Majoritatea celor descrise până acum s-au întâmplat în Statele Unite. Ramura europeană a ştiinţei comportamentului animal s-a dezvoltat independent. A început în anii 1870 şi un secol mai târziu a fuzionat cu psihologia comparativă pentru a forma ştiinţa modernă a comportamentului animal. Tradiţia europeană a fost numită etologie. La mijlocul secolului, abordarea psihologiei comparative şi a etologiei a fost foarte diferită.

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.8: Dezvoltarea omului) - Partea a II - Etologia clasică


 

Psihologii comparativi
Americani                            
Învăţare accentuată                    
Lucrau în laboratoare                
Foloseau puţine specii                
Atitudine obiectivă, ştiinţifică    
Halate albe de laborator

Etologii
Europeni
Comportamentul instinctiv accentuat
Lucrau în laboratoare şi în sălbăticie
Observau multe specii
Iubeau animalele
Flanele sau pulovere de lână

 

Care au fost diferenţele dintre etologi şi psihologii experimentali americani la mijlocul secolului?

Cele două abordări ale psihologiei animale au fost atât de diferite încât unii oameni de ştiinţă de ambele părţi, s-au simţit ameninţaţi de partea opusă. Schimburi aprinse au traversat Oceanul Atlantic la începutul anilor 1960. Americanii i-au acuzat pe etologi că au revenit la teoriile neştiinţifice de la începutul anilor 1900. Europenii i-au acuzat pe americani că au ignorat cu naivitate diferenţele dintre specii.

Acesta a fost un moment în care un conflict între două perspective diferite a dus la un rezultat fructuos. După mai multe decenii de lupte intelectuale, ambele tabere au învăţat una de la alta. Psihologii comportamentali au învăţat să recunoască exemplele învăţării pregătite de evoluţie, iar etologii au început să adopte proceduri de observare sistematică cum ar fi cele susţinute de psihologii comportamentali. Încă din 1972, experţii au declarat că cele două abordări "sunt corelate, dacă nu chiar fuzionează" (Crook şi Goss-Custard, 1972). În 1980, un studiu (Demarest, 1980) a arătat că 50% dintre psihologii comportamentali americani considerau "etologia" ca un sinonim al "psihologiei comportamentale".

Tinbergen şi Lorenz

Două nume ce se identifică cu studiul etologiei între anii 1930 până în 1960, au fost Niko Tinbergen, din Olanda şi Konrad Lorenz, un austriac care a lucrat în Germania. Tinbergen şi Lorenz au colaborat în 1930. Etologia a înflorit după al doilea război mondial, când Lorenz şi Tinbergen au dezvoltat programe active de cercetare, atrăgând studenţi talentaţi care au absolvit şi colaboratori.

Cine erau cei doi părinţi fondatori ai etologiei moderne? În ce fel au influenţat domeniul?

Tinbergen şi Lorenz au inventat o mare parte din vocabularul utilizat şi astăzi în domeniul comportamentului animal. Ei au scris cărţi, au publicat articole şi le-au dat startul în domeniu multor oameni de ştiinţă tineri. De exemplu, Eranus Eibl-Eibesfeldt, principalul susţinător al etologiei umane, a fost studentul lui Lorenz. Deşi aveau sediul central în ţări diferite, cei doi părinţi fondatori ai etologiei moderne au colaborat de multe ori în timpul lungilor lor cariere. Ambii au primit Premiul Nobel. Au murit la câteva luni distanţă unul de celălalt, Tinbergen în 1988, Lorenz în 1989.

Observaţiile lui Tinbergen despre peştele Gasterosteus

În 1951, Niko Tinbergen a scris The Study of Instinct (tr. Studiul instinctului), o carte plină de exemple interesante ale comportamentului animal. Un an mai târziu Tinbergen a publicat un articol ştiinţific influent "The Curious Behavior of the Stickleback" (tr. “Curiosul comportament al peştelui Gasterosteus”) (Tinbergen. 1952). Pentru mulţi psihologi americani, aceasta a fost prima expunere a conceptelor de etologie.

Tinbergen a explicat cum a ajuns să îşi dedice anii de studiu unui micuţ peşte.

De ce au fost Gasterosteus animale de laborator la îndemână?

Când eram un tânăr lector în zoologie la University of Leyden, acum 20 de ani [adică la începutul anilor 1930] am fost rugat să organizez pentru studenţi un curs de laborator despre comportamentul animalelor. În căutarea  de animale care ar putea fi utilizate într-un astfel de scop, mi-am amintit de Gasterosteus pe care obişnuiam, copil fiind, să îl prind în şanţurile de lângă casa mea şi să îl cresc într-un acvariu în curte. Se părea că ar putea fi animale ideale de laborator. Puteau fi capturaţi mulţi în aproape orice şanţ şi adaptaţi la mediu,  fiind rezistenţi şi suficient de mici pentru a se simţi bine într-un acvariu micuţ. (Tinbergen, 1952)

Tinbergen a observat că Gasterosteus efectua un ritual de împerechere elaborat, realizat în acelaşi mod de fiecare dată. În primul rând masculul supraveghează o zonă mică de nisip sau de pe fundul şanţului (sau iaz, acvariu). Acesta devine teritoriul lui, pe care îl apără împotriva tuturor celorlalţi masculi. Apoi peştele sapă o gaură mică, scoţând nisipul cu botul, până ce gaura are 5 cm adâncime şi 5 cm lăţime. Adună bucăţi fibroase de alge, le acoperă cu o substanţă lipicioasă secretată de rinichii săi şi aşează algele în groapă, formând o mică movilă. În cele din urmă, agitându-se prin movilă, formează un tunel. Acum peştele îşi schimbă culoarea devenind alb albăstrui pe spate şi roşu aprins pe partea inferioară.



Care este ritualul de împerechere al lui Gasterosteus?


„În această haină colorată, vizibilă, masculul începe să curteze femelele”. Acestea, între timp au sute de ouă. Când masculul vede o femelă ţâşneşte spre ea şi apoi se îndreaptă către cuib. Ea îl urmează într-o postură distinctă cu capul ridicat. Masculul o duce până la cuib şi îşi croieşte drum cu botul în tunel. Apoi, femela se strecoară în cuib, cu capul la un capăt şi coada la celălalt. Masculul o împinge cu botul lângă baza cozii, ceea ce o face să depună ouăle în cuib. Atunci când ea iese afară din cuib, masculul intră şi fertilizează ouăle. El repetă acest ritual cu mai multe femele.

Pe măsură ce nevoia de împerechere se diminuează, culoarea masculului păleşte treptat, iar el ocupă poziţia de santinelă lângă cuib, ventilând ouăle cu aripioarele, pentru a le asigura oxigen. Pe măsură ce ouăle se maturizează au nevoie de mai mult oxigen şi masculul petrece mai mult timp ventilându-le. În cele din urmă apar micii peştişori şi masculul îi strânge laolaltă pe cei rătăciţi prinzându-i în grup şi ducându-i înapoi în zona cuibului. Când puii cresc suficient, se depărtează.

