Adeseori auzim cum unii, ne mai suportând nu ştiu ce mârlănie ori socotind că lucrurile au mers prea departe, au „refulat". Ce vor să spună? Adică au explodat, au dat pe afară, nu au mai putut înghiţi şi s-au dezlănţuit într-o tiradă de vorbe aspre ori, cine ştie? au administrat şi nişte palme. Desigur, folosirea acestui verb - cred ei - dă un aer intelectual vorbitorului şi chiar dacă acesta vorbeşte despre înjurături, acest verb dă totuşi o notă de nobleţe discuţiei. Ori poate nu...
Problema? Una neînsemnată: „a refula" nu înseamnă ce cred ei că înseamnă. Verbul pe care ar trebui să-l folosească este „a defula".
Pentru o înţelegere deplină, iată ce spune dicţionarul limbii române:
A REFULA - vb. I. Tranz. 1. A respinge, a înăbuşi din domeniul conştientului în subconştient imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe neplăcute, care contrazic conştiinţa morală a individului.
A DEFULA - vb. I. Tranz. (Psih.) A da curs liber ideilor sau tendinţelor refulate în subconştient.
◊ (Fam.) A-şi descărca sufletul.
