Începutul psihologiei comparative. Psihologia comparativă şi-a luat numele de la obiectivul comparării comportamentului diferitelor specii de animale. Această ramură şi-a început activitatea la scurt timp după publicarea cărţilor lui Charles Darwin „The Origin of Species” (1859) (tr. „Originea speciilor”) şi „The Descent of Man” (1874) (tr. „Originea omului”).

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.8: Dezvoltarea omului) - Partea a I - Psihologia comparativă


Darwin a sugerat că speciile de animale s-au schimbat de-a lungul timpului, ultimele generaţii prezentând caracteristicile ce au ajutat generaţiile anterioare să supravieţuiască şi să se reproducă.

Argumentând că aceleaşi procese au modelat inteligenţa umană, Darwin s-a gândit că este logic să urmărească dezvoltarea inteligenţei la diferite specii, pregătind terenul pentru dezvoltarea inteligenţei la oameni. Aşa a scris Darwin cartea sa „The Descent of Man” (1874).

Ce a scris Darwin despre facultăţile mentale şi compararea lor între specii?

Este foarte probabil ca odată cu specia umană, facultăţile intelectuale să se perfecţioneze în principal şi treptat prin selecţia naturală... Fără îndoială, ar fi interesant să se urmărească dezvoltarea separată a fiecărei facultăţi [abilităţi intelectuale] de la stadiul existent la animalele inferioare, până la cele existente la om. (Darwin, 1874, pp. 128-129)

Romanes

George John Romanes (1848-1894), un prieten şi student al lui Darwin, a scris o carte numită „Animal Intelligence” (1882), în care a comparat abilităţile mentale ale animalelor, de la melci până la oameni. Romanes a folosit ceea ce a numit „deducţie proiectivă”: ipoteza similitudinii dintre mintea animalelor şi cea a oamenilor.

Ce a fost „deducţia proiectivă” a lui Romanes?

Pornind de la subiectivismul meu, de la operaţiile pe care le face mintea mea, precum şi de la activităţile propriului meu organism, am dedus prin analogie, din activităţile ce pot fi observate la alte organisme, care sunt operaţiile mentale ce se află la baza lor (Romanes, 1883/1977, în Roitblat, 1987).

Cum a explicat Romanes încrederea lui în istorioare?

Metoda lui Romanes de a aduna date a fost să strângă istorioare (povestiri ca acelea ce apar într-un scurt articol de ziar sau într-o scrisoare de la un prieten). Istorioarele nu sunt o formă foarte ştiinţifică a unor probe şi Romanes ştia acest lucru, însă a simţit că dacă le selectează pe cele mai bune şi mai revelatoare, acestea ar putea fi de folos în emiterea de ipoteze pentru studiile ştiinţifice de mai târziu.

Ce înseamnă antropomorfismul?


Părerea că animalele au procese mentale similare a justificat „deducţia proiectivă” a lui Romanes. El nu a ezitat să antropomorfizeze sau să proiecteze calităţile umane pe animale. De exemplu, Romanes s-a referit la un şobolan care fusese eliberat dintr-o cuşcă considerând că este fericit şi fără griji. A presupus că viaţa mentală a unui şobolan este exact ca şi aceea a unui om în aceeaşi situaţie, în afară doar de limbaj.

Atitudinea lui Romanes este încă întâlnită. Oamenii găsesc natural să proiecteze experienţele lor în mintea animalelor. Luaţi în considerare următorul fragment dintr-un articol din partea ştiinţifică a New York Times (Angier, 24 iulie 2007): „Asemănările dintre noi şi rattus depăşesc cu mult anatomia pură. Sunt surprinzător de conştienţi de sine. Râd când sunt gâdilaţi; în special când sunt tineri au zone unde se gâdilă; gâdilaţi ceafa unui pui de şobolan şi va emite ultrasunete pe un model al sunetelor asemănător cu chicotitul uman. Şobolanii visează ca şi noi în naraţiuni epice de aventură şi fac zadarnice eforturi de a scăpa...”.

Şobolanii pot învăţa să tânjească după aceleaşi droguri ca şi noi – alcool, cocaină, nicotină, amfetamină – şi, ca şi noi, se vor lăsa uneori în voia morţii. Sunt sociabili, curioşi şi le place să fie atinşi delicat. Dacă un şobolan a fost antrenat să asocieze anumite sunete cu o lovitură uşoară asupra cozii şi dacă sună clopoţelul, iar lovitura nu apare, şobolanul va răsufla adânc, ceea ce poate fi numit un oftat de uşurare.

Fiecare dintre afirmaţiile antropomorfice ale reporterului se bazează pe constatările cercetărilor. De multe ori cercetătorii sunt reticenţi în a merge până la capăt şi a deduce astfel de experienţe asemănătoare oamenilor. Pentru reporter şi pentru majoritatea oamenilor, deducţia efectivă vine de la sine.

Bazarea lui Romanes pe istorioare şi tendinţa sa de a proiecta calităţi umane pe animale a fost populară pentru public, însă nu a fost aprobată de majoritatea psihologilor americani. În anii 1890 ei încercau din greu să facă psihologia mai ştiinţifică. Au văzut abordarea lui Romanes ca pe un pas înapoi spre ştiinţa populară şi spre speculaţii.