Cum au fost tipice pentru etologia timpurie, observaţiile lui Tinbergen despre Gasterosteus?

Acest articol al lui Tinbergen a simbolizat abordarea etologică a mijlocului secolului 20. El a lucrat cu speciile pe care le cunoştea şi le iubea. Şi-a centrat observaţiile pe comportamentul instinctiv în legătură cu ciclul de reproducţie. A combinat observaţiile naturaliste şi experimentarea şi a studiat modelele de comportament scoase în evidenţă de anumiţi stimuli.


Observaţii în mediul natural

Studiile etologice încep cu o etogramă, o simplă listă descriptivă a comportamentelor, realizată din observarea în mediul natural. Astfel de observaţii ar trebui efectuate în mediul natural, deoarece multe comportamente nu au sens decât dacă sunt observate în contextul în care se desfăşoară. După observarea animalelor în mediul natural, etologii pot emite ipoteze care sunt testate în cercetări mai controlate, fie in aer liber, fie în laborator.

Ce este o etogramă? Ce sunt observatoarele camuflate?

În timpul alcătuirii unei etograme, etologiştii construiesc uneori adăposturi care ascund observatorul, dar permit observarea şi fotografierea. Acestea se numesc observatoare camuflate. Un etologist poate petrece multe ore într-un astfel de loc în fiecare zi, timp de săptămâni, doar observând şi fotografiind animalele în habitatul lor natural. Rezultatul este o înregistrare detaliată a comportamentelor naturale. De aici se poate alcătui o listă a caracteristicilor comportamentale ale speciilor numită etogramă.

Un observator camuflat nu este necesar dacă animalele se obişnuiesc cu oamenii care le observă. Obişnuinţa apare când oamenii îşi fac simţită prezenţa, dar nu fac niciodată nimic care să sperie animalele. În cele din urmă, animalele renunţă să privească oamenii ca pe ceva periculos. Ideea obişnuirii nu este ca observatorul să îmblânzească animalele sau să interacţioneze prieteneşte cu ele; este de a deveni lipsit de importanţă, astfel încât animalul să se comporte natural şi să permită observaţiile, fără a fi deranjat de prezenţa unui observator. Unele programe de televiziune, aşa cum este Meerkat Manor (tr. Moşia suricatelor) se bazează aproape în întregime pe obişnuinţă. 

Jane Goodall a fost primul observator al cimpanzeilor care a utilizat obişnuinţa ca tehnică. Ea a urmărit o familie de cimpanzei în rezervaţia Gombe din Tanzania. Majoritatea primelor luni au fost petrecute observând cimpanzeii cu binoclul, când putea să îi vadă pe toţi, de pe vârful unui deal. În cele din urmă, cimpanzeii s-au obişnuit cu prezenţa ei şi i-au permis să se apropie pentru a-i observa mai atent.

Ce este obişnuinţa şi cum se realizează?


Ce s-a întâmplat când Goodall a interacţionat cu cimpanzeii?

Goodall a fost încântată când unii dintre cimpanzei au început să aibă un comportament blând şi grijuliu cu ea, semn de prietenie printre primate. Ea a experimentat hrănindu-i pe cimpanzei cu banane, practică ce a dus la unele observaţii interesante, dar şi la frenezia în faţa mâncării. Mai rău, cimpanzeii au început să îi invadeze tabăra, în căutare de mâncare. Pierzându-şi în totalitate frica de oameni, au devenit distructivi. În final, Goodall şi-a dat seama că a făcut o greşală când a permis ca interacţiunea cu cimpanzeii să treacă de la obişnuinţă la contactul social. Ea a instituit noi reguli ce nu permiteau contactul dintre om şi cimpanzeu, reguli care sunt în vigoare şi astăzi în rezervaţia Gombe. 

Care sunt tehnologiile care îi ajută pe cercetători să facă cercetări în sălbăticie?

Tehnologia avansată a permis multe tehnici ingenioase pentru observarea comportamentului natural în sălbăticie. „Creature cams” sunt camere mici cu emiţătoare radio care pot fi ataşate oricărui animal, de la un şoarece până la o balenă,  oferindu-le cerecetătorilor o înregistrare video a traseului animalului. Fibra optică permite filmarea în interiorul micilor vizuine, tuneluri şi cuiburi. Sistemele de poziţionare globală au permis urmărirea exactă a animalelor, oferindu-le cerecetătorilor posibilitatea de a descoperi clasa tipică a speciilor pe cale de dispariţie, aşa cum este tigrul siberian (în acest caz încurajând guvernul rus să rezerve o suprafaţă uriaşă de teren pentru conservarea naturii). Pentru unele specii, care sunt foarte temătoare faţă de oameni, camerele cu infraroşu sunt cel mai bun mod de observare, deoarece observatorii umani pot fi departe de  zonă, atunci când camera este activată de căldura corpului animalului aflat lângă ea. 


Comportamente de acţiune (programe motorii)

Modelele de acţiune sau programele motorii se numeau înainte comportamente instinctive sau înnăscute. Ele sunt modelate de moştenirea genetică a animalului, ”înnăscute” în sistemul nervos. În multe cazuri, aceste comportamente pot fi provocate de stimularea directă a creierului.

Există un model “tipic speciilor” ce se găseşte la o singură specie?



Un program motoriu sau un model de acţiune este un model distinct, stereotip al mişcării efectuate de cei mai sănătoşi membrii ai unei specii. Astfel de comportamente sunt tipice speciilor, dar nu se întâlnesc doar la o singură specie. Multe programe motorii sunt comune unei mari varietăţi de specii. Gândiţi-vă la căscat. Oamenii, hamsterii, iepurii, caii, cască. Acesta este un excelent exemplu al unui program motor: un model de comportament înnăscut, stereotip. Este “tipic speciilor” (tipic speciilor individuale), dar în mod clar nu este caracteristic unei singure specii.

Expresiile: comportament instinctiv, comportament înnăscut, model de acţiune, program motoriu şi comportament programat au fost toate folosite pentru a eticheta comportamentele tipice speciilor.

Deoarece programele motorii sunt genetic bazate şi construite în sistemul nervos, ele pot persista chiar când motivul existenţei lor a dispărut. De exemplu, pisicile cu ghearele tăiate continuă să facă mişcările de ascuţire a ghearelor, deşi acest lucru nu mai are niciun scop. Câinii bine hrăniţi care sunt crescuţi în casă vor „îngropa” oase de plastic între haine sau cearceafuri.

Ce este un experiment de izolare şi ce indică despre un comportament?


