Lorenz şi Tinbergen au studiat de obicei animale solitare (monade) şi perechi de animale (diade). Începând din anii 1960, cercetătorii au început să pună mai mult accent pe grupurile mai mari de animale. Crook (1970) a propus termenul de etologie socială pentru a descrie acest accent al cercetării animalelor. Noii etologi s-au axat pe competiţie, comunicare şi cooperare între animale - felul în care şi-au dobândit şi păstrat teritoriile, au menţinut un nivel adecvat al populaţiei, au cules hrana, s-au apărat, au făcut reguli pentru lupte şi au format relaţii de cooperare.

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.8: Dezvoltarea omului) - Partea a III-a - Etologia socială


Cum a contrastat etologia clasică cu majoritatea activităţii etologiei mai vechi, clasice?

Animalele care trăiesc în grupuri dezvoltă moduri distincte de a interacţiona. Etologia socială implică frecvent detectarea prădător/pradă (urmărirea, evitarea), răspunsurile de alarmă (semnalele pericolului pe care le împart cu celelalte animale de pradă), competiţia pentru statut (etalarea atitudinilor de ameninţare, ritualurile de luptă, posturile de supunere, competiţiile, poziţia ierarhică) şi comportamentul prosocial (atitudinile de invitaţie, îngrijirea şi jocul) plus ciclul reproductiv - atragerea unui partener, împerecherea şi creşterea puilor.


PERFECŢIONĂRILE ARMELOR PRĂDĂTOR-PRADĂ


Competiţia constantă dintre prădător şi pradă este un stimul major pentru evoluţie, fiind numită uneori "perfecţionarea armelor" evolutive. Prădătorii se adaptează populaţiilor prăzii, iar populaţia prăzii se adaptează inovaţiilor prădătorului.

Ce "perfecţionări ale armelor" au loc de-a lungul evoluţiei? Care sunt exemplele referitoare la lilieci şi prada lor?

Liliecii au un sistem de a localiza insectele foarte eficient, folosind un sonar de înaltă frecvenţă care se loveşte de insecte şi oferă informaţii despre direcţie. Liliecii sunt de asemenea nişte zburători excelenţi, capabili să se învârtă în jurul unei monede. Insectele care nu pot scăpa de lilieci este foarte probabil că vor fi mâncate. Insectele care dezvoltă o mutaţie genetică reducând posibilitatea prinderii de către lilieci, au mai multe şanse de a supravieţui şi a se reproduce. De exemplu, molia Noctuid are un sistem auditiv simplu cu trei neuroni acordat pe frecvenţa sonarului liliacului. Atunci când neuronii transmit impulsuri (indicând că un liliac este în apropiere) se declanşează un program motor care face ca molia să intre în iarbă, unde este în siguranţă şi nu poate fi prinsă de lilieci.

Călugăriţa - ea însăşi un prădător pentru mai multe insecte mici - este doar o pradă pentru lilieci. Astfel, călugăriţa a dezvoltat o ureche specială în mijlocul toracelui, acordată exact pe frecvenţa sunetului emis de lilieci. Atunci când este stimulat, receptorul declanşează o "extensie bruscă a picioarelor anterioare" şi contracţia abdomenului ducând la "o deviere bruscă şi dramatică a traiectoriei de zbor" (Yager & Hoy, 1986). Acest lucru ajută călugăriţa să nu fie mâncată.

 

 

Cum depăşesc unii lilieci strategiile de apărare?

Pe măsură ce speciile prădate au dezvoltat sisteme de apărare de succes, speciile de pradă au dezvoltat tehnici mai bune de vânătoare. Unii lilieci folosesc frecvenţe neobişnuite de ecou, astfel încât aceştia au dezvoltat sistemele specializate de apărare acordate pe frecvenţa obişnuită a sonarului liliacului. Unii lilieci nu folosesc strategii de vânătoare non-ecou, aşa că pot prinde insecte care au sisteme de apărare doar împotriva strategiei de ecolocaţie. Competiţia prădător-pradă stimulează inovaţia de ambele părţi.

Care a fost experimentul lui Smith cu pasărea din familia Momotidae, crescută de el şi ce arată?

Animalele au frecvent circuite înnăscute pentru a declanşa evitarea stimulilor ce indică pericolul. De exemplu, o pasăre din America Centrală, din familia Momotidae prinde şerpi, dar trebuie să evite şarpele veninos coral. Şerpii coral au un model de culoare distinct compus din inele roşii, galbene şi negre, astfel încât aceste păsări se nasc cu teama de acest model. Smith (1975) a crescut el însuşi câteva astfel de păsări pentru a se asigura că nu au văzut niciodată un şarpe coral. Apoi le-a pus în faţă nişte tuburi de lemn pictate cu modele de inele sau dungi de diferite culori. Ea a constatat:

«Păsările nu au avut nicio ezitare în a ciuguli culoarea roşie, galbenă, verde, albastră sau lemnul ce nu era pictat. Totuşi, reacţia iniţială a păsării la modelul inelului roşu şi galben a fost unul de evitare: toate au zburat în colţul opus al coliviei şi în multe cazuri au emis sunete de alarmă.» (p. 759)


PETE ÎN FORMĂ DE OCHI

În regnul animal, insectele ce cad pradă păsărilor au deseori modele colorate ce seamănă cu nişte ochi. Petele în formă de ochi sperie păsările sau redirecţionează ciugulitul spre aripi în locul corpului. Secretul pentru a înţelege modul în care micile pete în formă de ochi pot speria păsările este să realizăm că acestea sunt experte în recunoaşterea modelelor, însă sunt mai puţin sensibile la dimensiunea unui model. Acestea trebuie să ignore dimensiunea pentru că zboară la diferite altitudini şi sunt nevoite să recunoască modele vizuale indiferent cât de mici sau mari pot părea de la diferite înălţimi. Astfel, păsările răspund la aspectul unui model mai mult decât la dimensiunea lui. Dacă o insectă care cade pradă păsărilor se întâmplă să dezvolte un model care seamănă cu o pată în formă de ochi, este mult mai probabil să supravieţuiască şi să se reproducă, decât să fie mâncată.

De ce unele molii au pete în formă de ochi pe aripi?

De ce se tem instinctiv păsările de petele în formă de ochi? De regulă, prădătorii au ochi mari aşezaţi în partea frontală. Acest lucru îi ajută să-şi localizeze exact prada, folosind decalajul binocular. Animalele care vânează păsări - bufniţe, primate şi pisici - au în general ochi largi cu care îşi fixează prada. Din această cauză păsările au o formă de evitare biologic pregătită. Păsările care evită modelele în formă de ochi au mai multe şanse de a supravieţui şi a se reproduce.



Aceasta este molia şoim din Noua Caledonie. Numele ei este potrivit, însă un student a sugerat că molia tigru ar fi mai adecvat; următorul model în formă de ochi şi nas rotund are aspectul unei feline. Pisicilor le place să prindă păsări, aşa că un astfel de model poate speria păsările.



Care a fost experimentul lui Swynnerton?

Există un al doilea mod în care petele în formă de ochi protejează fluturii. Păsările care atacă insectele deseori ciugulesc petele în formă de ochi, lăsând fluturele sau molia să zboare. Swynnerton a pictat pete în formă de ochi foarte vizibile pe fluturii care vizitează pâlcurile de banane de lângă veranda lui. El a prins mai târziu fluturii pictaţi şi a observat că 47 din 51 aveau răni de la ciugulitul păsărilor. Din 47 de răni, 36 au fost pe sau lângă petele în formă de ochi (Cott, 1940/1957). O ciugulire pe pată poate reduce eficienţa zborului fluturelui, dar cel puţin fluturele poate supravieţui pentru a se reproduce.

Ce au descoperit cercetătorii de la University of Wisconsin?

Petele în formă de ochi sunt atât de comune printre fluturi şi molii, încât au atras considerabil atenţia cercetătorilor. O echipă de la University of Wisconsin a identificat gene şi proteine care controlau formarea petelor în formă de ochi (Carroll, Gates, Keys, Paddock, Panganiban, Selegue şi Williams, 1994). În câţiva ani au identificat secvenţa specifică de modificări în expresia genelor care a dus la evoluţia petelor în formă de ochi (Keys, Lewis, Selegue, Pearson, Goodrich, Johnson, Gates, Scott & Carroll, 1999).


IMITAREA VIZUALĂ MAI ELABORATĂ



Sandved (1981) a găsit un fluture în Tailanda care avea un model repetat de pigment ce semăna remarcabil cu faţa unei mici maimuţe (dreapta). Este mare cât o gumă de creion şi se repetă de-a lungul marginii aripii fluturelui. Maimuţele din Tailanda prind păsări, aşa că acesta ar putea fi un mod eficient de a speria păsările care ar putea în caz contrar să mănânce fluturele.

Cum a evoluat o astfel de "imagine" precisă?


Faţa de maimuţă se găseşte de asemenea pe crisalida de fluture spalgis epius sau "maimuţa zburătoare", arătată în continuare.

 


Probabil prima apariţie a modelului a fost mult mai nefinisată decât aceasta, un accident norocos care a ajutat crisalida să evite să fie mâncată de păsări. Odată cu generaţiile următoare, modelul a fost finisat, deoarece crisalidele cu un model mai puţin asemănător cu o faţă erau mâncate de păsări. Cu cât modelul semăna mai mult cu o faţă, cu atât era mai probabil ca fluturele să supravieţuiască şi să se reproducă. În cele din urmă opera de artă a devenit chiar exactă.

Acest exemplu ar putea să ne facă să fim sceptici cu uşurinţă. În definitiv, este o schiţă, nu o fotografie. Este posibil ca artistul necunoscut să-şi fi luat unele libertăţi? Totuşi, spalgis epius se mai numeşte şi maimuţa zburătoare, deci asemănarea a fost cunoscută şi remarcată de o lungă perioadă de timp. O a doua ilustrare a maimuţei zburătoare, jos în stânga, provine dintr-un articol din anul 1892 publicat în revista Psyche. O fotografie poate fi găsită pe Wikipedia - proiectul de artă al acestei enciclopedii (jos în dreapta). Comparând cele trei exemple observăm că "opera de artă" este foarte variabilă. Acest lucru este de ajutor în explicarea modului în care modelul poate fi îmbunătăţit de diferitele categorii de prădători.