Scala filogenetică

În munca psihologilor comparativi din zilele lui Darwin până în anii 1930 există ceva numit scala filogenetică. Această scală este un clasament al animalelor în funcţie de complexitatea şi abilităţile lor, de la cel mai slab dezvoltat până la cel mai evoluat. Acest concept este încă prezent în limbajul nostru, atunci când folosim termenul „animale inferioare”.

Ce este „scala filogenetică”? Cum seamănă cu Scala Naturae a lui Aristotel?

Ideea că unele specii sunt mai avansate decât altele datează de aproape 2400 de ani de la noţiunea lui Aristotel de Great Scale of Nature sau Scala Naturae. Aristotel a sugerat că animalele ar putea fi ordonate de la inferioare (de exemplu: viermi şi melci) la nivelurile intermediare (cum ar fi câinii şi pisicile) până la cele mai avansate şi dezvoltate niveluri (oamenii). Romanes, ca şi Darwin, a acceptat această idee de bun simţ. El a vrut să urmărească dezvoltarea inteligenţei pe măsură ce a urcat pe „scala filogenetică”, de la animalele simple sau primitive până la cele complexe sau avansate.

La suprafaţă, scala filogenetică sau „filetică” pare rezonabilă. Este adevărat că unele specii  sunt mai avansate decât altele în moduri particulare. Totuşi, psihologii moderni au recunoscut multe tipuri diferite de inteligenţă. Ar putea exista o scală filogenetică diferită pentru fiecare tip de inteligenţă. Într-un test de recunoaştere a mirosului, un copoi ar avea un rezultat mult mai bun decât al unui om.

De ce Scala Naturae nu a avut niciun sens din punct de vedere evolutiv?


Scala filogenetică nu are niciun sens din punct de vedere evolutiv. Aşezarea animalelor într-o ordine lineară (şobolan, pisică, maimuţă, om) sugerează că un şobolan, dacă devine puţin mai deştept, ar putea gândi ca o pisică. O pisică inteligentă ar putea gândi ca o maimuţă şi o maimuţă inteligentă poate gândi ca un om mărginit. Dar de ce ar trebui să fie aşa? Animalele nu se înrudesc şi nici nu reprezintă o singură linie a evoluţiei. Nicio pisică nu a provenit vreodată dintr-un şobolan, nicio maimuţă dintr-o pisică şi niciun om dintr-un cimpanzeu. Toate aceste specii au evoluat independent de milioane de ani. Diferite specii ce există în prezent nu s-au dezvoltat în cadrul altora şi nu există niciun motiv pentru a ne aştepta ca abilităţile lor mentale să înceapă să progreseze uşor (Hodos şi Campbell, 1969).

Cu toate acestea, Romanes credea în principiul continuităţii, care spunea că toate animalele gândesc în acelaşi fel şi că diferă doar viteza de învăţare. Dacă aceasta era problema, atunci este logic să se clasifice animalele în funcţie de cât de repede învaţă, de la cele inferioare până la cele avansate, de la râme la oameni. Astăzi, cercetătorii animalelor nu mai susţin principiul continuităţii. În schimb, ei ţin seama de fiecare formă de inteligenţă a speciilor.


Principiul lui Morgan

În 1894, în acelaşi an în care a murit Romanes, C. Lloyd Morgan a publicat o carte cu un punct de vedere mai sobru. Cartea lui Morgan se numeşte „Introduction to Comparative Psychology” (tr. „Introducere în psihologia comparativă”). În ea, Morgan a făcut distincţia între (1) concluzii ale comportamentului animalelor, verificabile în mod obiectiv, care au fost ştiinţifice şi (2) speculaţii despre mintea animalelor, ce nu pot fi testate, precum concluziile proiective ale lui Romanes, care nu au fost ştiinţifice.

Ce sondaj „modern” deosebit a făcut Morgan în 1894 în cartea sa?


Pentru a folosi un exemplu modern, o pisică vine alergând când se foloseşte un deschizător electric de conserve. S-ar putea deduce că (1) este capabilă să audă acest sunet dintr-o altă cameră şi să îl asocieze cu posibila sa hrănire. Aceasta este o speculaţie ştiinţifică, deoarece se bazează pe binecunoscutele principii ale condiţionării şi dacă vreţi, puteţi face experimente pentru a testa acest lucru, cum ar fi asocierea unui nou sunet pentru aducerea hranei ori compararea răspunsului pisicii la diferite sunete. Sau puteţi face deducţii proiective şi concluziona că (2) pisica ştie că mâncarea sa se află în conservă şi că deschizătorul de conserve deschide conserva.

Concluzia proiectivă nu este o speculaţie ştiinţifică pentru că introduce gânduri de nivel uman în mintea unei pisici. De asemenea, merge mult mai departe de ceea ce este necesar pentru a explica acest comportament al pisicii.