Cum determină un om de ştiinţă dacă un comportament este învăţat de la membrii altei specii sau înnăscut în sistemul nervos? Tehnica clasică este de a efectua un experiment de izolare. În acest tip de experiment, un animal tânăr este crescut de la stadiul de pui în izolare, de către membrii altei specii. Dacă totuşi, în aceste condiţii apare un comportament tipic speciei sale, atunci este clar că acest comportament nu a fost învăţat de la membrii celeilalte specii şi că tendinţa de a efectua comportamentul este programată în sistemul nervos.

Uneori, un experiment de izolare apare accidental, când un animal sălbatic este crescut de mic într-o gospodărie, dar cu toate acestea, apar comportamentele tipice speciei.  

Cum apar uneori accidental experimentele de izolare?

Când am vorbit în clasă despre comportamentul animal, mi-am amintit de veveriţa colegei mele de cameră. Cindy avea veveriţa de când era mică. Căzuse din cuib chiar înainte de a i se deschide ochii. Veveriţa, numită Scooter, avea totuşi un comportament normal speciei sale, deşi a fost crescută de oameni. Cindy i-a făcut un cort mic din două perne alăturate. Scooter îşi ascundea tot soiul de jucării şi alimente în casa lui şi încerca să sape o groapă pentru a se ascunde în ea. Îi plăcea să alerge prin tunele şi găuri şi să sară de pe un scaun pe altul. Locurile înalte erau preferatele lui, de exemplu bara draperiei sau grinzile de pe tavan. Îşi învârtea hrana în lăbuţe înainte de a o mânca. Deşi păstrase aceste obiceiuri, părea fericit în captivitate şi întotdeauna fugea înapoi în casă după ce era scos afară. [Dosarele autorului]  

Deşi forma de bază a programelor motorii tipice speciilor este construită în sistemul nervos al fiecărui animal, programul motoriu al păsărilor şi mamiferelor este modificat de experienţă. De exemplu, cântecul păsărilor poate fi modificat în multe feluri în funcţie de ce aude puiul pe măsură ce creşte. Toate mamiferele învaţă. Prin contrast, reptilele ies din ouă având programele motorii gata pentru a le folosi. Nu au nevoie de practică.    


Declanşatori

Comportamentele tipice speciilor sunt deseori declanşate de stimuli specifici din mediu. Stimulul care declanşează un comportament de acţiune se numeşte stimul intrinsec sau declanşator. Este un impuls care activează un program motoriu. De exemplu, Tinbergen a constatat că peştele Gasterosteus mascul atacă orice este roşu în timpul perioadei de împerechere, când şi burta lui este roşie. De obicei, acest lucru a dus la atacarea altui mascul Gasterosteus care avea pretenţii la teritoriul din zona cuibului. Peştele ataca orice era roşu, nu doar peşti din specia lui.

Într-un experiment, Tinbergen a creat o serie de modele de Gasterosteus, variind de la un model foarte apropiat de adevăr, dar necolorat, până la unul care nu semăna cu realitatea, dar avea burta roşie. Masculul Gasterosteus a ignorat peştele ce semăna cu realitatea, dar nu era colorat şi a atacat toate modelele ce aveau burta roşie.

Ce este un stimul intrinsec sau un declanşator? Care dintre modelele de Gasterosteus ale lui Tinbergen au fost eficiente în declanşarea unui atac şi de ce?



Evident, culoarea roşie declanşa atacul. Din motive asemănătoare, momelile cu marcaje distinctive pot fi foarte eficiente. Acestea pot declanşa un răspuns printr-o muşcătură, chiar dacă nu seamănă cu un animal viu.

De ce peştele Gasterosteus al lui Tinbergen a fugit dintr-o dată în partea laterală a acvariului?

Caracteristica esenţială a unui stimul intrinsec devine foarte clară mai ales când un program motoriu este pornit de un lucru greşit. Într-o zi, studenţii de laborator ai lui Tinbergen au observat că toţi peştii Gasterosteus atacau laturile acvariului de lângă fereastră. Peste drum era o maşină de poştă roşie. Mica pată roşie vizibilă prin fereastră a fost suficientă pentru a declanşa răspunsurile de atac ale peştilor Gasterosteus.

De ce atacă aceşti peşti tot ce este roşu?

De ce răspund atât de puternic la orice obiect roşu? Este mai bine să atace toate obiectele roşii – să piardă puţină energie atacând frunzele roşii – decât să nu reuşească să atace un alt mascul Gasterosteus în timpul perioadei de împerechere. Eşuarea unui atac ar putea permite unui al doilea mascul Gasterosteus să se strecoare în cuib şi să fertilizeze ouăle. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, primul mascul şi-ar petrece timpul şi energia pentru a ajuta la succesul reproductiv al altui peşte. Astfel, peştele se bazează pe strategia de a ataca tot ce este roşu, ceea ce duce la multe alarme false, dar şi la relativ puţine eşecuri pentru a-i îndepărta pe masculii cu care se află în competiţie. 

Ce au în comun exemplele lui Alcock?

O concluzie ce a reieşit din cercetarea peştelui Gasterosteus şi a altor studii asemănătoare ale lui Tinbergen şi Lorenz a fost aceea că stimulii motori complecşi sunt deseori declanşaţi de stimuli foarte specifici. Luaţi în considerare imaginea următoare, adaptată de la Alcock (1975, p. 65). Conţine două exemple de mişcări complicate care în mod normal ajută păsările să-şi treacă mai departe genele.



(A) „Un mascul de mierlă cu aripi roşii se împerechează cu pana din coada unei femele aşezată în poziţie de pre-împerechere”. Chiar dacă pana ce provine de la coada femelei este pe o păstaie, nu pe o femelă, declanşează răspunsul sexual al mascului.

(B) „Privighetorile de salcie atacă un cap umplut cu paie al unui cuc”. Capul, chiar dacă se află pe un băţ, în mod clar nefiind viu sau pe o pasăre reală, este oricum atacat de privighetori.

În contextul potrivit, fiecare comportament ar părea că are un scop sau că este inteligent. Însă exemplele arată că aceste răspunsuri motorii sunt declanşate de stimuli specifici într-un mod mai mult sau mai puţin robotizat.


Gâsca gri sălbatică



Un alt exemplu al unui model de acţiune declanşat de un stimul intrinsec apare în atât de multe manuale încât ar trebui să fie numit etologia câinelui lui Pavlov. Acesta se referă la gâsca gri sălbatică ce îşi recuperează oul. Exemplul vine de la Lorenz şi Tinbergen (1938).

Cum îşi recuperează gâsca gri sălbatică oul?

Vederea unui ou în afara cuibului declanşează recuperarea oului. Atunci când o persoană pune un ou în apropierea cuibului, gâsca îl vede dar nu se duce imediat după el. Ea efectuează o „acţiune dublă”. Îşi întoarce privirea de la el, apoi se uită din nou. Apoi îşi mişcă în mod repetat capul înainte şi înapoi spre ou, făcând câteva mişcări scurte, rapide. Îşi întinde după aceea gâtul cât de mult poate – destul de mult, pentru o gâscă – şi se mişcă spre ou cu gâtul complet întins, folosind o poziţie curioasă de mers legănat, aproape de pământ, unic pentru această situaţie. 