 

 

 


Mai devreme am arătat că evoluţia favorizează orice adaptare care încurajează reproducerea cu succes a speciilor. Am arătat de asemenea că păsările răspund la stimuli foarte specifici, de importanţă evolutivă. Acum vedem cum aceşti factori se întâlnesc. O specie (prada potenţială) dezvoltă un model vizual (pete în formă de ochi sau faţa de maimuţă) care acţionează ca un stimul ce declanşează evitarea la alte specii (pasărea ce vânează).

De ce este probabil ca oamenii să fie impresionaţi de aceste exemple?

Acestea sunt toate exemple de mimare sau imitaţie. Oamenii sunt animale extrem de vizuale, precum păsările. Tot ca şi ele, nu putem să nu vedem o faţă în câteva pete de pigment de pe crisalida lui spalgis epius. Creierele noastre răspund automat la modelele vizuale semnificative. Alte specii răspund mai bine la imitarea mirosurilor, texturilor şi sunetelor. Imitarea mirosurilor şi a sunetelor este des întâlnită în natură.


RĂSPUNSURILE DE ALARMĂ


Probabil cea mai bună cale pentru pradă de a evita să fie mâncată este de a nu sta în calea prădătorului. Plesnetul cozii castorului, avertizarea petei albe ce reprezintă coada căprioarei, "cip-ciripul" unei păsări, "mustrarea" unei veveriţe, toate sunt răspunsuri de alarmă. Acestea avertizează asupra pericolului în prezenţa unui prădător, permiţând prăzii să fugă.

Ce au descoperit cercetătorii despre strigătele de alarmă ale maimuţei vervet?

Maimuţele vervet au cel puţin trei strigăte de alarmă distincte pentru trei prădători diferiţi: leoparzi, vulturi şi şerpi. Semnalele de alarmă duc la răspunsuri distincte de comportament. Când Seyfarth şi colegii (1980) au pus o bandă pe care erau înregistrate strigăte de alarmă către un grup de maimuţe vervet libere (non-captive), tipul strigătului de alarmă pentru leopard le-a făcut pe maimuţe să fugă în copaci. Strigătul de alarmă pentru vultur le-a făcut să se uite sus la cer. Tipul de strigăt de alarmă pentru şarpe le-a făcut să se uite către pământ.

Această constatare a dus la o avalanşă de cercetări referitoare la aspectele variabile şi informative ale strigătelor de alarmă ale multor specii. De exemplu, micul piţigoi cu cap negru, o pasăre ce se găseşte frecvent în cartierele americane, variază strigătul de alarmă în funcţie de prădător, iar acest strigăt este înţeles de către alte păsări, aşa cum este pasărea care mănâncă nuci.

Atunci când un piţigoi vede un prădător emite o avertizare uşoară pentru un vultur în zbor, o bufniţă sau un şoim şi un strigăt puternic pentru un prădător aflat mai aproape. Strigătul piţigoiului poate avea la final 10 până la 15 sunete înalte care variază pentru a codifica informaţiile despre tipul de prădător. ("Nuthatches Seem to Understand Chickadee", March 20, 2007)

Care este beneficiul răspunsurilor de alarmă comune între specii?

Răspunsurile de alarmă sunt deseori comune mai multor specii. De acestea beneficiază fiecare animal care participă la sistemul de alarmă comun (de obicei un grup de animale care sunt vânate). Rezultatul este un sistem de alarmă mai precis decât ar fi putut orice specie să obţină singură. Bălţile unde se adapă animalele din savana africană sunt frecventate de tot soiul de animale care sunt vânate, precum babuini, păsări şi vite. Toate sunt ameninţate de şeful prădător al zonei: leul. Când un membru al oricărei specii care este vânată simte apropierea unui leu, emite un semnal de alarmă şi toate animalele din toate speciile care sunt vânate fug.

Cum participă oamenii la semnalele de alarmă comune?

Oamenii participă la o varietate de semnale de alarmă comune. Un câine de pază are în comun cu stăpânul său semnalul de alarmă atunci când latră la fiinţele ce se află noaptea în umbră. Păsările şi pisicile de companie de asemenea îşi avertizează stăpânii de prezenţa intruşilor sau de pericole. Burden (1975) a strâns un dosar voluminos cu tăieturi din ziare despre pisici eroine.

Stăpâna casei unei familii din Lewiston, Idaho, a decis să doarmă puţin în mijlocul zilei. După aproximativ două ore mai târziu, pisica ei, Tiger, a trezit-o mieunând tare şi neliniştit. Urmând pisica în dormitor, doamna a găsit bucăţi de tavan care cădeau pe podeaua în flăcări. Ea a reuşit să o salveze pe Tiger şi pe puii ei, dar au mai trecut doar câteva minute până ce toată casa a fost în flăcări.

Observaţi că femeia probabil a pierdut multe lucruri de valoare din casă, dar a salvat pisica şi puii acesteia. Acest lucru ne ajută să răspundem la întrebarea: "Ce câştigă pisica?"

Care este răspunsul de alarmă uman?

Semnalul de alarmă uman este strigătul. Se produce în formă stereotipă, la membrii obişnuiţi ai speciei noastre, fără a fi învăţat. Copiii mici ţipă frecvent ca răspuns involuntar la anumite situaţii de stimulare, cum ar fi abordarea lor de către un adult ce joacă rolul unui monstru. Ca şi răspunsul de alarmă al altor specii, strigătul poate fi detectat de la mare distanţă, asigurând un avertisment folositor.


LUPTELE PENTRU TERITORIU ŞI STATUTUL SOCIAL


Animalele de obicei îşi însuşesc un teritoriu şi îl apără. Studiile de amplasare a cuibului şi de control al populaţiei sunt legate de teritorialitate. Unele păsări îşi vor face diferit cuibul în funcţie de spaţiul disponibil şi de densitatea populaţiei. Rozătoarele se vor reproduce diferit ca număr, în funcţie de resursele disponibile.

Cât de frecventă este în natură competiţia pentru teritoriu?

Chiar şi furnicile poartă lupte pentru teritoriu. O specie din sud-vestul Statelor Unite au "turniruri" în timpul cărora colonii diferite de furnici se întâlnesc la hotarele teritoriilor lor. Se angajează în lupte false, bătând reciproc cu antenele pe abdomenul celeilalte. După 10 până la 30 de secunde, una dintre cele două furnici se întinde pe sol şi întâlnirea se sfârşeşte. În acest fel, hotarele teritoriilor sunt restabilite cu minimum de agresiune (Rossiter, 1976).

Cum sunt legate luptele pentru dominare de hormonul masculin testosteron la primate?

Animalele cate trăiesc în grup concurează în mod obişnuit pentru a domina. Animalele se testează reciproc pentru a vedea cine este "cu adevărat şeful". Rezultatul are implicaţii importante pentru succesul genetic al fiecărui animal. Animalele dominante de obicei se reproduc mai mult decât cele non-dominante. Agresivitatea la primate are legătură cu hormonul masculin testosteron. Cu cât are mai mult testosteron o primată de sex masculin, cu atât mai mult tinde să fie agresivă. Masculii învinşi pierd testosteron.

Fenomene similare au loc şi în cazul altor mamifere. Un berbec dominant se împerechează în mod repetat cu oaia aleasă. Masculul care piede un concurs de «bătut cap în cap» poate să nu se mai reproducă deloc.

Ce spune Pryor despre natura delfinului brun?

Karen Pryor este faimoasa cercetătoare ale cărei interacţiuni agresive ale comportamentului delfinului brun au fost descrise în Capitolul 5. Ea a observat că oamenii cred că delfinii (pe care cercetătoarea a preferat să îi numească delfini bruni, nume corect tehnic) sunt "drăguţi, jucăuşi, prietenoşi, inofensivi şi afectuoşi unul cu altul şi cu omul". Adevărul este că ei se angajează în lupte constante pentru dominare.

Antrenorul începător învaţă rapid că delfinii bruni pot fi foarte agresivi. Sunt animale foarte sociabile, pentru care rangul social are o mare importanţă. Interacţiunile agresive între delfinii bruni, de obicei în timpul disputelor pentru poziţia dominantă, inclusiv lovituri, apucarea cu dinţii şi izbirea cu botul, uneori au consecinţe grave pentru animalul lovit, precum coaste sau vertebre rupte, plămâni perforaţi. Un delfin care s-a acomodat cu oamenii nu arată nicio ezitare în provocarea omului pentru dominare, prin atitudini ameninţătoare sau lovituri; o persoană care este în apă cu un delfin brun agresiv se află într-un dezavantaj periculos. Părerea sentimentală că aceste animale sunt inofensive îşi are originea în faptul că delfinii se află de obicei în apă şi noi în bărci sau pe uscat; ei nu pot ajunge la noi (Pryor, 1981).

Cum "testează" cimpanzeii asistenţii de laborator umani?

Sarah Boysen, o expertă în studiul cimpanzeilor, a avut un punct de vedere asemănător. Ea a spus că cimpanzeii "testează" asistenţii de laborator prin atitudini dominatoare precum trasul de păr. Cimpanzeii de asemenea par să fie sensibili la diferenţele de sex dintre oameni. Boysen a observat că cimpanzeii sunt rareori deranjaţi de asistenţii de laborator care sunt masivi fizic, în special dacă au păr facial, aşa cum este barba. Cimpanzeii provoacă însă asistentele de laborator "constant, în fiecare zi". (Boysen, comunicare personală).


AMENINŢAREA, FRICA ŞI MIŞCĂRILE DE INTENŢIE



Posturile ameninţătoare sau agresive, sunetele şi expresiile faciale sunt foarte răspândite printre speciile diferite de animale. Atitudinile deseori servesc ca substitut pentru o luptă reală. Una dintre cele mai frecvente atitudini de ameninţare este privirea fixă. "Animale diferite precum crabii, şopârlele şi păsările percep privirea fixă ca pe o ameninţare". (Kalin, 1993).