Morgan a recomandat economia sau simplitatea în interpretarea comportamentului animal. Următoarea declaraţie din manualul din 1894 a devenit cunoscută ca Morgan’s Canon (tr. Principiul lui Morgan) (un „canon” este un principiu sau o lege).

Care este principala idee a Principiului lui Morgan?

În niciun caz nu putem interpreta o acţiune ca pe un rezultat al unei facultăţi psihice superioare, dacă poate fi interpretată ca un rezultat al exerciţiului celui ce se află mai jos pe scara psihologică. (Morgan, 1894, p. 53)

Această idee poate fi parafrazată astfel: „Niciodată nu presupune existenţa unei complexităţi mai mari în mintea unui animal decât trebuie” sau „Alege cea mai simplă explicaţie pentru comportamentul unui animal”.

Cum seamănă Principiul lui Morgan cu Principiul Briciului lui Occam?

Principiul lui Canon seamănă cu principiul economiei în ştiinţă, numit uneori Principiul Briciului lui Occam. Acesta spune că explicaţia simplă ar trebui preferată unei explicaţii complexe a unui fenomen.

Antropomorfismul poate fi înşelător chiar şi atunci când pare să fie cea mai simplă explicaţie pentru un comportament. Luaţi în considerare comportamentul puilor de şobolan separaţi de mamele lor şi expuşi unor temperaturi extrem de scăzute; ei emit ultrasunete pe care observatorii le-au considerat întotdeauna ţipete de suferinţă „care stimulează mama să asigure puilor căldura şi confortul cuibului”. (Acest lucru ar fi de asemenea în concordanţă cu atitudinea articolului din New York Times citat anterior). Totuşi, această ipoteză se dovedeşte a fi falsă sau doar pe jumătate adevărată. Blumberg, Sokoloff, Kirby şi Kent (2000) au descoperit că strigătele erau de fapt un mijloc de a pompa mai mult sânge către inimă, atunci când puiul de şobolan este expus la frig. Folosind o tehnică ce le-a permis reducerea presiunii venoase, au putut să arate că ţipetele lor au avut loc ori de câte ori tensiunea arterială scădea sub un anumit nivel. Strigătele au dus la „impulsuri ale presiunii în abdomen”, ceea ce a stimulat încălzirea fluxului sanguin şi a ţinut puiul în viaţă. Autorii au notat că descoperirile lor „au subliniat potenţialele capcane ale interpretărilor antropomorfice” (p. 78). Desigur, strigătele ar putea să îndeplinească o funcţie dublă: să pompeze sângele şi să alerteze mama că un pui este în afara cuibului.

Care a fost opinia lui Morgan despre învăţare şi conştiinţă?

În anii 1890, cercetătorii psihologiei animalelor au fost considerabil mai puţin prudenţi decât cercetătorii moderni, când au fost în discuţie speculaţiile despre „mintea animalelor”. În ciuda avertizărilor împotriva citirii excesive în comportamentul animal, Morgan însuşi a declarat că orice formă de învăţare a fost dovada conştienţei. „Un puişor poate fi „inconştient” când loveşte prima dată cu ciocul după ce a ieşit din ou”, spune el, „însă atunci când precizia lovirii cu ciocul creşte, acest fapt arată conştienţa „ chiar numai pentru a arăta că [loviturile] conştienţa poate fi ghidată” (Morgan, 1896, p. 130).

Ce reacţie a apărut referitor la speculaţiile despre mintea animalelor? Care a fost opinia lui Loeb?

Până în 1900 oamenii de ştiinţă au reacţionat împotriva speculaţiilor despre conştienţa animalelor. Mulţi oameni de ştiinţă au fost gata să se oprească din speculaţiile despre „mintea animalelor”. Jacques Loeb (1900) a susţinut un punct de vedere mecanicist. El a sugerat faptul că animalele sunt asemeni unor maşini biologice şi că doar oamenii au minte şi conştienţă. Loeb a explicat că multe comportamente ale animalelor se datorează tropismelor, mişcări automate ca răspuns la stimuli. Mişcarea moliilor către lumină (sau a melcilor spre bere/ar fi interpretată de Loeb ca un tropism, o simplă conexiune stimul-răspuns în sistemul nervos al animalului. „Un stimul duce la un răspuns, a spus el, şi nu a fost implicată mintea în niciun fel”.


Clever Hans

Oamenii de ştiinţă au devenit mai precauţi în speculaţiile despre abilităţile mentale, în jurul anilor 1900, dar publicul a arătat un apetit nediminuat despre povestirile referitoare la conştienţa animalelor. Ziarele şi revistele au publicat articole serioase despre câini, pisici şi cai cu inteligenţă umană. La zece ani după Principiul lui Canon, mulţi oameni au crezut povestirile din ziare despre un cal din Germania care putea să citească şi să scrie.

În anul 1904 profesorul pensionat din Berlin, Wilhelm von Olsten, l-a prezentat pe Clever Hans lumii. Aparent, calul putea înţelege limba germană, făcea aritmetică, citea calendarul şi efectua alte lucruri de o inteligenţă uimitoare.