Când partea de jos a ciocului atinge oul, muşchii gâtului gâştii tremură cu tensiune şi ea îşi contractă încet gâtul, rostogolind oul înapoi spre cuib. Acesta, având o formă specifică, tinde să se rostogolească de pe o parte pe alta. Gâsca îşi mişcă ciocul dintr-o parte în alta, păstrănd oului o anumită direcţie. Dacă nu reuşeşte, se întoarce la cuib, îl observă stând afară din cuib şi repetă întreaga acţiune (Bermant şi Alcock, 1973).

Ce este curgerea endogenă?

Lorenz a descoperit că dacă îndepărtează oul în timp ce mama gâscă ajunge la el, pasărea va trece totuşi prin toată acţiunea de recuperare a oului, ca şi cum ar recupera un ou imaginar. Acest lucru l-a condus pe Lorenz la formularea conceptului de curgere endogenă. Endogen înseamnă că provine din interior. Odată ce modelul de acţiune a fost declanşat de un stimul intrinsec, programul motoriu continuă să funcţioneze până la sfârşit, chiar dacă oul s-a rostogolit într-o parte.

Dacă acceptăm concepţia lui Manning (1972) care afirmă că reflexele sunt exemple bune ale programelor motorii sau ale modelelor de acţiune, există o mulţime de exemple de curgere endogenă în modelele de acţiune umană. Vărsatul, de exemplu, are toate caracteristicile sau niciuna. Unii dintre noi putem să ne reţinem pentru un timp, dar odată ce activitatea începe, suntem forţaţi să o ducem până la final. Multe, dar nu toate modelele de acţiune au această caracteristică a curgerii endogene.   

Stimuli supernormali



Lorenz a pus lângă cuibul unei păsări un model de ou de mărimea unei mingi de fotbal. Pasărea a încercat să îl recupereze folosind aceelaşi model de acţiune ca şi când era un ou de mărime normală. Dacă un ou de mărime normală era aşezat lângă cel uriaş, pasărea făcea încercări inutile de a recupera oul mare, în timp ce îl neglija pe cel de mărime normală pentru ea. Lorenz a numit un stimul intrinsec exagerat, un stimul supernormal. Stimulii intrinseci supernormali sunt mai mari şi mai intenşi decât cei normali. Ei provoacă un răspuns de la animal mai mare decât în mod normal.

Ce este stimulul supernormal?

De ce ar prefera o pasăre un ou imens unuia natural? Manning (1972) speculează că ouăle mai mari sunt de obicei mai sănătoase şi că ouăle gigant nu apar niciodată în natură, astfel încât nu există nevoia unei limite superioare a preferinţei animalului pentru ouăle mai mari. În general, animalul îşi îmbunătăţeşte succesul genetic prin recuperarea oului mai mare în primul rând. (De fapt, există o limită superioară. O pasăre nu ar încerca să recupereze un ou de mărimea unei case).

Cum ar putea fi machiajul un stimul supernormal pentru oameni?

Oamenii răspund la stimulii supernormali? Probabil. Oamenii au un răspuns biologic „înnăscut” pentru ceilalţi oameni. (Copiii la vârsta de două luni zâmbesc la o formă ovală cu două cercuri aflate acolo unde ar trebui să fie ochii). Dacă faţa umană este un stimul intrinsec sau un declanşator, produsele cosmetice crează stimuli supernormali. Fardul de obraji exagerează rozul obrazului; rujul exagerează buzele roşii; creionul de sprâncene şi cel dermatograf subliniază exagerat ochii; genele false exagerează genele. O faţă machiată provoacă un răspuns mai mare decât este normal.  

Întipărirea


Konrad Lorenz trăia într-o fermă împreună cu iubitele lui gâşte sălbatice. El a observat că bobocii de gâscă urmează primul lucru pe care îl văd după ce ies din ou. Lorenz numeşte acest fenomen întipărire. În circumstanţe normale, acest lucru „funcţionează”, deoarece primul lucru pe care îl vede puiul de pasăre după ce iese din ou este mama gâscă. Totuşi, dacă bobocii văd mai întâi un om, îl urmează, ca şi cum ar fi mama lor. Într-o imagine faimoasă de pe coperta revistei „Life”, Konrad a fost prezentat la ferma lui, mergând cu un şir de boboci în urma sa.

Ce este întipărirea? La ce animale este comună întipărirea?

„The Saturday Evening Post” a răspuns cu o imagine a artistului Norman Rockwell, arătând nişte pui de raţă urmând o minge de fotbal. Este adevărat că puii de raţă vor folosi întipărirea pe primul lucru care se mişcă, atunci când ies din ou, fie că este însufleţit sau nu. Întipărirea se găseşte mai ales la păsările care trăiesc pe sol şi la speciile uşor de vânat de alte animale cum sunt caprele şi mieii. Acest lucru păstrează puii în imediata apropiere a părintelui protector.

În următorul caz (din arhiva „the all-creatures.org public domain humor”) bobocii de raţă urmează un câine.



Înfăţişarea de copil


Lorenz a observat că multe specii de animale au acelaşi aspect. Puii au de obicei capul mare în proporţie cu corpul lor. Au ochii mari, rotunzi, fruntea proeminentă, linii moi ale maxilarului şi fălci bucălate. De multe ori  au picioarele scurte şi grăsuţe. Lorenz a etichetat acest model de caracteristici sub numele de înfăţişare de copil. El a subliniat că  noi răspundem la caracteristicile „drăguţe” cu afecţiune şi o stare de bine, indiferent dacă sunt întâlnite la copii, la pui de animale, animale împăiate sau personaje de desene animate.

Care este modelul de „înfăţişare copilărească” observat de Lorenz?



Stephen Jay Gould (1979) a perceput o evoluţie cu privire la copilărie în caracteristicile lui Mickey Mouse. Atunci când Walt Disney l-a desenat pentru prima oară pe Mickey pentru „Steamboat Willy” (1928), botul lui Mickey era lung, fruntea era mică şi comportamentul lui era agresiv. Mickey făcea muzică pe vaporul cu aburi trăgând de coadă şi torturând alte animale, făcându-le să ţipe.

Prin 1950 comportamentul lui Mickey a devenit mai potolit şi înfăţişarea sa mai asemănătoare cu cea a unui copil. Urechile sale au fost mutate înapoi pe cap (creând un cap mai mare). Ochii au fost măriţi, botul făcut mai scurt, mai puţin asemănător cu cel al unui şoarece. I-au pus pantaloni, ceea ce a făcut ca picioarele lui să arate mai scurte şi mai grăsuţe. În multe privinţe Mickey a devenit „copilăros” şi, prin urmare, mai drăguţ.  