Care este funcţia atitudinilor ameninţătoare? Care sunt exemplele obişnuite? Cum a folosit Dian Fossey o expesie facială pentru a intimida o gorilă mare?

Atunci când un animal mai mare sau mai dominant afişează o atitudine ameninţătoare, un animal mai tânăr sau mai supus în general se retrage, iar violenţa este evitată. Un mârâit însoţit de o privire fixă este o atitudine ameninţătoare inconfundabilă utilizată de multe mamifere mari. O atitudine ameninţătoare des întâlnită la câini este un mârâit gros, cu urechile date pe spate arătându-şi dinţii. Şi pisicile au o atitudine de ameninţare: privesc fix, mârâie gros şi adoptă o postură care indică faptul că ar putea să atace. Dacă sunt cu adevărat ameninţate, scuipă, îşi arcuiesc spatele şi blana lor ia postura clasică de "luptă a pisicii". O astfel de atitudine ar putea fi considerată ca o atitudine de frică tot atât ca şi una de ameninţare. Atitudinile de teamă şi de ameninţare sunt deseori asemănătoare.

Grimasa primatelor cunoscută ca "faţa ameninţătoare" îi spune agresorului să "dea înapoi". Dr. Dian Fossey, a cărei viaţă a fost portretizată în filmul "Gorillas in the Mist" (trad. "Gorile în ceaţă"), a folosit cunoştinţele ei referitoare la atitudinile sociale ale gorilelor.

Ca răspuns la o maimuţă "spate argintiu" care nu se oprea din a încerca să o intimideze, ea a afişat o faţă înspăimântată, de genul unei grimase... Masculul uimit s-a aşezat imediat şi a început să mănânce, nervos, cu un ochi la ea. Apoi s-a ridicat şi a plecat. (Hayes, 1990)

Cum ar trebui interpretate mişcările de intenţie în atitudinile ameninţătoare?

Multe atitudini de ameninţare implică mişcările de intenţie: mişcări care indică faptul că animalul se pregăteşte de acţiune. În cazul oamenilor, o mişcare de intenţie ameninţătoare este pumnul încleştat. Atitudinea ameninţătoare a pescăruşilor este capul ridicat, gata de a lovi cu ciocul. Pisicile, atunci când sunt deranjate, deschid gura şi arată ca şi cum ar vrea să muşte sau să administreze o "muşcătură prefăcută" care nu răneşte pielea, dar transmite un mesaj inconfundabil: "opreşte-te din ceea ce faci." Pisica mamă face acelaşi lucru cu puii ei.

Cum declanşează mişcările de intenţie comportamentul de evitare?

Mişcările de intenţie arată modul în care condiţionarea poate funcţiona într-un cadru natural. O mişcare de intenţie constituie un semnal că se va întâmpla o acţiune de pedepsire. După ce este disciplinat, animalul subordonat învaţă să evite o astfel de pedeapsă în viitor. Privit prin prisma condiţionării operante, acest model este numit condiţionarea de evitare.


DISCIPLINA

Un dresor al rasei Ciobănesc german, care este specializat în cazurile cu probleme, afirmă că tehnica sa de a saluta un câine neascultător este de a-l ţine de cap şi de a-l privi insistent, până ce câinele îşi întoarce privirea, indicând supunerea. Acest lucru stabileşte cine este şeful. Cesar Milan, faimosul "Dog Whisperer" de pe Animal Planet, ţintuieşte câinele la pământ ţinându-l de gât, la fel cum un lup dominant tratează un lup subordonat. Cesar îşi foloseşte mâinile în locul dinţilor, însă mesajul este acelaşi: "eu sunt şeful, poartă-te cum trebuie". Câinii răspund la acest lucru aproape de fiecare dată. Puterea şi calmul lui Cesar, maniera dominantă contribuie de asemenea la succesul său uimitor privind câinii problemă.

Ce acţiuni pot spune unui câine cine este şeful? Cum diferă animalele ce trăiesc în grup şi cele solitare, referitor la supunerea faţă de autoritate?

Nu toate animalele răspund atât de uşor manifestărilor de autoritate. Ca o regulă, doar animalele ce trăiesc în grup sunt "programate" să se supună animalelor dominante. În speciile ce trăiesc în grup, supunerea este adaptabilă; oferă animalelor subordonate şanse mai bune de supravieţuire şi de reproducere. Prin contrast, bursucii sunt animale solitare. Prin urmare, bursucii nu sunt programaţi să se supună şi nu răspund bine la acţiunile de disciplină din partea oamenilor. Eibl-Eibesfeldt a scris:

"Când am crescut un bursuc nu i-am putut niciodată interzice să facă ceva. Dacă l-am certat când a deschis un dulap şi a scos lenjeria mea, doar m-a fixat cu privirea, iar dacă l-am lovit uşor peste nas m-a atacat. Nu s-ar subordona. Un câine însă, pe de altă parte, învaţă rapid să se supună". (Eibl-Eibesfeldt, 1970)


SUPUNEREA ŞI ÎMPĂCIUIREA

Atitudinile de supunere sunt poziţii ale corpului pe care un animal supus le foloseşte pentru a accepta un animal dominant şi pentru a evita agresiunea. Supunerea transmite mesajul: "Bine, eşti mai mare. Eu nu sunt o ameninţare pentru tine." Câinii (ca şi animalele) se ascund şi tremură ca simboluri ale supunerii. Atunci când câinii se luptă, lupta se termină mereu în acelaşi fel: cel care pierde se întoarce cu burta în sus pentru a-şi arăta supunerea. Noi am avut cândva un căţeluş (un terrier Jack Russell) care nu aştepta o luptă; de câte ori întâlnea un alt câine se răsturna imediat pe spate. Gestul a funcţionat; nu s-a luptat niciodată.

Care sunt funcţiile unei atitudini de supunere? Care sunt gesturile umane similare?

Poziţiile de supunere implică adesea expunerea unei părţi vulnerabile a corpului, aşa cum este gâtul. O persoană care venea cu o cerere în faţa unui rege se apleca în faţa acestuia ilustrând o poziţie de supunere. Fiind îngenuncheată, o persoană este vulnerabilă, putând fi lovită în zona gâtului sau în spatele capului. "Ploconirea" în China medievală a fost un exemplu extrem; vizitatorii împăratului se aruncau literalmente la pământ, atingându-l cu fruntea. Aplecarea rămâne un gest de respect în multe ţări din ziua de azi, iar la musulmani, atingerea pământului cu fruntea este un mod de a-şi arăta respectul pentru Allah.

Ce este o atitudine împăciuitoare? Cum sunt astfel de atitudini copilăreşti?

Atitudinile de supunere sunt numite atitudini împăciuitoare dacă sunt folosite pentru a linişti (a reduce furia) un animal agresiv. O caracteristică semnificativă a strategiilor de împăciuire la animale şi la oameni este atitudinea copilărească. Ghemuirea, scâncirea plânsetul, implorarea, şi râsul nervos - toate sunt răspunsuri care imită parţial comportamentul copiilor. Toate acestea pot face ca un animal agresiv să se decidă să nu atace.


INTERACŢIUNILE PROSOCIALE (PRIETENOASE)


Care este funcţia unei atitudini de invitaţie?

Atitudinea de invitaţie într-un grup de animale reprezintă un mod de a invita la o interacţiune prietenoasă. Păsările cu gâtul lung, aşa cum sunt struţii, îşi întind gâtul în sus şi se adună într-un grup prietenos, ca şi cum ar dansa.

Fotograful Marion Kaplan a observat un grup de struţi atraşi aparent de puştile în poziţie verticală ale soldaţilor ce mărşăluiau (vezi www.marionkaplan.com)

Evenimentul a avut loc în Tsavo National Park în Kenya, în anul 1969. "Un grup de pădurari ai parcului făceau instrucţie în timp ce câţiva struţi, sălbatici, dar obişnuiţi cu prezenţa oamenilor, se plimbau prin apropiere. Curând struţii, fără a fi încurajaţi, s-au aşezat într-o linie ordonată în spatele pădurarilor. Starea lor era jucăuşă, erau curioşi, imitativi, fără a fi deloc ameninţători." (Marion Kaplan, comunicare personală). Kaplan adaugă că pădurarilor le plăceau struţii, însă autorităţile superioare nu au fost de acord, astfel încât în final cele două grupuri au fost despărţite.

Cum reacţionează câinii şi pisicile de obicei la contactul cu zona vulnerabilă a abdomenului?

Îngrijirea este o activitate prosocială frecventă, aşa încât grupurile de animale care trăiesc în comun folosesc o postură potrivită pentru îngrijire ca pe o atitudine de invitaţie. Uneori câinilor le place să fie scărpinaţi pe burtă, aşa că transformă postura universală de supunere (culcat pe spate) într-o atitudine de invitaţie. Ei se aşteaptă să fie scărpinaţi în această poziţie de o persoană prietenoasă.

Pisicile de asemenea folosesc poziţia culcat pe spate pentru a indica intenţiile paşnice, dar (cu rare excepţii) nu o utilizează ca pe o atitudine de invitaţie. Pentru pisici, arătarea încrederii şi a afecţiunii, dar fără a invita la contact, reprezintă un gest de împăciuire (conciliere). Prin urmare, în mod normal pisicilor nu le place să fie atinse de oameni pe blana de pe abdomen. Atunci când ele afişează o atitudine de supunere faţă de un om rostogolindu-se pe spate, nu vor să fie atinse. Persoanele care deţin câini uneori interpretează greşit atitudinea unei pisici ca pe o postură de invitaţie. Gândindu-se că o pisică vrea să fie scărpinată, ele se apleacă pentru a o scărpina. Pentru majoritatea pisicilor, acest lucru este ceva neaşteptat şi o violare! Pisica muşcă, zgârie sau fuge.