Von Olsten a creat o planşă pe care fiecărei litere din alfabet i-a fost atribuit un număr. Calul răspundea la întrebări atingând cu copita numărul corespunzător fiecărei litere, formând cuvinte şi propoziţii.

Cum l-a antrenat von Olsten pe Hans?

La început von Olsten a ţinut copita calului, a numit o literă şi apoi a atins numărul corespunzător. După mai multe repetări, calul a părut că „se prinde” şi von Olsten şi-a retras mâna treptat.

Apoi, calul a atins numărul corespunzător de fiecare dată când era numită o literă. Curând Hans a fost învăţat să scrie cuvinte, apoi propoziţii, atingând numărul corespunzător literei din alfabet. Von Olsten a continuat să îl înveţe pe Hans aritmetică şi alte abilităţi.

A fost nevoie de aproximativ doi ani pentru a completa antrenamentul care l-a făcut pe cal atât de faimos. Stăpânea cele patru reguli fundamentale ale aritmeticii, schimba fracţiile comune în zecimale şi înapoi şi putea indica zilele lunii. Ştia să citească ora pe ceas şi putea, de exemplu, să răspundă la întrebarea: „Între ce cifre se află linia mică, atunci când ceasul este opt fără douăzeci şi cinci?” Calul avea de asemenea o uimitoare apreciere a muzicii. Dacă cineva cânta dominant pe a şaptea coardă, D, F, A, C, scutura din cap şi indica faptul că ar trebui schimbată coarda C în alta mai mică, armonioasă. (Katz, 1953)

Ce abilităţi remarcabile se pare că avea Clever Hans?


Cine a crezut în Clever Hans? Psihiatrul Gustav Wolf, printre alţii. El a declarat că „un animal poate gândi ca un om şi poate exprima ideile umane printr-un limbaj omenesc”. Lui i s-au alăturat „oameni de ştiinţă proeminenţi, psihologi, psihiatri şi mulţi alţii”. (Hediger, 1981)

De ce a fost evident că nu a existat nicio „înşelătorie”?

Unul dintre motivele pentru care multe autorităţi importante au crezut în Clever Hans a fost acela că animalul putea efectua ceea ce a fost învăţat în absenţa profesorului său. Acest lucru a făcut să pară că nu a fost posibilă nicio înşelătorie. O comisie de zoologi a evaluat animalul şi a concluzionat că nu a existat nicio şmecherie.
Oskar Pfungst de la Berlin Psychological Institute a rezolvat în cele din urmă puzzle-ul. El a arătat că Hans putea răspunde la o întrebare doar dacă cineva din apropierea calului ştia răspunsul. Dacă întrebarea era pusă calului de cineva care apoi părăsea scena, lăsând doar persoane care nu ştiau răspunsul la întrebare, Hans nu se oprea din atingerea numerelor. În aceste circumstanţe, Hans răspundea încet, ezita şi părea că se uită cu atenţie la cei ce îl observau... şi continua să atingă numerele.

Care a fost concluzia lui Pfungst despre abilităţile lui Clever Hans?

Pfungst a dedus că Hans reacţiona la micile indicii oferite de cei ce îl observau. Evident, când Hans s-a apropiat de numărul corespunzător al atingerilor cu copita (completând un cuvânt, de exemplu) persoanele care îl observau reacţionau într-un fel anume care putea fi detectat de cal. Probabil că îşi ridicau sau îşi coborau sprâncenele sau respirau adânc. Când Hans percepea aceste indicii subtile, se oprea pentru a-şi primi recompensa. Pfungst a putut să determine calul să îi dea orice răspuns dorea, făcând mici mişcări similare.

Cum au fost implicate semnalele „no-go”? Aceste semnale au fost date conştient?

Folosind terminologia antrenorilor de animale, Clever Hans răspundea unui semnal „no-go” (tr. „opreşte-te”) sau „opreşte-te din ceea ce faci”. Recompensa pentru atenţia acordată acestor semnale a fost susţinerea mulţimii aprobatoare. Oamenii şi chiar von Olsten, nu au fost conştienţi că ofereau astfel de semnale. Pfungst a concluzionat: „În cursul lungilor serii de lecţii de aritmetică, animalul probabil că a învăţat să identifice din ce în ce mai precis uşoarele mişcări ale corpului cu care profesorul, fără a se gândi, îşi însoţea propria lui gândire. Calul a învăţat să folosească aceste mişcări ca pe nişte indicii... Performanţa calului şi marea precizie a perceperii acestor mişcări uşoare rămân uimitoare.” (In Katz, 1953, p. 15).


Cuty Boy

În 2005 am auzit de la un domn din Dubai despre o pisică ale cărei abilităţi rivalizau cu cele ale lui Clever Hans.

„Dragă domnule doctor Dewey,
Vreau să te informez cu privire la o pisică persană care ar stăpâni cunoaşterea. Abilităţile stranii ale acestei pisici, Cuty Boy, atrage oamenii de ştiinţă şi iubitorii de pisici din întreaga lume. Cuty Boy are multe abilităţi. El poate număra, identifica obiecte sau persoane înainte de a-i fi prezentate, poate înţelege mai multe limbi şi are multe alte abilităţi. Niciun om de ştiinţă nu a putut defini uimitoarele abilităţi ale lui Cuty Boy.”