Adopţia între specii


Tendinţa unui animal adult de a hrăni animalele cu aspect de pui poate fi de ajutor în explicarea faptului că uneori animalele „adoptă” puii de la diferite specii. Acest lucru poate fi numit adopţia între specii. De exemplu, luaţi în considerare următorul tablou.



Cum se poate întâmpla aşa ceva? Boots a venit de la un adăpost împreună cu mai mulţi pisoi. Aceştia tocmai fuseseră daţi când au fost descoperiţi iepuraşii în curte. Probabil pisica a răspuns la drăgălăşenia puilor de iepure, astfel încât este activat programul „matern” în locul celui de „vânător”.

De ce a adoptat Boots iepuraşii?

Aceasta nu este doar o întâmplare; am o colecţie de ilustraţii asemănătoare. Una ne arată o „cloşcă” ce ţinea sub aripi pisoiaşi abandonaţi. Pisoiaşii s-au cuibărit sub cloşcă până ce au crescut suficient pentru a hoinări singuri.
Pare ciudat să ne gândim la o pasăre care are grijă de nişte mamifere? Dar ce spuneţi despre un pitbull care are grijă de nişte pui de pasăre? O ilustraţie din revista „Country” (aprilie/mai 1992, p.60) ne arată trei puişori de curcan de care are grijă o femelă de pitbull.

Studenţii au contribuit cu povestiri cum este aceasta:

„ Odată am primit trei pisoi care au fost luaţi de la mama lor cu câteva săptămâni prea devreme. Am adus pisoii acasă şi căţeluşa mea pudel – care nu a avut niciodată pui – i-a adoptat imediat. I-am hrănit cu lapte şi părea că le merge foarte bine. Într-o zi, m-am dus la ei şi erau alăptaţi de căţeluşă. Căţeluşa nu avea însă lapte. Pisoii păreau la fel de încântaţi ca şi în cazul în care ar fi fost hrăniţi, iar căţeluşei chiar îi plăcea! S-au jucat, au mâncat şi au dormit împreună, aşa cum face o familie.
Câteva zile mai târziu, mă jucam cu căţeluşa şi mi-am dat seama că pisoiaşii îi făcuseră răni. De atunci am încercat să nu-i mai las pe pisoi să sugă şi pe căţeluşă să îi alăpteze. Nu am reuşit deloc, oricum am încercat, iar leziunile s-au agravat. Căţeluşa, curios însă, nu părea deloc deranjată. În cele din urmă, oricât de mult nu doream, a trebuit să returnez pisoii proprietarului iniţial până ce au crescut. Căţeluşa a fost foarte deprimată câteva zile, dar şi-a revenit cu ajutorul unei atenţii şi dragoste sporite.” [Dosarele autorului] 

Care sunt explicaţiile posibile pentru acest comportament?

Ocazional pot exista unele beneficii genetice pentru părinţii induşi în eroare. De exemplu, pisoii care au fost „adoptaţi” de cloşcă nu atacă în general puii adevăraţi ai găinii. Experimentele au arătat că pisicile care au crescut cu o anumită specie de şobolani nu vor ataca alţi şobolani din aceeaşi specie, astfel încât există un efect similar de protecţie pentru animalele asemănătoare. Cuty Boy, o pisică ce a crescut cu un papagal ca prieten, a refuzat să atace o pasăre care s-a aşezat pe marginea balconului, unde era ţinută litiera lui.

Un motiv suficient pentru prietenia între specii poate fi marea importanţă a instinctelor părinteşti şi a interacţiunilor sociale pozitive în general, pentru multe specii. Aşa cum se întâmplă cu peştele Gasterosteus care urmăreşte o frunză roşie, „greşelile” ocazionale sunt mai puţin importante decât instinctele corecte.

Multe alte exemple pot fi găsite pe http://letsbefriends.blogspot.com. Acest site este specializat în imagini ale diferitelor specii care se îmbrăţişează, îşi ating nasurile, dorm împreună şi care se înţeleg în general foarte bine.

Vidul, înlocuirea şi activităţile redirecţionate

Am văzut că modelele de acţiune sunt declanşate de stimulii foarte specifici, pe care etologii îi numesc stimuli intrinseci sau declanşatori. Totuşi, uneori modelele de acţiune apar fără vreun motiv evident. Activitatea vidă este numele pe care Lorenz l-a dat comportamentelor care nu au fost declanşate de un motiv aparent, care se află „într-un vid”. Lorenz a sugerat că animalele au nevoie să exerseze comportamentele biologice naturale, chiar dacă acestea nu au nicio funcţie.

De exemplu, Lorenz a păstrat o pasăre micuţă care prinde insecte - Eurylaimus serilophus – ca pe un animal de companie, în casă. Uneori, lăsa pasărea să zboare prin cameră pentru exerciţiu. El a observat că, deşi nu existau insecte în cameră, pasărea încerca să prindă insecte imaginare în aer. Nu exista niciun motiv pentru această activitate; pasărea doar exersa modelul de acţiune instinctiv. Lorenz a numit acest lucru activitate vidă.

Ce este activitatea vidă?

În mod similar, veveriţele crescute de la naştere într-o cuşcă de metal vor trece prin toată secvenţa de îngropare a alunelor, în ciuda lipsei pământului sau a alunelor în cuşcă. Veveriţa zgâria cu repeziciune podeaua de metal a cuştii, săpând o gaură imaginară, luând aluna imaginară şi îngropând-o în gaura imaginară, nivelând în cele din urmă podeaua de metal, ca şi cum ar fi pus pământ peste aluna îngropată.

Ce este activitatea de înlocuire?

Activităţile de înlocuire aşa cum sunt descrise de către Lorenz sunt programe motorii care par să elibereze tensiunea sau anxietatea. De exemplu, dacă cineva încearcă să atragă o veveriţă pentru a se urca şi a lua o alună, aceasta devine contradictorie – prinsă între două acţiuni incompatibile. Vrea aluna, dar îi este teamă de oameni. Veveriţa este prinsă între tendinţele de abordare şi evitare, dar nu le poate face pe amândouă odată. Ea devine vizibil agitată. S-ar putea să facă câteva sărituri spre omul care ţine aluna, apoi să se scarpine deodată sau să sape puţin. Acest lucru nu înseamnă că pe veveriţă o gâdilă ceva sau are nevoie să sape o groapă. Lorenz sugerează că înseamnă „diminuarea tensiunii” provocată de impulsurile concurente.

Care sunt exemplele de activităţi de înlocuire la oameni? Ce cercetări s-au desfăşurat în camera de aşteptare a unui cabinet stomatologic?