Ce este un model tipic de îngrijire reciprocă la maimuţe?

Maimuţele solicită îngrijire de la alte maimuţe arătându-şi spatele. Dacă o altă maimuţă este interesată de o sesiune de îngrijire, va îndepărta din blana de pe spatele maimuţei murdăria şi insectele. După un timp, maimuţa care îngrijeşte îşi va întoarce spatele către cealaltă, care o va îngriji la rândul ei.



Psihologul Barbara Smuts (1986) a petrecut trei ani trăind cu babuinii pentru a le studia comportamentul prosocial. Poza ne-o arată pe "Pandora" îngrijindu-l pe "Virgil". Puteţi vedea fără îndoială expresia fericită a lui Virgil. În acest caz a fost îngrijită blana lui Virgil de pe abdomen.

Smuts a folosit tehnica acomodării şi a petrecut fiecare zi cu grupul de babuini, dar a refuzat să interacţioneze cu ei. În cele din urmă babuinii au ignorat-o pur şi simplu şi şi-au văzut de treaba lor.

Cum a interacţionat sau nu Smuts cu babuinii?

Smuts a confirmat prin documente multe exemple ale comportamentelor prosociale sau prietenoase. Ea a descoperit că prieteniile pe termen lung şi alianţele se extind deseori la grupuri diferite de vârstă, precum părinţii sau copiii. Scena fericită a lui Virgil şi a Pandorei din fotografie s-a transformat curând într-o scenă de joacă.

După câteva momente li s-au alăturat doi dintre puii Pandorei... Pyrrha era într-o stare de spirit nebunatică şi folosea stomacul lui Virgil ca pe o trambulină, sărind în sus şi în jos cu râsul fără glas ce acompaniază joaca babuinilor. Din când în când, Virgil îşi deschidea ochii pe jumătate închişi şi o atingea uşor cu degetul arătător, mormăind ca pentru a o reasigura că nu îl deranjează săriturile ei pe stomacul lui plin (Smuts, 1986, p. 4)

În ciuda procedeului său de a refuza să interacţioneze cu babuinii, Smuts a fost acceptată de ei ca şi cum le-ar fi fost prietenă. "Odată am adormit înconjurată de 100 de babuini care ronţăiau şi m-am trezit după o jumătate de oră mai târziu, singură, doar cu un tânăr babuin care alesese să doarmă lângă mine. Am clipit uitându-ne unul la altul în lumina soarelui de amiază şi apoi am mers agale câţiva kilometri înapoi spre restul grupului, cu el în frunte arătând-mi drumul".


CONFORTUL ATINGERII


Harry Harlow, ale cărui experimente de învăţare a învăţării le-am analizat în secţiunea anterioară despre Psihologia comparativă, a înfiinţat unul dintre cele mai bine echipate laboratoare pentru primate din ţară la University of Wisconsin. Acolo a făcut celebra serie de experimente axate pe confortul atingerii în copilărie (Harlow & Harlow, 1962).

Harlow a crescut maimuţe rhesus de la naştere şi a constatat că a fost necesar să ţină maimuţele tinere separat unele de altele din motive de sănătate. Această separare a început curând după naştere şi a observat că maimuţele tinere private de contactul cu mamele lor păreau să sufere de tulburări mentale. Puii au devenit foarte ataşaţi de scutecele de tifon din cuştile lor, considerându-le pături de siguranţă.

Ce viziune a avut Harlow în timpul unui zbor deasupra oraşului Detroit?

Aşa cum spune povestea, Harlow zbura peste oraşul Detroit, în 1957, întrebându-se ce are o influenţă mai mare: contactul atingerii sau hrana. Deodată i-a venit ideea să le ofere puilor alegerea între două mame, dintre care una să îi asigure ceva moale de îmbrăţişat, iar cealaltă să îi asigure lapte. Pentru a face o mamă bună de îmbrăţişat, asistenţii lui Harlow au acoperit un cadru de sârmă cu un material pufos. Cea de-a doua mamă a fost identică cu prima, însă nu avea niciun material pufos; era doar un cadru de sârmă cu un biberon cu tetină ataşat. Harlow a descoperit că puii de maimuţă preferau mama pufoasă, petrecând cât mai puţin timp posibil cu mama din cadrul de sârmă. Contactul atingerii a fost mult mai important decât hrana, în afară de momentul când puiul mânca.

Ce a făcut în cele din urmă ca puii să respingă mama pufoasă?



Harlow a descoperit că puii de maimuţă erau foarte iertători cu mamele pufoase. O "mamă" a fost concepută pentru a catapulta ocazional puiul, aruncându-l în cealaltă parte a cuştii, dar întotdeauna acesta se întorcea. O alta avea cuie sub materialul pufos, însă puii suportau durerea. Doar apa rece care trecea prin tuburile din interiorul mamei pufoase, făcându-i corpul rece, a făcut puii să o respingă şi să se retragă într-un colţ al cuştii.


JOCUL

Fagen (1983) a argumentat că, datorită consumului de energie al jocului şi a creării riscului de accidentare, trebuie să existe beneficii compensatorii ori în caz contrar nu ar fi selectat pozitiv în evoluţie. Care este funcţia de adaptare a jocului? O ipoteză născută din studiile pe teren este aceea că legăturile sociale formate în copilărie pot fi de ajutor mai târziu în viaţă. Smuts, care a făcut fotografia Pandorei şi a lui Virgil, a constatat că prietenia se pare că îi ajută pe babuini. Prieteniile formate în copilărie deseori continuă şi la maturitate.

Care sunt beneficiile jocului?

Un alt beneficiu evident al jocului este acela că exersează şi rafinează abilităţile pentru a fi folosite la maturitate. Majoritatea jocurilor sunt energice, repetate şi adesea reprezintă exerciţii spectaculoase. Performanţa repetată a sarcinilor motorii la mamifere duce la un "răspuns de antrenament" fiziologic, în care muşchii şi oasele se hipertrofiază (se dezvoltă), creşte rezistenţa, economia şi precizia mişcărilor.

...În cele câteva specii studiate, jocul a fost important pentru aproape toate exerciţiile fizice energice efectuate de animalele tinere şi... multe aspecte ale luptelor în joacă sunt izbitor de congruente cu programele de exerciţii fizice menite să dezvolte abilităţile la oameni. (Byers, 1981)

Cum arată animalele tinere că atacurile lor în joacă nu sunt serioase?

Jocul este adesea repetitiv şi deseori comportamentul de joacă nu poate ajunge la concluziile obişnuite (de exemplu, în muşcăturile din joacă dinţii nu sunt apropiaţi) sau în caz contrar jocul este exagerat ca formă (de exemplu, constrângerea unui pisoi). Jocul social (prinderea în gheare, joaca privită ca un antrenament) este deseori precedat de o atitudine sau comportament care indică o lipsă a unei agresiuni grave sau a unei intenţii de a răni. Maimuţele rhesus au o «faţă de joacă» pe care o adoptă înainte de a deranja un adult, în timp ce câinii şi pisicile se ghemuiesc la jumătatea drumului înainte de a se arunca în joc.

Cum încep adulţii episoadele de joacă cu puii?

Hinde (1970) a subliniat că deseori comportamentul de joc este determinat de un animal mai în vârstă. Leoaica îşi mişcă coada, iar puii se joacă cu ea. Cimpanzeii femele îşi gâdilă puii în timp ce se prefac că îi muşcă. Jocul cu puii este evident plăcut pentru adulţi, dar pe durată scurtă, astfel încât aceste comportamente se consolidează reciproc.


ACTIVITATEA DE REPRODUCERE

Activitatea de reproducere a fost mereu un punct central al oamenilor de ştiinţă care au studiat animalele pentru că formează o parte proeminentă din repertoriul comportamental al tuturor speciilor. Reproducerea trebuie să aibă loc, în cazul în care genele trebuie să fie transmise. Majoritatea actelor celor mai multe animale sunt orientate, în cele din urmă, spre producerea de pui. Munca lui Tinbergen cu peştele Gasterosteus, despre care am discutat deja în acest capitol, este doar un exemplu al activităţii etologice axată pe ciclul de reproducere.

Ce caracteristici utile ale mirosului fac ca acesta să fie un mijloc de comunicare larg răspândit?

Mirosul este o formă de comunicare foarte folosită în lumea animală, în special în combinaţie cu activitatea de reproducere. Moleculele ce poartă mirosul sunt rezistente şi foarte specifice. Ele transmit informaţii direcţionale dacă sunt purtate prin aer sau prin apă. Prin urmare, sunt ideale pentru marcarea teritoriului sau atragerea unui potenţial partener.

Somonul foloseşte mirosul ca pe un semnal de localizare înainte de a depune icrele. Oamenii de ştiinţă au cunoscut de ani de zile că somonul se întoarce la apa curgătoare sau iazul în care s-a născut. Acest impuls este atât de puternic încât somonul se va lupta până la moarte împotriva unui baraj în cazul în care este construit peste o apă curgătoare, între locul de depunere a icrelor şi mare. 

Cum îşi găseşte somonul locul de origine în perioada de reproducere?

Oamenii de ştiinţă s-au întrebat cum somonul îşi găseşte drumul de întoarcere sute de kilometrii înapoi către exact acelaşi loc în care s-a născut. Peştele are cumva un fel de mapă mentală care îi permite să urmeze caracteristicile geografice? Răspunde unor câmpuri magnetice ale pământului? Unghiul soarelui? După cum s-a dovedit, mirosul a fost cheia. Oamenii de ştiinţă au pus câteva picături dintr-o substanţă chimică cu miros puternic într-un iaz de depunere a icrelor. Atunci când puiul de somon a crescut şi s-a întors din mare, oamenii de ştiinţă s-au mutat la un  iaz nou, diferit şi au pus şi aici aceeaşi substanţă chimică. Somonul s-a întors la acest iaz nou, diferit. Un experiment similar a arătat că broaştele au tendinţa să se reîntoarcă la iazul care are acelaşi miros ca al celui în care s-au născut.  

Ce este un feromon?