Care sunt paralelele între povestea lui Clever Hans şi cea a lui Cuty Boy?

Ca profesor, sunt convins de abilităţile acestei pisici. Psihologi, profesori, profesori universitari, doctori, jurnalişti şi mulţi alţi oameni din diverse domenii, l-au testat pe Cuty şi sunt convinşi de abilităţile sale, dar nimeni nu a putut defini fenomenul ce se petrece cu Cuty Boy. Vă rog să înţelegeţi, Cuty Boy nu posedă efectul Clever Hans.

Altă presupusă activitate a lui Cuty Boy include cunoaşterea algebrei. Pisoiul răspundea la întrebări înclinând capul spre o bucată de hârtie pe care era răspunsul corect (atunci când i se ofereau mai multe bucăţi de hârtie) sau prin atingerea nasului de cel al stăpânului, în timp ce era ţinut în poală de acesta.

Când am auzit acest lucru, am înţeles ce se întâmpla. I-am răspuns: "Cunoşti cu adevărat povestea lui Clever Hans? Ar trebui să afli detaliile. Proprietarul lui Clever Hans nu înşela oamenii în mod intenţionat (şi presupun că nici proprietarul lui Cuty Boy). Povestea este mult mai interesantă de atât şi ilustrează minunatele abilităţi ale animalelor de a detecta indiciile subtile. Pisicile sunt clar capabile de aşa ceva, după cum ştiu (fiind devotatul stăpân al unei pisici talentate)".

Oscar Pfungst de la Berlin Psychological Institute l-a testat pe Clever Hans asigurându-se că nimeni din preajma calului nu ştia răspunsul la întrebările puse lui Hans. Deci, pentru a afla dacă Cuty Boy este cu adevărat o pisică Einstein care ştie algebră, mai multe limbi şi lucruri de genul ăsta, ar trebui să îl întrebi ceva, apoi să ieşi din cameră, iar cineva care nu ştie nimic despre întrebare să interpreteze răspunsul lui Cuty Boy. Astfel s-ar elimina posibilitatea (certitudinea) că acest comportament al lui Cuty Boy este un răspuns al unor indicii subtile, nu o indicare a adevăratei înţelegeri.

Care a fost explicaţia doctorului Dewey?

Dacă Cuty Boy interacţionează cu stăpânul său (de exemplu, atingându-şi nasurile), atunci proprietarul este în mod evident prezent şi poate oferi inconştient indicii. Dacă acesta este singurul mod prin care Cuty Boy poate răspunde la întrebări, atunci stăpânul ar trebui să părăsească mai devreme camera, în timp ce lui Cuty Boy i se pune întrebarea. Apoi cei care i-au pus întrebarea ar trebui să iasă din cameră în timp ce stăpânul se întoarce la Cuty Boy şi primeşte răspunsul. Dacă se face acest lucru, mi-e teamă că vei descoperi că acest comportament asemănător lui Einstein ar trebui să dispară. De fapt, Cuty Boy însuşi ar dispărea probabil din cauza agitaţiei. Ar fi o pisică neobişnuită căreia îi place să evolueze în faţa unor străini.

Iată o discuţie despre Clever Hans din partea introductivă a manualului meu de psihologie... [şi am inclus pagina anterioară despre Clever Hans]

Persoana cu care corespondam mi-a răspuns, insistând că talentele lui Cuty Boy erau reale (şi explicându-mi că nu are suficiente cunoştinţe pentru a înţelege procedurile de testare pe care i le-am recomandat). Am rămas prieteni, mi-a acordat permisiunea de a folosi corespondenţa noastră şi i-a transmis adresa mea de e-mail proprietarei lui Cuty Boy, Hema Mohan din Dubai. Am păstrat o corespondenţă prietenoasă până în ziua de azi, schimbând felicitări şi poveşti despre pisicile noastre (Hema mi-a scris pentru a mă întreba dacă sunt bine, atunci când uraganul a lovit Statele Unite etc.). Cuty Boy este cu adevărat adorabil şi destul de neobişnuit. A crescut cu un papagal numit Minu, aşa că tolerează păsările. Îi permite Hemei să îl îmbrace în fiecare zi în haine asemănătoare cu cele ale oamenilor. Este un superb exemplar de pisică persană!




Căutarea legilor învăţării

Principiile condiţionării clasice au dezvoltat căutarea legilor învăţării de către psihologii comparativi. Având în vedere o astfel de ipoteză, a fost rezonabil să se compare specii diferite precum şobolani, pisici, maimuţe şi oameni pentru a vedea cât de repede învaţă. Dacă toate învaţă în acelaşi fel, atunci viteza de învăţare ar trebui să fie principala diferenţă dintre ele.