Oamenii efectuează activităţi de deplasare. Un studiu a implicat o cameră video ascunsă în sala de aşteptare a unui cabinet stomatologic. Persoanele care aşteptau să li se trateze cariile au prezentat tot felul de activităţi de înlocuire, scărpinându-se pe cap, mângâindu-şi bărbi non-existente, frângându-şi mâinile, trăgându-se de lobii urechilor, răsfoind revistele cu viteza de o pagină pe secundă şi aşa mai departe. Persoanele care aşteptau pentru raze X sau pentru curăţarea danturii au prezentat mai puţine activităţi de acest gen. Ca şi veveriţele ce se apropiau de oameni ce ţineau o alună, pacienţii care aşteptau să li se trateze cariile au fost prinşi între două impulsuri contradictorii. Vroiau să îşi trateze cariile, dar vroiau probabil şi să plece. Astfel, ei efectuau activităţi nervoase. 

Ce este activitatea redirecţionată?

Activitatea redirecţionată este al treilea exemplu de model de acţiune produsă în circumstanţe neobişnuite. Lorenz a definit activitatea redirecţionată ca fiind un comportament redirecţionat de la o ţintă periculoasă sau inaccesibilă, la alta care este mai convenabilă sau mai puţin ameninţătoare.

De exemplu, cârdul de pui formează o ordine în care ciugule. Puii formează o ierarhie dominantă rigidă bazată pe diferenţele de statut respectate de toate animalele din grup. Astfel, fiecare pui are alţi pui pe care îi poate ciuguli (pentru că sunt mai puţin dominanţi) şi unii pe care nu poate (pentru că sunt mai dominanţi, de regulă mai mari). În vârful ierarhiei se află puiul care îi poate ciuguli pe toţi ceilalţi, dar nu poate fi ciugulit de nimeni. În partea de jos a ierarhiei se află un pui, de obicei slab sau nesănătos, care este ciugulit de toţi ceilalţi. Uneori acest pui de la coada clasamentului moare din cauza acestui tratament.

Fenomene similare apar în organizările umane, atunci când „şefii” sunt disciplinaţi de superiori, însă nu pot răspunde în acelaşi fel, astfel încât se răzbună pe subordonaţii lor. Un student a scris:

„Am fost în marină patru ani şi în acest timp am observat tot timpul ordinea de ciugulit la oameni.
Eram sergent şi o săptămână întreagă am avut inspecţie. Dintr-un anumit motiv colonelul nostru era într-o dispoziţie foarte proastă. Aceasta însemna că maiorul nostru era sâcâit primul şi după aceea căpitanii. Apoi căpitanul sâcâia locotenenţii, ei pe sergentul de artilerie şi în cele din urmă se ajungea la mine. Şi la fel ca şi ceilalţi m-am răzbunat pe caporalii mei şi totul cobora până la persoana cea mai mică în grad. Acest lucru se întâmpla tot timpul, deoarece dacă cineva nu era într-o dispoziţie proastă, altcineva s-ar fi simţit aşa până la sfârşitul zilei. Astfel, în armată, ordinea de ciugulit este aproape ceva ce are loc zilnic. „Totul se rostogoleşte la vale” şi ca un bulgăre de zăpadă se face tot mai mare până ce ajunge la capăt.” [Dosarele autorului] 

O formă diferită a activităţii de redirecţionare este posibil să fi jucat un rol în psihologia comparativă americană timpurie, deşi nu a fost recunoscut ca atare. E. R. Guthrie a studiat învăţarea prin încercare şi eroare a unei pisici într-o cutie specială. Guthrie aştepta ca pisica să împingă un stâlp de lemn din mijlocul cutiei. Atunci când pisica împingea stâlpul, o uşă  de sticlă din faţa cuştii se deschidea şi pisica scăpa afară. Guthrie a interpretat aceasta ca pe un act de învăţare bazat pe Legea efectului a lui Thorndike. Aşa cum au notat Moore şi Stuttard (1979):



O mare importanţă a fost acordată modului în care era exprimată „învăţarea” lor. Răspunsul animalelor  a fost descris ca foarte stereotip, cu lungi serii de mişcări repetate „în detaliu” de la un test la altul.

Cum a arătat pisica lui Guthrie activitatea redirecţionată?


Fiecare sesiune experimentală a început cu aşezarea pisicii într-o cuşcă, în timp ce Guthrie, Horton şi „ opt persoane invitate stăteau în faţa camerei cu geam în faţă, nedisimulaţi de niciun observator camuflat.” Imaginile din articolul lui Guthrie arată pisica frecându-se de stâlp în mijlocul cuştii. Evident (pentru Moore şi Stuttard) pisica îi saluta pe vizitatori. Frecarea este comportamentul stereotip de salut al unei pisici. Deoarece oamenii nu erau fizic capabili pentru ca pisica să îşi exercite acest comportament, ea şi-a redirecţionat programul motoriu spre stâlpul din cuşcă. Puteţi vedea acelaşi comportament la o pisică de companie prietenoasă. Se va freca nu doar de gleznele voastre, ci şi de mobila din preajmă.

Acest lucru ilustrează cum se schimbă vremurile şi percepţiile odată cu ele. Astfel, psihologii comparativi  din 1930 au descoperit învăţarea prin încercare şi eroare (în concordanţă cu „legile universale ale învăţării”), cei care au studiat comportamentul animalelor la sfârşitul anilor 1970 au descoperit comportamentul tipic speciilor, redirecţionat în maniera clasică descrisă de Lorenz. Psihologii care au studiat comportamentul animalelor au adoptat conceptul etologilor.   

Declinul vechilor ipoteze

O ipoteză de bază a psihologiei comparative americane de la mijlocul secolului 20 a fost aceea că învăţarea implică asocierea dintre stimuli şi răspunsuri şi că toate asocierile ar trebui făcute cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi, acest fel de a privi inteligenţa umană a fost contestat de etologi. Aceştia au subliniat exemplele în care învăţarea avea loc foarte rapid sau nu exista deloc, datorită implicării diferitelor procese de învăţare pentru supravieţuire ale speciilor.



Care a fost experimentul lui Tinbergen cu viespea?

Într-un experiment, Tinbergen (1951) a aşezat nişte conuri în formă de cerc, în jurul unui cuib de viespi. Viespea a petrecut mai mult timp decât de obicei înconjurând cuibul atunci când a intrat în gaură, decât atunci când a zburat după mâncare. Când viespea a plecat, Tinbergen a mutat conurile, aşezându-le în jurul unei alte găuri pe care a făcut-o înfigând un băţ în pământ. Când viespea s-a întors, s-a dus la noua gaură care avea conurile în jurul ei.

Tinbergen a subliniat implicaţile acestei situaţii. Aparent, viespea a memorat obiectele din apropierea cuibului în doar câteva secunde, în timp ce zbura pentru a găsi mâncare.