Mirosurile numite feromoni joacă un rol în activitatea de împerechere. Din punct de vedere tehnic, un feromon este un hormon de distanţă intraspecific, ceea ce înseamnă că este o substanţă chimică folosită în cadrul unei specii (intraspecifică) pentru a comunica la distanţă. Un feromon nu este neapărat un atractant sexual, deşi aceasta este o funcţie comună a feromonilor. Prince (1975) a enumerat nouă răspunsuri ale insectelor la miros, inclusiv roirea, schimbul de alimente solide şi schimbul de lichide. Câteva părţi pe miliard dintr-un feromon plutind în aer pot declanşa un răspuns. De exemplu, câinii masculi pot străbate multe străzi dintr-un oraş pentru a găsi o femelă care este receptivă sexual („în călduri”) şi emite feromoni.

Oamenii răspund la feromoni pentru atracţie sexuală? Fabricanţii parfumului Andron au susţinut că are efectele asemănătoare feromonului asupra sexului opus, deşi chimistul care a creat acest parfum a spus că nu crede acest lucru. Organul vomeronazal din nasul oamenilor poate să fie implicat în atracţia sexuală asemănătoare feromonilor, însă până acum nimeni nu a dovedit că o anumită substanţă poare declanşa un răspuns de afecţiune la oameni. 

Statutul social deseori are un impact direct asupra succesului reproductiv. Animalele mai puţin dominante pot fi excluse complet de la împerechere. „Turnirurile” sunt frecvente la multe specii. Câştigătorii obţin cele mai sănătoase partenere şi mai importante ca statut. Acest lucru nu împiedică animalele de statut inferior să încerce să se reproducă, însă pot să nu aibă succes. La animale ca şi la oameni, este frecvent pentru masculii de rang inferior să „ţintească prea sus” şi să fie respinşi de femelele dorite. 

Ce se întâmplă dacă un berbec cu statut inferior este trimis, singur, într-o turmă de oi?

În Noua Zeelandă,... cercetătorii au inversat aparenta infertilitate a unor berbeci incluzându-i într-un grup al altor berbeci trimis într-o turmă de oi, în loc de a-i trimite singuri în turmă, aşa cum este o practică curentă. Aparent, structura de clasă este bine definită printre oi, iar împerecherea este legată de poziţia dominantă. Un berbec dominant se împerechează cu o oaie dominantă, un berbec mai puţin dominant cu o oaie mai puţin dominantă şi aşa mai departe, până la cele mai puţin dominante oi. Cu toate acestea, atunci când un berbec singur este eliberat într-o turmă de oi, va încerca invariabil să se împerecheze cu oaia care are cel mai mare statut. Însă ea probabil îl va respinge dacă el nu se află la nivelul corect de dominare (Watson, 1975).


SOCIOBIOLOGIA

În 1975, un biolog de la Harvard care era specializat în studiul furnicilor – Edward O. Wilson – a propus o nouă disciplină numită sociobiologie. S-a concentrat asupra bazelor biologice şi evolutive de comportament social. Wilson a scris o carte numită „Sociobiology” (trad. „Sociobiologia”) în care a propus explicaţii genetice ale multor comportamente sociale umane.

Cartea lui Wilson şi domeniul său de studiu propus au fost imediat atacate de către oamenii de ştiinţă socială, inclusiv psihologi. Criticii, precum antropologul Sherry L. Washburn (1978), au susţinut că ideile lui Wilson au fost foarte simpliste şi periculoase.

Ce trebuia să fie sociobiologia? Care a fost obiecţia lui Washburn despre sociobiologie?

Afirmaţia că genele sunt socotite a fi responsabile pentru comportament este o caracteristică majoră a punerii în aplicare a sociobiologiei pentru interpretarea comportamentelor umane. De exemplu, în ultimul capitol din „Sociobiology” (Wilson, 1975), genele sunt socotite a fi responsabile pentru peste 25 de situaţii de comportament. Există gene conformate, gene flexibile, gene care predispun la diferenţe culturale...

...Logica [folosită de sociologi] este că trebuie să existe gene altruiste care sunt socotite responsabile pentru faptelele altruiste – la fel cum am învăţat mulţi ani în urmă că, dacă există fapte penale trebuie să existe şi gene criminale. 

Washburn a făcut aluzie la zilele întunecate ale eugeniei, o pre-teorie a celui de-al doilea război mondial care a fost însuşită de către nazişti şi folosită pentru a justifica exterminarea „elementelor nedorite”, cum ar fi criminalii, evreii, homosexualii şi persoanele cu retard mintal... toate pe presupunerea că au fost inferiori genetic.

Eugenia a fost propusă pentru prima dată în anii 1880 de către Sir Francis Galton şi a fost o extrapolare cinstită dar simplistă a ideilor darwiniste pentru rasa umană referitoare la „supravieţuirea celui mai adaptat”. Lipsa sănătăţii a fost echivalată cu criminalitatea, devierea de la normele sociale şi amestecarea raselor. Pentru un timp, eugenia a fost aprobată de cele mai înalte niveluri ale guvernelor britanice şi americane, de către persoane precum Winston Churchil în Marea Britanie şi preşedintele Calvin Coolidge în Statele Unite ale Americii. Referirea lui Washburn la „genele criminale” în critica ei a sociobiologiei a fost o trimitere la eugenie. Ororile naziste au ilustrat unde poate duce o astfel de logică. 

Ce a fost eugenia şi ce legături are cu obiecţiile împotriva sociobiologiei?

Discuţiile legate de acest subiect încă stârnesc pasiune în lumea modernă. În 2007, Surgeon General of the United States a recomandat tuturor femeilor gravide să primescă un nou test simplu pentru sindromul Down. Părinţii copiilor cu sindromul Down, ca şi adulţii cu acest sindrom, au protestat imediat spunând că aceasta este o propunere pentru genocid, deoarece multe femei ar fi ales să pună capăt sarcinii în cazul în care fetusul ar fi avut sindromul Down. Membrii grupurilor de discuţii online privind autismul şi sindromul Asperger au avut reacţii similare pentru propunerile pentru detectarea genetică a autismului şi posibilitatea identificării unei gene pentru surditatea congenitală a crescut temerile similare în comunitatea surzilor. Astfel de probleme nu vor dispărea curând, pentru că testarea genetică de abia în viitor ar putea deveni mai precisă.

Ullica Segerstrike (2000) a povestit despre „războaiele ştiinţei” abătute asupra sociobiologiei. Ea a început ca un critic al sociobiologiei în anii 1970, luând partea multor oameni de ştiinţă importanţi, precum Washburn. Segerstrike şi-a dat teza de doctorat tratând controversele din sociobiologie şi a continuat să urmărească acest subiect şi în deceniile ce au urmat, participând la reuniuni ştiinţifice şi citind articole din reviste. După douăzeci şi cinci de ani Segerstrike a ajuns la concluzia că, contrar aşteptărilor ei, perspectiva sociobiologică a „câştigat”. Aceasta a stimulat formarea societăţilor profesionale, iar revistele au semnalat mii de programe de cercetare şi premisele despre rădăcinile evolutive ale comportamentului social al oamenilor au fost foarte acceptate pe baza cercetărilor de mare amploare.

O problemă majoră cu prezentarea sociobiologiei lui Wilson a fost tendinţa lui de a se referi într-un mod prescurtat la „genă” pentru o trăsătură sau un comportament foarte specifice. Nu doar Wilson, ci tot domeniul geneticii a suferit din cauza prezentărilor publice foarte simplificate ale cercetării genetice.

Ce problemă a împărtăşit Wilson cu „întregul domeniu al geneticii”?

De-a lungul ultimelor două decenii, de exemplu, a existat un flux constant de ştiri despre cercetători ce au descoperit „gena” ce leagă oamenii de diabet, Alzheimer, obezitate, schizofrenie, depresie şi multe alte afecţiuni.

Cu toate acestea, majoritatea bolilor strâns legate de gene – 95% dintre ele, conform unui studiu britanic publicat în 2003 - nu rezistă unei analize mai atente. În schimb, studiile follow-up au constatat că, dacă există vreo legătură genetică măsurabilă a legăturii cu aceste boli frecvente, aceasta rezultă din interacţiunile mult mai complexe ale multor gene, precum şi cu mediul înconjurător. (Caruso, 2007)

Dacă veţi examina cu atenţie această declaraţie, nu spune că 95% dintre legăturile gene-boli sunt false; afirmă că lucrurile se dovedesc întotdeauna a fi mai complicate decât se presupune iniţial. Rezultatele adevărate ale cercetărilor influenţelor genetice subtile au dus la ştiri false simpliste care au comunicat că o singură porţiune a ADN-ului poate face să se întâmple ceva. Influenţele genetice sunt rareori atât de directe.
Cu toate acestea, evoluţia are impact asupra creierului şi comportamentului, inclusiv comportamentului social. Perspectiva evoluţionistă asupra comportamentului social este acum acceptată de la sine de cei mai mulţi psihologi, îar domeniul psihologiei evoluţioniste este înfloritor. Doar eticheta „sociobiologie” în sine a devenit nepopulară. În anul 1997, revista „Ethology and Sociobiology” şi-a schimbat numele în „Evolution and Human Behavior”. Edward O. Wilson i-a acuzat de laşitate intelectuală.

Wilson însuşi a rămas printre psihologii influenţi. În 1999 a fost principalul vorbitor la convenţia American Psychological Association, câteva luni înainte de Revelionul din anul 2000. Convenţia a  abordat tendinţele viitoare şi nu este nicio coincidenţă că Wilson a jucat un rol important. El a discutat despre cartea „Consilience: The Unity of Knowledge” (1998), care cerea integrarea tuturor ştiinţelor naturale, inclusiv biologia, etologia şi psihologia.