Într-un fel, oamenii de ştiinţă cred în continuare că toate animalele învaţă în acelaşi mod. Toate au neuroni, provin din aceleaşi forme ancestrale de viaţă de pe planetă şi toate au efectele condiţionării clasice aşa cum au fost descrise în Capitolul 5. Noi privim acum creierul ca modular şi vorbim de multe tipuri de inteligenţă (p. 94), dar în afară de limbaj, aceste multiple forme de inteligenţă există atât la animale, cât şi la oameni. Deci, care este răspunsul? Toate animalele învaţă în acelaşi fel sau nu?

Aşa cum veţi vedea în acest capitol, ipoteza principală care a adus schimbări a implicat specificitatea asocierilor şi natura adaptabilă a învăţării. Psihologii comparativi din trecut păreau să creadă că orice stimuli şi orice răspunsuri puteau fi unite prin experienţă şi învăţare. Căutarea lor pentru legile învăţării s-a concentrat pe găsirea legilor de asociere, nu pe cercetarea diferenţelor referitor la ceea ce preferă diferite specii să asocieze. Acum recunoaştem că este important conţinutul şi că specii diferite sunt specializate pentru a asocia diferite lucruri. Aceasta este marea schimbare din anii 1800. Vezi secţiunea ulterioară - inteligenţa adaptivă.

Cutia specială a lui Thorndike

Cercetătorul american Edward L. Thorndike credea că învățarea se producea prin încercare şi eroare. Animalul a dat multe răspunsuri, multe dintre ele greşite şi ineficiente, iar în cele din urmă a învăţat să le repete pe cele care au avut rezultatele dorite. Thorndike era un mecanicist ca şi Loeb. El a simţit că învăţarea este legată de crearea asocierilor între stimuli şi răspunsuri şi nicio speculaţie despre minte nu a fost necesară sau folositoare.

Ce a fost experimentul cutiei speciale a lui Thorndike? Cum l-a interpretat?

Pentru a studia încercarea şi eroarea învăţării, Thorndike a folosit un tip de test utilizat mai înainte de Watson: cutia specială. Iniţial, această cutie a lui Watson (pe care o puteţi vedea mai jos) necesita o maimuţă care trebuia să treacă printr-o cuşcă pentru a ridica un zăvor. Thorndike a înlocuit o pedală, astfel încât experimentul să poată fi realizat cu pisici. Dacă animalul călca pe comutator, uşa cuştii se deschidea. Obiectul studiului era acela de a se studia cât de rapid învaţă o pisică să efectueze cerinţa pentru a scăpa din cuşcă. Astăzi, acest lucru s-ar numi învăţarea eliberării.



La început, pisicile puse în cuşcă au explorat-o neliniştite, au mieunat, dar nu au ştiut cum să scape. În cele din urmă, au călcat accidental pe comutator şi uşa capcanei s-a deschis. Pe măsură ce reuşeau să treacă testul, apăsau mai repede comutatorul.

Care a fost Legea efectului lui Thorndike?

Thorndike a explicat învăţarea în Legea efectului. Animalele tind să repete un comportament care a dus la un "efect plăcut". Aceasta a fost o versiune timpurie a conceptului de întărire pozitivă pe care B. F. Skinner l-a folosit atât de eficient mai târziu. Comportamentul varia în timpul fazei de încercare şi eroare. Thorndike credea că atunci când animalul găseşte un comportament care a produs un efect dorit, acest lucru a creat o legătură sau o relaţie asociativă între un stimul (în acest caz fiind în cuşcă) şi un răspuns (călcarea pe comutator). Mai târziu, în aceleaşi condiţii de stimulare, răspunsul a apărut mai repede.

Thorndike a comparat performanţa peştilor, puilor, pisicilor, câinilor şi a maimuţelor în experimente similare. Nu toate aceste specii puteau să apese comutatorul cu laba, aşa că el a schimbat cutia după cum avea nevoie pentru fiecare specie, folosind un răspuns care putea fi efectuat de animal.

Ce a aflat Thorndike despre curbele învăţării?

Thorndike a făcut un grafic numit curba învăţării, care arăta numărul secundelor ce îi trebuiau unui animal pentru a ieşi de fiecare dată din cuşcă. Forma generală a curbei învăţării a fost asemănătoare pentru fiecare specie. Seamănă cu curba vitezei de rezolvare din condiţionarea clasică de la Capitolul 5 şi curba învăţării pentru răspunsurile motorii ale omului de la Capitolul 7. În fiecare caz, curba semăna cu litera S, arătând că animalul nu se descurcă prea bine la început, apoi "se prinde„ şi îşi îmbunătăţeşte rapid performanţele, până ce performanţa atinge nivelul maxim şi stagnează. În cazul pisicilor din cutia lui Thorndike, fiecare a întâmpinat greutăţi în a scăpa la început, însă toate şi-au dat seama în final de secretul deschiderii cutiei. Pe măsură ce treceau testele, animalele scăpau din ce în ce mai repede, performanţele stagnând când ele ieşeau cât de repede puteau.

Thorndike a constatat că viteza învăţării varia la speciile diferite, ca şi momentul stagnării, dar fiecare a produs o curbă în formă de S. Acest lucru părea a fi în concordanţă cu ideea lui Romanes că speciile învaţă în acelaşi fel, dar la viteze diferite.