De ce ar fi o viespe atât de „deşteaptă” încât să memoreze obiectele din jurul cuibului? Răspunsul este evident. Supravieţuirea şi succesul reproductiv al viespii depind de această abilitate. Acelaşi lucru era adevărat şi pentru strămoşii ei. Viespea care a memorat obiectele de lângă cuib a putut să îşi găsească drumul înapoi, să se reproducă şi să îşi transmită mai departe genele (inclusiv genele care controlează această abilitate specializată). Acest lucru nu indică faptul că viespea este în general mai deşteaptă decât alte specii de insecte, ci doar că viespile au un talent special adaptat la circumstanţele vieţii lor. Acest lucru se numeşte inteligenţă adaptivă.

Astfel de exemple contrazic ipoteza vechilor psihologi ce au studiat comportamentul animalelor, adică ideea că totul este la fel de uşor de învăţat, ceea ce se poate numi ipoteza echivalenţei asocierilor. Psihologii comportamentali, de la Pavlov până la Watson şi Skinner credeau că toţi stimulii sunt egali, atunci când vine vorba de învăţare. Se presupunea că procesul de învăţare implica legături sau asocieri între stimuli şi răspunsuri. Pentru formarea unei asocieri, orice stimul se credea că este la fel de bun ca şi oricare altul.

Care a fost echivalenţa ipotezei asocierilor?

Prin anii 1970, psihologii şi-au dat seama că nu toate asocierile între stimuli sunt la fel de uşor de învăţat pentru fiecare specie. Dacă animalelor li se cere să efectueze un răspuns natural la o situaţie, ele învaţă repede. Dacă sunt forţate să efectueze un răspuns nenatural, ele învaţă încet sau nu învaţă deloc. (Amintiţi-vă de acest lucru în „Punctele lui Rescorla” din Capitolul 5)

Când este dificil să se condiţioneze un porumbel să ciugulească o cheie?

Aici este un alt exemplu despre felul în care nu toate asocierile sunt la fel de uşor de învăţat. Porumbeilor le este greu să înveţe să ciugulească o cheie pentru a evita o lovitură (Bolles, 1973, p. 285). Evitarea învăţării este de obicei uşor de stabilit, însă nu şi în acest caz. Ciugulitul este un comportament asociat cu hrănirea. Pentru un porumbel nu este natural să ciugulească ceva pentru a evita durerea. Răspunsul natural al unei păsări la un stimul de avertizare a pericolului este să zboare. Porumbeii învaţă foarte uşor, într-o singură încercare, să zboare de pe o stinghie ca răspuns  la un semnal ce prezice o lovitură.

Pe de altă parte, porumbeii învaţă cu uşurinţă să ciugulească o cheie pentru a obţine mâncare. Ei chiar „se antrenează singuri” să ciugulească cheia pentru a obţine hrană, fenomen numit auto-modelare. Dacă se aşază porumbelul într-o cameră în care, dacă ciuguleşte o cheie luminoasă primeşte grăunţe, acesta învaţă să ciugulească cheia atunci când se luminează, fără alte încurajări din partea oamenilor. Procesul de învăţare care se produce rapid şi uşor datorită modului în care este construit sistemul nervos este numit uneori proces de învăţare pregătit.     

Impulsul instinctiv

Comportamentele naturale nu sunt doar uşor de învăţat; ele pot depăşi influenţa efectului mai multor comportamente artificiale, învăţate. De exemplu, animalele pot fi antrenate să aibă comportamente simpatice, asemănătoare oamenilor, folosind  tehnici ale condiţionării operante. Totuşi, în timp, performanţa se poate deteriora pe măsură ce comportamentele tipice speciilor deranjează performanţa. Breland şi Breland (1961) au numit acest lucru „impuls instinctiv”.

Ce este procesul de învăţare „pregătit”? Ce a fost fenomenul numit de cei doi Breland „impuls instinctiv”?

Cei doi Breland au învăţat animalele pentru atracţiile turistice de la marginea drumului. Folosind tehnicile de condiţionare standard, ei au instruit animalele să efectueze comportamente complexe pentru a primi mâncare drept recompensă. Dar în fiecare caz, după ce comportamentul a fost stabilit, a fost perturbat de intruziunea unui comportament instinctiv utilizat de acele specii pentru a aduna sau a pregăti hrana.

De exemplu, au învăţat cu succes un raton să depună monede de lemn într-un recipient de metal pentru a primi hrană ca recompensă. Dar curând ratonul a început să frece monedele între ele şi să le „scufunde” (nu să le arunce). Acesta efectua programul motoriu al ratonilor de a „spăla” mâncarea în râu. Acest lucru a interferat atât de mult cu trucul învăţat, încât cei doi Breland au fost nevoiţi să renunţe la el. În schimb, au antrenat ratonul să „joace baschet”. Mingea de baschet era atât de mare încât ratonul nu a încercat să o spele.



În mod similar, un porc a primit mâncare pentru aruncarea unor discuri mari de lemn într-o puşculiţă. El a învăţat cu succes această sarcină. Curând însă, porcul a început să lase discul să cadă pe drum spre puşculiţă şi să îl împingă prin noroi cu râtul, apoi să ridice discul în aer. Acesta este un comportament tipic speciei porcilor numit înrădăcinare. Din nou, intruziunea unui comportament tipic speciei a împiedicat porcul să-şi îndeplinească sarcina şi să primească mâncare drept recompensă.

Ce este ciudat referitor la impulsul instinctiv, cu privire la teoria întăririi comportamentului învăţat?

Cei doi Breland au recunoscut că fenomenul impulsului instinctiv contrazicea teoria întăririi comportamentului învăţat din anii 1950. Comportamentul tipic speciei a apărut chiar dacă un animal căruia îi era foame nu a primit mâncare drept recompensă. Acest lucru încălca legile învăţării construite cu grijă timp de aproape jumătate de secol. Aceste legi afirmau că aceste comportamente urmate de mâncare ca recompensă ar trebui consolidate, în timp ce comportamentele care au împiedicat recompensa ar trebui eliminate. 

Cum au schimbat astfel de observaţii punctul de vedere al psihologilor care au folosit tehnicile de condiţionare?

Observaţiile făcute de oameni ca Breland au ajutat în influenţarea psihologilor americani spre punctul de vedere al etologilor. Cercetătorii care au folosit tehnicile de condiţionare operantă au început să exploreze relevanţa comportamentelor tipice speciilor şi să înregistreze cât este de important să se ia în considerare tendinţele naturale ale animalului. În zilele noastre, psihologii comportamentali care au folosit tehnica recompensei sunt conşienţi de faptul că unele tipuri de comportament (cele pregătite de evoluţie) sunt mai uşor de instruit decât altele.