PSIHOLOGIA EVOLUŢIONISTĂ

Studenţii care au analizat comportamentul animalelor au aplicat concepte din etologie comportamentului uman de zeci de ani. Tinbergen şi Lorenz au observat moduri în care conceptele lor s-au aplicat oamenilor şi ideile lor au fost popularizate de autori precum Desmond Morris, care a scris în anul 1967 bestseller-ul numit „The Naked Ape”, care conţine multe speculaţii cu privire la modul în care diferitele comportamentele tipice speciei umane au putut evolua.

Studentul lui Lorenz, Eibl-Eibesfeldt a făcut din etologia umană specialitatea lui. El a aplicat domeniul tehnicilor observaţionale ale etologiei la oameni, înregistrând comportamentul oamenilor din culturi indigene cu tehnica contextuală descrisă în Capitolul 1. Eibl-Eibesfeldt a scris o carte numită „Human Ethology” (1989) care a introdus conceptele etologice şi a arătat felul în care acestea se aplică oamenilor.

Anii 1900 au fost martorii publicării multor cărţi şi articole folosind expresia „psihologia evoluţionistă”. Ca şi sociobiologia şi etologia umană, această disciplină interpretează comportamentul uman ca pe o manifestare a circuitelor neuronale fundamentale modificate de evoluţie. Psihologii evoluţionişti explică tendinţele comune ale oamenilor de a analiza valoarea lor de adaptare. Subiectele studiate de către psihologii evoluţionişti au inclus:

1. Factorii care influenţează alegerea partenerului

Cercetătorii au descoperit că oamenii în general găsesc statistic vorbind, feţele medii mai atractive decât feţele cu caracteristici extreme. Oamenii (şi animalele) preferă simetria corpului şi a feţei la un partener potenţial. Nu este surprinzător că oamenii de asemenea preferă pielea sănătoasă şi o consideră mult mai atractivă decât pielea pătată sau bolnavă.

2. Formele nonverbale şi în mare măsură automate ale comunicării sociale

Oamenii, la fel ca şi animalele, au o imagine tipică speciei. Eibl-Eibesfeldt a studiat flash-ul sprâncenelor (sprâncenele ridicate) ce serveşte ca semnal de recunoaştere şi ca invitaţie la interacţiune (dar nu faceţi acest lucru în Japonia, unde este considerat a fi un gest grosolan şi cu conotaţii sexuale). Eibl-Eibesfeldt a verificat o observaţie făcută de Margaret Mead, antropologul: că fetele tinere din multe culturi folosesc o imagine de flirt stereotipă (o privire, urmată de întoarcerea privirii în altă parte, acoperirea feţei, chicotitul şi privitul înapoi). Eckhard Hess a arătat că dimensiunea pupilei comunică starea emoţională a persoanei şi că modificarea dimensiunii pupilei în fotografii schimbă evaluarea oamenilor din fotografii. Paul Ekman a devenit faimos pentru documentarea expresiilor faciale umane de bază, universale, găsite în toate culturile.

Prin studierea anatomiei muşchilor faciali, el a catalogat întreaga gamă de expresii faciale posibile, dintre care doar o parte sunt folosite frecvent de orice cultură. David R. Buss şi laboratorul său din Texas au vechime în studierea transmiterii semnalelor sociale inconştiente printre adulţii tineri la vârsta întâlnirilor, cum ar fi „înclinarea gâtului” (o aplecare sexy a capului, comună femeilor), joaca cu părul (frecventă atunci când o persoană vrea să impresioneze pe cineva de sex opus) şi alte semnale ale limbajului corporal şi ale posturii. Multe dintre observaţiile lui Buss au fost făcute discret de către asistenţii săi de cercetare în locuri cum ar fi barurile şi plajele unde tinerii singuri se întâlnesc şi se evaluează reciproc.

3. Simulări şi modele ale proceselor evolutive

Unii psihologi folosesc modele matematice sau la calculator pentru a prezice modul în care persoanele cu trăsături particulare ar putea interacţiona într-un grup mare de oameni. Impactul trăsăturilor asupra populaţiei ca un întreg poate fi schiţat pe un calculator, având în vedere unele ipoteze de pornire. Teoria jocului poate fi utilizată pentru a studia cooperarea socială sau competiţia, negocierea sau cedarea.

4. Funcţia adaptabilă a lucrurilor care vin de la sine

Ce este funcţia adaptabilă a căscatului? Pentru primate, este o atitudine de dominare. Totuşi, de asemenea răcoreşte creierul. Explicaţiile concurente duc uneori la predicţii concurente care pot fi testate prin cercetări sau poate reieşi (ca în acest exemplu) că un comportament poate avea mai multe funcţii.

5. Explicaţiile evoluţioniste ale evenimentelor ciudate sau respingătoare

Crimele datorate apărării onoarei şi furiei provocate de gelozie de către bărbaţii dispreţuiţi au „funcţionat” în mediul ancestral. Femeile care au stat cu o persoană care le abuza ar putea acţiona pe baza unui scenariu vechi care odată a fost genetic avantajos. Sindromul Stockholm (în care persoanele răpite se leagă de răpitorii lor) ar putea fi un răspuns adaptabil în vechime. Somnomania (aşa cum s-a speculat anterior, în Capitolul 3, p. 132) ar putea să fi protejat bărbaţii de atacurile pe furiş, noaptea.



DOVEZI PENTRU INFLUENŢELE EVOLUŢIONISTE ASUPRA COMPORTAMENTULUI UMAN

Speculaţiile despre evoluţie şi comportament sunt, într-un fel, prea uşoare. Oricine poate să pregătească explicaţii pentru a demonstra de ce un model de curent existent este adaptabil. Este „post hoc” sau „după fapt” (comportamentul există, prin urmare trebuie să fie adaptabil) şi nimeni nu îl poate respinge. Există modalităţi mai bune de a testa afirmaţiile psihologilor evoluţionişti?

Autori de la începutul până la mijlocul secolului 20, precum Carl Jung, Tinbergen, Lorenz, Eibl-Eibesfeldt şi populizatori precum Morris, s-au bazat pe universalitate ca argument principal. Dacă un model (aşa cum este flash-ul sprâncenelor sau atracţia pentru chipurile fardate) a apărut în multe culturi, în locuri foarte diferite de pe pământ, atunci ar putea să provină de la planul biologic uman. Acesta este încă un argument convingător în cazul unor modele de comportament uman cu adevărat universale. Probabil sunt universale dintr-un motiv.

Alte standarde ale dovezilor există şi acum şi este mai probabil să apară în diferite publicaţii. De exemplu:

1. Dovezile directe ale controlului genetic

Acum, că ADN-ul poate fi reprezentat şi modificat pe baza unei locaţii, genetica de comportament (domeniul care leagă comportamentul de gene) devine mai precisă şi definitivă. Dacă a scoate sau a introduce o genă produce o consecinţă evidentă în comportament, atunci este în mod clar un punct din care schimbarea evoluţionară poate fi făcută prin mutaţie sau recombinare.

Ce sunt influenţele epigenetice şi cum adaugă acestea un nou nivel de complexitate?

O altă cale de schimbare este prin influenţele de mediu care modifică expresia genelor în timp ce lasă ADN-ul de bază neatins, un efect numit epigenetică. Factorii epigenetici includ influenţe alimentare asupra obezităţii, nivelului de activitate şi de sănătate. Factorii epigenetici pot fi transmişi la copii, astfel încât acesta este un nou nivel de complexitate ce trebuie luat în considerare de către oamenii de ştiinţă moderni care studiază influenţele genetice.

Ce forme de dovezi ştiinţifice sunt folosite de psihologii evoluţionişti?

2. Dovezi de observaţie sistematică

În studiul său clasic al indienilor yanomami din Amazon, Chagnon a scris că războinicii (în ciuda riscului de rănire şi de deces) se reproduceau mai mult decât bărbaţii care alegeau să nu lupte. Războinicii erau preferaţi ca parteneri, se însurau mai des şi făceau mai mulţi copii. Această constatare este controversată, însă este un exemplu al unui argument evoluţionist relevant pentru comportament şi susţinut de dovezi care puteau fi studiate direct sau în simulări pe calculator.

Arhivele video ale lui Eibl-Eibesfeldt sunt o altă formă importantă a unei dovezi observaţionale. Înregistrările sale arată modele comportamentale ale vieţii zilnice de la oraş, într-o varietate de culturi din întreaga lume. Acesta este cel mai bun mod de a susţine argumentele despre universalitate sau diferenţele culturale ale comportamentului uman: prin simpla colectare a datelor dintr-o varietate de culturi relativ nealterate (aşa cum există... Eibl-Eibesfelt şi-a îndeplinit sarcina rapid deoarece astfel de culturi dispăreau repede).

3. Experimente repetabile

Descoperirile clasice despre comunicarea socială non-verbală se pretează la studii de laborator efectuate de psihologi, de multe ori în facultăţi folosind subiecţi aleşi din populaţiile de studenţi moderni. De exemplu, studenţii pot fi rugaţi să aprecieze feţele din punct de vedere al atractivităţii. Acest tip de cercetare poate fi folosit pentru a înregistra preferinţele oamenilor pentru lucruri precum simetria facială, caracteristici „medii”, dimensiunea pupilelor şi sănătatea pielii, deşi cercetătorii trebuie să aibă mereu grijă să nu generalizeze pornind de la populaţiile de studenţi.

4. Simulările

Efectele diferitelor strategii de competiţie sau de cooperare pot fi modelate pe calculator sau simulate în jocuri de laborator învrăjbind participanţii unul împotriva celuilalt. Efectul costurilor genetice sau al beneficiilor asupra numărului populaţiei unei specii poate fi simulat pe un calculator şi pot fi testate efectele diferitelor ipoteze despre ecosistem. 


MĂSURI DE PRECAUŢIE PRIVIND GÂNDIREA EVOLUŢIONISTĂ

Cu toată cercetarea solidă ce sprijină influenţele evoluţioniste asupra comportamentului, nu este probabil de mirare că perspectivele evoluţioniste au dobândit o acceptare pe scară largă în cadrul disciplinei psihologiei. Totuşi, studenţii psihologiei evoluţioniste ar trebui să reţină câteva puncte de atenţionare:

Care sunt unele complicaţii care leagă genele de comportament?

