge cititorii să privească sadismul ca pe ceva mai mult decât o tulburare sexuală care trebuie să fie studiată la infractorii înrăiţi.”