Învăţarea învăţării

În 1949 Harry Harlow a propus o nouă metodă pentru a măsura abilităţile avansate de învăţare ale animalelor. Harlow a sugerat că oamenii şi alte animale inteligente nu numai că rezolvau sarcini deosebite, dar a notat şi modele şi comenzi rapide care i-au făcut elevi mai eficienţi. Ei nu doar au învăţat, ci au învăţat să înveţe, devenind mai rapizi în rezolvarea noilor probleme pe măsură ce au câştigat experienţă în rezolvarea tipurilor similare de probleme. (Harlow, 1949)

Ce înseamnă "învăţarea învăţării"?

Învăţarea învățării, înseamnă alegerea unui model dintr-o serie de experienţe de învăţare, astfel încât să învăţăm chiar mai repede atunci când ne confruntăm cu situaţii similare în viitor.

Cum a studiat Harlow procesul de învăţare la maimuţele rhessus?

Iată un exemplu al al unui experiment al unui curs de învăţare pentru animale. Maimuţele rhessus trebuie să decidă dintre două uşi pe care să o deschidă. Dacă aleg uşa corectă vor găsi mâncare. Dacă aleg cealaltă uşa nu găsesc mâncare. Alimentele au fost aşezate în spatele aceleiaşi uşi timp de şase teste la rând. Fiecare grup de şase teste s-a numit un bloc.

Dacă animalul îşi dădea seama de model (că mâncarea se afla în spatele aceleiaşi uşi pe tot parcursul celor şase studii), atunci nu mai greşea la un al doilea studiu. De ce? Pentru că, dacă animalul nu ghicea de la prima încercare (prima din blocul de şase), putea să încerce să se uite în spatele celeilalte uşi pentru restul de cinci studii dintr-un bloc. Dacă ghicea din prima încercare, ar fi continuat să aleagă această uşă.

De ce un "animal inteligent" nu greşeşte în al doilea studiu în fiecare bloc de şase?

În conformitate cu logica experimentului, Harlow a fost interesat de succesul fiecărui animal în al doilea studiu din blocul de şase. La început, animalele nu s-au descurcat bine în al doilea studiu. Ele au ghicit la întâmplare sau au persistat în ceea ce a avut un rezultat bun în sesiunea anterioară. Pe măsură ce s-a desfăşurat experimentul, animalele cele mai inteligente au înţeles modelul experimentului şi au început să-şi îmbunătăţească şansele de succes în al doilea studiu.



O specie "inteligentă" precum maimuţa rhessus şi-a îmbunătăţit rata succesului în studiul doi, până ce a ajuns la 100% (nu a greşit deloc în studiul doi). Pentru speciile mai puţin inteligente, modelul nu a fost atât de clar. Unele animale au persistat în ceea ce a funcţionat recent. Dacă găseau mâncare în spatele uşii numărul 1, în timpul ultimului bloc, ele puteau persista să privească în spatele uşii cu numărul 1 pentru toate cele şase studii din al doilea bloc, deşi nu au primit ca rezultat tot atât de multă mâncare. Alte animale au adoptat o strategie de comutare aleatorie, fiind aparent incapabile să "înveţe" modelul din experiment.

Harlow a constatat că maimuţele rhessus şi-au îmbunătăţit rapid procentajul în studiul 2. Maimuţele veveriţă au fost mai lente (Harlow, 1959). Şobolanii, pisicile şi ratonii au fost chiar mai lenţi. Pisicile au fost doar la fel de deştepte precum porumbeii, după acest criteriu.

Psihologia şobolanilor

În timpul secolului 20, psihologii americani au efectuat un număr remarcabil de experimente pe şobolani. Pornind de la presupunerea că toate animalele au învăţat în acelaşi fel, a părut logic să îşi concentreze atenţia pe speciile care pot fi studiate cu uşurinţă în laborator. Şobolanul albinos norvegian sau Rattus norvegicus a prezentat multe avantaje ca animal de laborator. Era curat şi era uşor să se reproducă şi să trăiască în captivitate. Laboratoarele specializate în reproducere au produs şobolani cu o istorie genetică cunoscută. Dacă cercetătorii aveau nevoie să studieze şobolanii născuţi din aceiaşi părinţi, laboratoarele îi puteau oferi. Şobolanul era uşor de domesticit şi era deştept: un elev bun. În multe privinţe a fost un animal ideal de cercetare pentru psihologi.

Care sunt avantajele şobolanului norvegian ca animal de cercetare?

Pentru a vă arăta cât de extremă a devenit această tendinţă aveţi în vedere că Clark Hull şi-a prezentat teoria motivaţiei (vezi Capitolul 9) nu doar ca o teorie pentru psihologie, ci şi ca o teorie pentru "toate ştiinţele sociale". Cu toate acestea, s-a bazat pe experimentele efectuate pe o singură specie: şobolanul norvegian.

Cum a arătat cartea lui Hull o dezvoltare limitată în domeniul psihologiei?

