Publicarea în anul 1942 a cărţii Self-Analysis (Auto-analiza) de către Karen Horney a dus la apariţia unui nou gen de literatură psihologică: cărţile de auto-ajutorare. Aceste cărţi oferă sfaturi cu privire la rezolvarea problemelor psihologice, eliminând necesitatea de a vizita sau de a plăti serviciile unui terapeut. În 1969, în discursul său prezidenţial din cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie, psihologul George Miller şi-a îndemnat colegii psihologi să „renunţe la psihologie”.

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.13: Terapii) - (Partea a IV-a: Tendinţe în terapie)


Prin anii '70 a existat în America o mişcare de auto-ajutorare în curs de desfăşurare, cu drepturi depline.

Ce promisiuni tipice a găsit Forest în cărţile de auto-ajutorare?

Un grup de lucru din anul 1978 al Asociaţiei Americane de Psihologie a părut a îmbrăţişa tendinţa, sugerând că „psihologii aveau o misiune unică în sprijinirea mişcării de auto-ajutorare”. Forest (1988) a găsit într-un număr de 232 de lucrări publicate între 1970 şi 1983 un fel de „promisiune explicită” de ajutorare a persoanelor cu probleme de comportament sau cu probleme emoţionale şi sociale. Peste 40 au devenit bestseller-uri la nivel naţional. Cele mai multe dintre ele îşi descriau abordările cu cuvinte ca „(a) nouă, unică şi revoluţionară; (b) dovedită  şi eficientă, şi (c), uşor de învăţat şi de folosit”. Copertele cărţilor făceau publicitatea ratelor lor de vindecare „de la ajutorarea a mii de persoane la ajutorarea tuturor.” Astăzi, Internetul este plin de site-uri de auto-ajutorare pentru persoanele cu probleme psihice; Am listat cele mai bune pe care le-am putut găsi pe site-ul meu.

Ce a descoperit Rosen ca fiind rezultatele tipice ale utilizării terapiilor de auto-ajutorare? Care era „principala problemă”?

Există dovezi care să susţină afirmaţiile extraordinare de pe jachetele cărţilor de auto-ajutorare? Se pare că nu! Rosen (1987) a citat peste 100 de studii sau rapoarte de caz ce evaluau  programele de auto-ajutorare din anii '70. Rezultatele au arătat că, per ansamblu, programele nu erau foarte eficiente. Iată câteva exemple tipice de la Rosen:


Din şase cupluri cărora li s-a recomandat o terapie auto-administrată pentru ejaculare prematură - o problemă sexuală frecventă la bărbaţi - niciunul nu a finalizat cu succes programul. Cinci mame au încercat să folosească metoda Azrin şi Foxx pentru antrenamentul toaletei într-o singură zi într-un grup auto-administrat, dar numai una dintre ele a reuşit. Prin contrast, patru din cinci mame au reuşit, atunci când acelaşi program a fost regizat de către un terapeut. Într-un studiu tipic de desensibilizare auto-administrată, toţi subiecţii au relatat unele reduceri ale sentimentului de teamă, dar numai jumătate au finalizat programul.


Principala problemă a abordărilor de auto-ajutorare este incapacitatea de a finaliza programul. O tehnică de terapie poate fi susţinută prin cercetări ştiinţifice ce arată eficacitatea ei în cadrul clinic. Cu toate acestea, într-o clinică oamenii sunt presaţi să urmeze un program sistematic de la început până la sfârşit. Când sunt lăsaţi pe cont propriu, cei mai mulţi dintre ei nu vor finaliza un program disciplinat de auto-schimbare.

Cum ilustrează posibilitatea unei educaţii gratuite la nivel de colegiu problema lucrărilor de auto-ajutorare?


Pentru a înţelege problema terapiilor de auto-ajutorare, contemplaţi suma de bani pe care o cheltuiesc oamenii pentru studiile universitare. Într-adevăr, oricine poate obţine o educaţie la nivel de colegiu în mod gratuit, citind manualele disponibile în orice bibliotecă de campus. Profesorii ar fi bucuroşi să indice cărţile importante, iar cele mai multe cursuri sunt formate din cărţile indicate în bibliografie, oricum. Dar cât de mulţi oameni au motivaţia şi disciplina de a urma un curs complet de studiu independent? Unii oameni au motivaţia de a finaliza un curs de studiu independent. De exemplu, Eric Hoffer - filosoful care a scris cartea The True Believer - a fost orb la tinereţe dar, după ce vederea i-a fost restabilită la vârsta adultă, el şi-a continuat singur educaţia citind cărţi de la bibliotecă. Cu toate acestea, cei mai mulţi oameni par să aibă nevoie de presiunea socială a unui contract pentru a fi motivaţi să continue o sarcină dificilă. Înscrierea ca student de colegiu face cumva posibil să te angajezi într-o activitate disciplinată (studiind cărţi), lucru pe care cei mai mulţi studenţi l-ar putea face pe cont propriu, dar nu-l vor face niciodată.


Acelaşi lucru este valabil şi în terapie. Nu există niciun motiv pentru care oamenii să nu se poată ajuta singuri prin aplicarea unor tehnici dovedite ştiinţific în mod sistematic. Cu toate acestea, în lumea reală, puţini oameni au motivaţia de a face acest lucru. Lucrurile sunt diferite în cazul în care consultă un terapeut. Oamenii par să aibă nevoie de un angajament asemenea unui contract care să-i motiveze să finalizeze un program complex, solicitant. Poate că acesta este motivul pentru care contractarea comportamentului este considerată o tehnică de terapie în sine. Ea vizează veriga slabă din auto-ajutorare, anume angajamentul de a urma un program până la o concluzie de succes.

Auto-ajutorarea şi faptul de a consulta un terapeut nu sunt activităţi incompatibile. Starker (1988) a constatat că aproape nouă din zece psihoterapeuţi din zona Seattle au recomandat clienţilor lor cărţi de auto-ajutorare pe teme ca parentig şi dezvoltare personală. Aproximativ jumătate dintre terapeuţi au constatat rezultate pozitive vizibile în urma lecturării unor astfel de cărţi.

Traducere de Maricica Botescu, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.