Fobiile ca proces de învăţare pregătit

Thorndike a fost unul dintre puţinii cercetători timpurii care a recunoscut că unele comportamente au fost naturale, altele nu şi, ca urmare, unele au fost mai uşor de învăţat decât altele. Thorndike a subliniat că procesul de învăţare prin încercare şi eroare apărea mai repede când animalele erau (1) motivate; (2) pregătite să înveţe; (3) atente la indiciile importante. Thorndike a numit acest lucru „legile secundare ale procesului de învăţare”. Acestea au fost ignorate pe vremea lui Thorndike, apoi redescoperite peste aproape 50 de ani, când conceptul procesului de învăţare pregătit biologic a devenit popular.

Cum a fost Thorndike înaintea timpului său? Cum foloseşte Seligman conceptul de „pregătire”?

Seligman (1971) a reînviat conceptul de pregătire al lui Thorndike pentru a explica unele lucruri ciudate despre fobii (temeri puternice, iraţionale). Seligman a întrebat: „De ce sunt unele fobii mult mai frecvente şi mai dificil de tratat decât altele?” El a subliniat că fobiile cel mai des întâlnite includ păianjeni, şerpi şi animale mici, precum şoarecii. Acestea erau de asemenea şi cel mai dificil de tratat. Totuşi, în lumea noastră modernă, mai mulţi oameni sunt răniţi de ciocane şi de prizele electrice decât de păianjeni şi şerpi. De ce psihologii nu aud nicio plângere cu privire la fobii de ciocane sau prize electrice?

Seligman a sugerat că fobiile frecvente au fost pregătite de evoluţie. Teama de şerpi, păianjeni, rozătoare, înălţime, apă, spaţii închise... toate aceste lucruri pot salva viaţa unei persoane (şi să apere ADN-ul care a încurajat un astfel de răspuns al fricii). Prin contrast, nu ne temem de ciocane şi de automobile, pentru că nu au reprezentat un pericol pentru strămoşii noştri, aşa că nu avem nicio prejudecată înnăscută împotriva lor.  

Efectul Garcia

Un alt exemplu celebru de învăţare pregătită biologic este gusul aversiunii, discutat în Capitolul 5. Aşa cum s-a explicat acolo, gustul aversiunii încalcă mai multe dintre vechile ipoteze despre condiţionarea clasică. Decalajul dintre indiciu (CS) şi răspunsul biologic (UCR) poate fi foarte mare, aversiunea pentru un aliment poate fi învăţată doar într-o singură încercare şi gustul aversiunii încalcă ipoteza echivalenţei asocierilor, deoarece boala este aproape întotdeauna pusă pe seama alimentaţiei, chiar dacă se datorează unui alt factor, cum ar fi un virus gripal.

Cum ilustrează gustul aversiunii învăţarea pregătită? Ce a descoperit Garcia în experimentul său cu radiaţii, zaharină şi lumină roşie?

Natura foarte selectivă a aversiunii faţă de mâncare este numită Efectul Garcia. John Garcia a arătat că animalele asociază boala cu mâncarea, chiar dacă boala este cauzată de altceva. Dacă şobolanii se îmbolnăvesc din cauza unei doze de radiaţii după ce beau apă cu zaharină într-o cuşcă luminată cu o lumină roşie, aceştia evită mai târziu apa cu zaharină. Însă nu au evitat lumina roşie. În mod similar, dacă au fost loviţi după ce au băut apă, au învăţat să evite mediul în care au primit lovitura, dar nu au învăţat să evite apa.

Afirmaţia lui Garcia că ideea echivalenţei asociaţiilor a fost falsă părea extraordinară în anii 1960. A fost privit cu scepticism când a încercat să publice acest lucru în prestigioasa revistă „Science”. Totuşi, Garcia a avut multe dovezi foarte bune. El a documentat fenomenul în peste 20 de studii. I-a satisfăcut pe sceptici referitor la faptul că descoperirile sale nu au fost o întâmplare sau rezultatul unor erori metodologice (Garcia, 1981).

Care este o etichetă alternativă pentru „învăţarea pregătită”?

În cele din urmă Garcia a primit un premiu pentru munca sa de la American Psychological Association. Efectul Garcia a devenit cunoscut şi acum este citat ca un prim exemplu al învăţării pregătite sau, aşa cum este uneori numită, constrângerea biologică asupra învăţării.

Rezumat: etologia clasică

Etologia, ştiinţa europeană a comportamentului animal, a fost dezvoltată din zoologie şi a subliniat comportamentul instinctiv. Tinbergen şi Lorenz au fost doi uriaşi în domeniul etologiei. Tinbergen a publicat o carte influentă în 1951, urmată apoi în 1952 de un articol în Scientific American, făcând cunoscută etologia multor americani. Tinbergen a descris cum un peştişor a trecut printr-o serie de comportamente complexe în timpul sezonului de împerechere, fiecare fiind declanşat de un stimul specific. Comportamentele tipice speciilor sunt deseori enumerate într-o etogramă ale cărei materiale au fost adunate după o atentă observare. Un comportament tipic speciei poate fi numit şi un comportament instinctiv, înnăscut, un model de acţiune fixat, un program motoriu sau un comportament programat.

În 1938, Tinbergen şi Lorenz au colaborat la un alt articol clasic descriind comportamentul de recuperare a oului de către gâsca sălbatică. Acest comportament are multe caracteristici specifice programelor motorii. Comportamentul este stereotip sau are o formă fixă şi este declanşat de un stimul foarte specific numit stimul intrinsec sau declanşator. Odată declanşată, acţiunea se desfăşoară până ce se termină (curgere endogenă). Lorenz a arătat că răspunsul de recuperare a oului a fost declanşat şi de stimuli supernormali: stimuli intrinseci exageraţi care pot determina un răspuns mai puternic decât în mod normal.

Lorenz a subliniat două fenomene ale comportamentului animal. Întipărirea are loc atunci când păsările care trăiesc la sol urmează primul obiect pe care îl văd după ce ies din ou, în general acesta fiind mama lor. Lorenz a lăsat puii de gâscă să efectueze întipărirea pe el şi aceştia l-au urmat prin toată ferma sa. Înfăţişarea copilărească este un alt model subliniat de Lorenz. El a observat că toţi puii de animale arată într-un mod deosebit. Au fruntea proeminentă, ochii mari, linii moi ale maxilarului, membre scurte. Această înfăţişare pare să inspire un comportament grijuliu, părintesc, din partea adulţilor ce fac parte din alte specii, rezultând uneori adopţia între specii.  

Iniţial, cercetătorii au presupus că toate asocierile au fost la fel de uşor de învăţat. După ce etologii au atras atenţia asupra importanţei influenţelor asupra comportamentului animal, cercetătorii condiţionării au început să recunoască faptul că unele forme de învăţare au fost în mod natural mai uşoare decât altele, pregătite de moştenirea genetică şi de constituţia biologică. Exemple sunt conceptul învăţării pregătite al lui Seligman referitor la fobii şi Efectul Garcia în care alimentele, nu sunetul sau lumina colorată, au fost asociate cu boala. 

Traducere de Patricia David după animals cu acordul autorului