- Aproape toate comportamentele sunt rezultatul influenţelor genetice multiple (Majoritatea comportamentelor sunt poligenice).

- O singură schimbare genetică aproape întotdeauna duce la mai multe schimbări ale comportamentului. Acest lucru se numeşte pleiotropie. Este importantă deoarece toate schimbările produse de modificarea genetică (nu doar de cea mai evidentă) pot afecta evoluţia.

- Un comportament care a evoluat în trecut pentru a îndeplini o funcţie, poate mai târziu să îndeplinească funcţii complet diferite.

Ultimul punct este uneori numit oportunism evoluţionist. Totdeauna evoluţia lucrează cu ceea ce deja există. Un comportament sau o parte a corpului care deja există poate avea utilizări sau beneficii neexploatate anterior. Dacă este aşa, se poate supune unui nou set de presiuni selective.

De exemplu păsările care trăiesc la sol pot utiliza o mişcare pe care o fac înaintea zborului în acţiunea de împerechere, chiar dacă membrii speciei nu mai pot zbura. Cu ceva timp în urmă în trecutul lor, modelul de comportament preexistent (mişcările aripilor de dinaintea zborului) a fost asimilat în acţiunea de împerechere. De ce? Pentru că a fost disponibil în repertoriul de împerechere al comportamentului masculului şi unor femele le-a plăcut. Acum îndeplineşte o nouă funcţie: atragerea unei partenere. Prin urmare, genele care controlează dezvoltarea musculară şi exprimarea acestui comportament sunt menţinute de noi presiuni selective. Cu alte cuvinte, comportamentul îşi îndeplineşte un nou scop (ajutând la atragerea unei partenere), acest lucru fiind ceea ce păstrează o mişcare de zbor programată în ADN-ul speciei unei păsări ce nu mai poate zbura. Un astfel de comportament se spune că este evoluat din funcţia lui iniţială.

Cum pot visele oamenilor pline de semnificaţii să fie rezultatul oportunismului?

Conceptele gemene ale oportunismului şi emancipării complică foarte mult interpretarea comportamentului evoluat. Nu se poate presupune că funcţia actuală a unui comportament (sau deteriorarea organismului) este la fel cu funcţia ancestrală.

De exemplu, visele ar putea să fie evaluate pentru a servi unor scopuri biologice de bază fără legătură cu cunoaşterea, dar în cazul oamenilor experienţele intense din timpul nopţii ar putea influenţa comportamentul în timpul zilei. Dacă influenţele au fost pozitive (sprijinind reproducerea diferenţială) apoi visele ar fi putut să dobândească o nouă funcţie pentru oameni, cum ar fi ajutorul în rezolvarea problemelor. În acest caz, apariţia viselor semnificative ar putea fi un exemplu de oportunism: apariţia unei noi funcţii pentru un comportament existent.

Visul nu este probabil evoluat din funcţia lui originală, deoarece probabil încă îndeplineşte scopul său original şi oferă ocazional orientare pentru luarea deciziilor. Însă noua funcţie a rezolvării problemelor (şi oferirea avertizărilor etc.) s-ar putea să fi apărut după funcţia originală a visului la mamiferele pre-umane. Avertismentele şi inspiraţiile din vise pot avea un impact considerabil asupra succesului reproductiv, astfel încât acum visele pot fi adaptabile pentru oameni în mai multe moduri diferite: ajutând memoria, ghidând deciziile, ferindu-i pe oameni de probleme pe timpul nopţii şi multe alte funcţii posibile. 

Toţi factorii de mai sus reprezintă complicaţii ale gândirii evoluţioniste. Reţinerea lor poate ajuta un student să evite gândirea simplistă. În plus, studenţii ar trebui să evite mai multe moduri ilogice ale discutării evoluţiei.

De ce este ilogic să se vorbească despre evoluţie ca „făcând ceva să se întâmple”?

- Evoluţia nu ar trebui concretizată sau tratată ca un lucru sau o forţă a naturii. Evoluţia este doar un cuvânt folosit pentru a eticheta toţi factorii diferiţi ce influenţează reproducerea diferenţială şi propagarea ADN-ului. Evoluţia nu este un lucru sau un factor cu existenţă separată. Prin urmare, este greşit să vorbim despre evoluţie ca „făcând ceva să se întâmple”. Acest tip de limbaj este o prescurtare neglijentă pentru a spune că o modificare genetică face unele fiinţe să prospere şi să se reproducă, în timp ce altele nu reuşesc să îşi transmită genele.

În ce sens este evoluţia imprevizibilă, dar nu la întâmplare?


- Modificarea evoluţionistă poate fi „oarbă” (imprevizibilă), dar acest lucru nu este întâmplător în sens statistic. Luaţi în considerare felul în care copiii seamănă cu părinţii lor biologici. Rezultatul nu este previzibil, dar nici întâmplător.

În statistici, un proces este întâmplător în cazul în care unul dintre toate rezultatele nu este asemănător. Totuşi, atunci când un sistem biologic este modificat (chiar de un proces întâmplător precum o rază cosmică) rezultatele nu sunt întâmplătoare în sens statistic. Trecutul evolutiv al oricărui sistem face ca unele rezultate să fie mult mai asemănătoare decât altele. Categoria posibilelor rezultate (atunci când expresia genetică este modificată) depinde întotdeauna de componentele şi modurile de aranjare deja existente în sistem. Aceste structuri preexistente au fost cumulate şi modificate de milioane de ani. (În acelaşi sens, un om niciodată nu are un gând cu adevărat „întâmplător”... toate gândurile sunt influenţate de ceea ce a învăţat o persoană în trecut etc.).

Ce înseamnă afirmaţia că două rezultate similare evolutive sunt  „analoge” vs. „omologe”?

- În timp ce detaliile unui proces evolutiv sunt imprevizibile, forma generală sau rezultatul unui proces evolutiv pot fi previzibile, iar când o mutaţie sau un comportament sunt suficient de adaptabile, pot apărea independent de câteva ori. De aceea nu se poate presupune că structurile asemănătoare sau comportamentele sunt produse de acelaşi proces ancestral. Uneori comportamentele identice în diferite grupuri de populaţie sunt mai mult analoge (provin din procese evolutive similare) decât omologe (provin din strămoşi comuni). Nu se poate face distincţia între procesele analoge vs. omologe doar pe baza observaţiei. Analizele ADN sunt necesare pentru a rezolva problema strămoşilor comuni.

Ce este evoluţia convergentă şi de ce apare?

Evoluţia convergentă este termenul folosit pentru a eticheta rezultatele evolutive repetate, foarte limitate. Unele adaptări apar de mai multe ori, ca rezultat al unor procese independente care diferă în ceea ce priveşte detaliile. O adaptare va apărea foarte fiabilă dacă există o reţea suficient de convingătoare a presiunilor restrictive sau selective.

Când oamenii au început să domesticească vitele, de exemplu, adulţii s-au adaptat foarte uşor să tolereze lactoza, astfel încât au putut beneficia de consumul de lapte de la vitele lor. Aceasta a fost o chestiune de viaţă şi de moarte în timpul foametei sau secetei. Toleranţa la lactoză la maturitate are nevoie doar de o modificare genetică pentru a păstra o enzimă deja produsă în copilărie. Prin urmare, aşa cum se arată prin dovezi ale ADN-ului, toleranţa la lactoză a evoluat de cinci ori în ultimii 2-3000 de ani, independent, la populaţiile umane din nordul Africii (Wade, 2006). Acesta este un exemplu al evoluţiei convergente.

În mod ironic, paralela dintre învăţare şi evoluţie a fost repetat descoperită de diferiţi oameni de ştiinţă. Pringle, Ashby, Donald T. Campbell, Jean Piaget şi B.F. Skinner, toţi au scris despre acest subiect. Atât învăţarea cât şi evoluţia, urmate de selecţia variată şi selectivă a variantelor de adaptare, reprezintă  modelul evolutiv.  Este desigur potrivit ca această percepţie să se producă independent la atât de mulţi oameni de ştiinţă, deoarece pune accentul pe paralela dintre învăţare şi evoluţie. Evoluţia convergentă poate apărea în descoperirile ştiinţifice (o formă de învăţare) la fel ca şi în evoluţia biologică.


MEDIUL UMAN ANCESTRAL

Atât în speciile umane cât şi în cele animale, modelele comportamentului evoluat reflectă presiunile mediilor înconjurătoare ancestrale. Psihologii evoluţionişti, urmându-l pe John Bowlby, uneori vorbesc despre mediul adaptării evoluţionare. Acesta este mediul în care o tendinţă evoluată a fost adaptabilă. Cu alte cuvinte, este mediul în care a evoluat comportamentul. Un termen mai simplu este mediul ancestral, dacă se înţelege că termenul se referă la perioada de timp când un comportament a evoluat, nu mai devreme sau mai târziu.

Ce este EEA pentru psihologii evoluţionişti? Ce a fost EEA uman?

Pentru oameni, EEA a fost mediul cel mai recent acum aproximativ 125.000 de ani. Toleranţa la lactoză, exemplul folosit mai sus, a evoluat doar recent, în ultimii 2.000 de ani. Această perioadă este foarte recentă din punctul de vedere al standardelor evolutive şi arată marele avantaj al consumului de lapte asigurat persoanelor din climatele nordice. Multe comportamente umane au evoluat probabil în timpul unei perioade mult mai îndepărtate a preistoriei.

Studiile ADN arată că oamenii moderni biologic au apărut dintr-un mic grup de aproximativ 1.000 de indivizi care au trăit acum aproximativ 100.000 de ani. Populaţia gât de sticlă (a noastră era o specie în pericol în acel moment) a făcut rasa umană uniformă genetic. Geneticienii spun că există variaţii mai mici între ADN-ul oamenilor de la celălalt capăt al pământului decât există între gorilele sau cimpanzeii din cealaltă parte a junglei. Motivul este că gorilele şi cimpanzeii nu au avut nicio populaţie gât de sticlă în trecutul lor evolutiv recent, astfel încât populaţiile lor au avut mai mult timp pentru a acumula modificări şi variaţii aleatorii. Oamenii, prin contrast, au ADN-ul foarte asemănător.