Frank Beach (1955) i-a criticat pe psihologii experimentali din zilele lui pentru concentrarea pe un număr atât de mic de specii şi pentru punerea unui accent atât de mare pe şobolan. Articolul lui Beach din "The American Psychologist" a inclus un desen animat care prezintă un şobolan uriaş, ca fiind un Pied Piper, conducând nişte psihologi experimentali rătăciţi, ca şi Pied Piper care a condus şobolani (şi copii) departe de oraşul Hamlin.

Ce a vrut să arate Beach cu acest desen animat al şobolanului ca fiind Pier Piper?

R. G. Cook (1993) a făcut un sondaj şi a constatat că psihologii comparativi americani din secolul 20 au încă tendinţa de a studia trei grupuri: şobolani, porumbei şi studenţi. Cercetarea maimuţelor a devenit mai puţin frecventă datorită unei varietăţi de factori ce au inclus preocuparea pentru drepturile animalelor.

Ce se întâmplă cu psihologia şobolanului?

În secolul 21, unii psihologi americani încă studiază şobolanii şi porumbeii, iar studenţii lor încă învaţă despre condiţionarea operantă cu ajutorul animalelor vii, însă experienţa "şobolanului de laborator" descrisă în Capitolul 5 (p. 228) este mai puţin frecventă. Mulţi studenţi au experimentat doar cu ajutorul unui şobolan virtual pe un calculator, dacă beneficiau şi de acest experiment. Pentru majoritatea studenţilor din ziua de azi, vechiul stereotip al psihologilor experimentali americani îmbrăcaţi în alb şi care studiau şobolani alergând prin labirinturi aparţine trecutului.

Rezumat: începutul psihologiei comparative

Psihologia comparativă a început la scurt timp după ce Darwin a publicat ideile sale despre selecţia naturală. Darwin însuşi a vrut să spună în "The Descent of Man" (1874) că inteligenţa umană a evoluat în forma actuală treptat, aşa că ar putea fi interesant să privim o gamă de animale diferite pentru a vedea cum a evoluat inteligenţa. Romanes, un prieten şi student al lui Darwin, i-a urmat ideea în cartea sa, "Inteligenţa animală" (1882), comparând inteligenţa oamenilor de la melci la oameni. Romanes s-a bazat pe povestiri (anecdote) pentru informaţii. El a presupus că animalele au avut acelaşi gen de experienţe mentale ca şi oamenii şi adesea a speculat despre gândurile, sentimentele şi emoţiile lor.

Psihologii comparativi timpurii au părut să accepte ideea unei scări pe care animalele pot fi aşezate de la inferior la superior. Această idee poate fi urmărită până la "Marea scară a naturii" a lui Aristotel. Ideea este respinsă de oamenii de ştiinţă moderni. Biologii au subliniat că speciile din ziua de azi au evoluat separat şi nu se trag una din alta. Nu există niciun motiv pentru a ne aştepta ca ele să prezinte o uşoară progresie a creşterii inteligenţei de la "inferior" la "superior".

În 1894, C. Lloyd Morgan a publicat "Introduction to Comparative Psychology". În carte el a făcut o declaraţie care a devenit cunoscută sub numele de Principiul lui Morgan, sugerând că ar trebui interpretat comportamentul animal în cel mai simplu mod posibil. Morgan credea că toate animalele sunt conştiente, pentru că el a presupus că această conştienţă era necesară pentru învăţare.

În 1900 unii oameni de ştiinţă au fost pregătiţi să respingă întreaga idee că animalele au minte şi conştienţă. Jacques Loeb a afirmat că doar oamenii au minte şi conştienţă. Loeb a portretizat animalele ca pe nişte maşini biologice fără vieţi mentale. Acest lucru se numeşte perspectivă mecanicistă.

În anii 1900 publicul aştepta cu nerăbdare povestiri ale animalelor care au o inteligenţă asemănătoare cu cea a oamenilor. În 1904 jurnaliştii au scris despre Clever Hans, un cal care făcea aritmetică, scria cuvinte în germană şi analiza acordurile muzicale. Hans putea să evolueze pe scenă chiar şi când antrenorul său era absent. Cu toate acestea, un psiholog numit Oskar Pfungst a arătat că Hans putea răspunde corect doar când persoanele care îl observau ştiau răspunsul la întrebare. Evident, Hans răspundea unor indicii subtile ale oamenilor.

Diferiţi psihologi americani au continuat tradiţia comparării diferitelor specii, folosind testele standard de laborator. Edward Thorndike a folosit un aparat pe care l-a numit "cutia specială". Harry Harlow a studiat "cursul învăţării" sau "învăţarea învăţării". Majoritatea psihologilor comparativi de la mijlocul secolului 20 au presupus că legile învăţării ar trebui să se aplice pentru toate speciile, aşa că le-au studiat pe cele mai convenabile, în special şobolanii şi porumbeii. În zilele noastre este mai puţin frecvent ca studenţii la psihologie să lucreze cu animale vii, iar psihologia şobolanului a devenit de domeniul trecutului.



Traducere de Patricia David

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.