Agricultura organizată a început relativ recent, acum aproximativ 10.000 – 20.000 de ani. După aceea, mai multe grupuri ale oamenilor moderni au trăit în sate. Totuşi, modificările culturale au apărut mult mai rapid decât cele biologice. Majoritatea caracteristicilor comportamentale umane existau deja pe când oamenii învăţau să domesticească plantele şi animalele. Cei mai mulţi psihologi evoluţionişti cred că mediul social dominant pentru evoluţia oamenilor a fost modul de viaţă nomad al vânătorilor-culegători.  


IMPACTUL SCHIMBĂRILOR DE MEDIU

Valoarea de adaptare a unui comportament sau a oricărei alte trăsături are totdeauna legătură cu mediul. Atunci când mediul se schimbă, tot astfel se întâmplă şi cu valoarea adaptabilă a unui comportament deosebit.

Cum este o adaptare comportamentul cintezelor din insulele Galapagos care folosesc o crenguţă?

În celebrele insule Galapagos unde Darwin a făcut multe din observaţiile sale, cinteza ciocănitoare foloseşte crenguţe şi ţepi de cactus pentru a găsi insecte în găurile copacilor uscaţi. Acesta este un exemplu excelent de comportament de adaptare într-un mediu deosebit. Reprezintă o adaptare la mediul din insule, unde insectele din copaci asigură hrana pentru cinteze, dându-le acestora un avantaj evolutiv. Prin exploatarea acestei surse de hrană ele au mai multe şanse de a supravieţui şi a se reproduce decât cintezele care nu pot folosi crenguţele în acest mod. 

De ce ar putea ciocănitorile care au invadat insulele Galapagos să distrugă anumite cinteze?

Totuşi, comportamentul cintezei este adaptabil doar pentru că nu există ciocănitori pe insulă. Dacă existau ciocănitori în zonă, comportamentul cintezei nu ar mai fi oferit un avantaj reproductiv. Ciocănitorile sunt mult mai eficiente la extragerea insectelor din copacii uscaţi, astfel că nu ar mai fi fost disponibilă hrana pentru cintezele ce folosesc crenguţe şi acestea ar fi putut deveni păsări pe cale de dispariţie.

Pentru a interpreta aptitudinea sau valoarea de adaptare a comportamentului, trebuie specificat mediul. Acest lucru include şi celelalte fiinţe prezente. Introducerea sau dispariţia unei singure specii noi poate înclina balanţa supravieţuirii pentru zeci de alte specii din acel ecosistem. De exemplu, pisicile introduse în ecosistemele insulelor de către oameni au un efect devastator. Ele sunt prădători excelenţi, iar animalele care trăiesc pe insule izolate nu au dezvoltat sisteme de apărare împotriva lor. Furnicile de foc au distrus speciile concurente de furnici din sudul S.U.A. În Europa, sosirea oamenilor moderni acum aproximativ 40.000 de ani probabil a produs dispariţia Neanderthalienilor, care au trăit acolo de 300.000 de ani. Iar şi iar, fosilele arată că sosirea oamenilor moderni într-un ecosistem este urmată de extincţia în masă a animalelor mari din aceeaşi zonă, probabil datorită vânătorii. Se crede acum că primii oameni au vânat mamutul lânos până ce a dispărut.   

Care sunt exemplele de oameni care şi-au modificat mediul înconjurător în detrimentul lor?

Oamenii au adesea atât de mult succes în modificarea mediilor lor înconjurătoare, încât aduc distrugerea societăţilor proprii. Civilizaţia Maya a ars lemn pentru a face calcarul, care a fost măcinat şi folosit pentru a face o formă de ciment, principalul material de construcţie al templelor ceremoniale masive. Calculele simple arată că acest consum al resurselor forestiere nu a putut fi sustenabil. În cele din urmă, au dispărut toţi copacii şi acest lucru (împreună cu o secetă şi credinţa într-un sistem ce prezicea sfârşitul lumii) a dus la sfârşitul civilizaţiei Maya.

Un proces similar a avut loc pe Insula Paştelui, unde o populaţie izolată de oameni a tăiat speciile native de copaci până ce au dispărut toţi. Ecosistemul a fost devastat, iar oamenii în cele din urmă s-au confruntat cu foametea repetată. Multe evenimente similare se întâmplă astăzi, de exemplu, în satele pescăreşti din nord-estul Statelor Unite, unde se moare foarte mult, deoarece nivelul de pescuit s-a redus atât de mult încât oamenii nu mai pot trăi din această activitate.

Cum poate psihologia evoluţionistă să ne ajute să rezolvăm problemele moderne?

O problemă permanentă - inclusiv unele dintre cele mai semnificative probleme ale timpurilor moderne - provocarea cu care se confruntă specia noastră este de a ne modifica inteligent comportamentul, astfel încât să putem încuraja practicile culturale şi comportamentale care sunt sănătoase şi sustenabile, în timp ce le întrerupem pe cele care sunt autodistructive. Psihologia evoluţionistă poate fi de ajutor. În unele cazuri, simulările pot sugera strategii adaptabile pentru viitor. În multe alte cazuri, psihologia evoluţionistă poate ajuta prin explicarea originilor modelelor de comportament distructiv rămase din trecut. Dacă înţelegem de unde vin şi modul în care au putut fi adaptabile în trecut, ne-ar putea ajuta să le depăşim şi să nu continuăm cu practicile ce nu se adaptează corect în lumea modernă.


REZUMAT: ETOLOGIA SOCIALĂ

În munca lor clasică din anii 1930 până în 1950, Tinbergen şi Lorenz au studiat animalele solitare sau perechile de animale. Odată cu anii 1960 şi 1970 s-a pus un nou accent pe interacţiunile de grup ale animalelor, cum ar fi: competiţia, comunicarea şi relaţia prădător/pradă. Competiţia prădător/pradă a dus la adaptări specializate la multe animale. Liliecii sunt animale de pradă atât de eficiente, încât multe insecte au adaptări specializate concepute pentru a le ajuta să evite liliecii. Alte animale vânate au dezvoltat culori care avertizau potenţialii prădători că au un gust rău sau imitau stimuli temuţi de prădător.

O varietate de exemple arată cum modelele vizuale sunt folosite de insecte pentru a îndepărta potenţialii prădători. Multe molii au pete în formă de ochi pe aripi, pentru că păsările (care vânează molii) sunt vânate de animale care au ochi mari (cum sunt primatele, pisicile şi bufniţele). Păsările sunt foarte sensibile la modelele vizuale, dar relativ insensibile la dimensiunea modelelor, astfel că imitarea vizuală funcţionează la alungarea păsărilor de pradă.

Răspunsurile de alarmă sunt partajate adesea între diferite specii, beneficiind toate. În anii 1980, cercetătorii au descoperit că maimuţele vervet au avut cel puţin trei strigăte de alarmă diferite pentru diferite tipuri de prădători - o formă simplă de comunicare. De atunci, acelaşi fenomen al strigătelor de alarmă specifice a fost descoperit la multe specii. De asemenea oamenii participă la răspunsurile de alarmă (împreună cu câinii de pază) şi ei înşişi au un semnal de alarmă stereotip: strigătul.

Luptele pentru teritoriu şi statut social sunt frecvente la animalele ce trăiesc în grup. Maimuţele, berbecii şi delfinii bruni sunt cunoscuţi pentru luptele agresive pentru a stabili cine domină. Animalele folosesc o varietate de semnale pentru a evita rănirea atunci când este posibil. Atitudinile ameninţătoare deseori implică ceea ce Tinbergen a numit «mişcări de intenţie». Atitudinile de supunere sunt folosite pentru a indica respectul pentru animalele cu un statut mai mare, la speciile ce trăiesc în grup. Atitudinile de calmare sunt utilizate pentru liniştirea unui animal ameninţător. 

Comportamentele prosociale sunt interacţiuni prietenoase ale animalelor ce trăiesc în grup. Îngrijirea este un astfel de comportament, deseori provocat de atitudini de invitare. De exemplu, maimuţele îşi întorc spatele către o altă maimuţă pentru a cere să fie îngrijite. Harry Harlow a descoperit că puii de maimuţe rhesus separaţi de mamele lor se agaţă de o mamă surogat (înlocuitoare) făcută din material pufos. El a spus că au nevoie de «confortul atingerii».

Cele mai multe animale au dezvoltate modele de acţiune dedicate împerecherii, construirii cuibului şi creşterii puilor. Mirosurile sunt deseori implicate în identificarea teritoriului de origine, de exemplu, când somonul se întoarce la locul unde s-a născut, pentru depunerea icrelor.

Etologia socială a generat multe concepte care pot fi aplicate oamenilor. Disciplina sociobiologiei, propusă de Edward O. Wilson în 1975, a fost foarte controversată din cauza referirilor simpliste la influenţele genetice. Reamintea oamenilor de eugenie, o mişcare discreditată a sfârşitului anilor 1800 şi începutul anilor 1900. Cu toate acestea, psihologia evoluţionistă a câştigat încet credibilitate, iar prin anii 1990-2000 a fost o importantă subdisciplină a psihologiei. Există ample dovezi care sprijină influenţa evoluţiei asupra  comportamentului uman, iar ideile psihologiei evoluţioniste pot fi testate în forme de cercetare replicabile.

Raţionamentul evoluţionist aplicat oamenilor a fost dificil din mai multe motive. Influenţele genetice şi epigenetice sunt complexe şi subtile, implicând adesea multe interacţiuni. Comportamentele evoluate, odată stabilite într-o populaţie, pot fi folosite în mod oportunist în moduri noi ce răspund unor nevoi diferite. Pentru oameni, modificările culturale sunt foarte rapide şi comportamentele ce au putut fi adaptabile în trecut pot să nu mai fie sustenabile în lumea modernă.

Traducere de Patricia David cu acordul autorului