Terapiile comportamentale sunt acele terapii care utilizează proceduri de condiţionare. La sfârşitul anilor '60, terapiile comportamentale au câştigat brusc în influenţă, întrucât ele veneau cu un set alternativ de ipoteze referitoare la natura problemelor unui client, precum şi cu un nou set de tehnici de tratare a acestor probleme.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.13: Terapii) - (Partea a III-a: Terapii comportamentale) - Modelul medical versus terapia comportamentală
Ce este "modelul medical" şi ce implică el?
Fiind medici, Freud, Jung, ca şi cei mai mulţi dintre terapeuţii timpurii, aveau predilecţia să trateze problemele psihologice din perspectivă medicală. În medicină, se consideră că simptomele vizibile indică o problemă ascunsă, cum ar fi o infecţie. În loc să se centreze pe simptome (de exemplu, pe durerea din gât), medicul căuta cauzele subiacente (de exemplu, o infecţie). Dacă sunt tratate simptomele, dar cauza principală rămâne netratată, s-ar putea să apară simptome noi, iar starea pacientului să nu se îmbunătăţească. Acest set de ipoteze este cunoscut sub numele de modelul medical.
Terapeutul ghidat de modelul medical va căuta întotdeauna cauzele care stau la baza unei probleme de comportament. În această paradigmă, dacă terapeutul încearcă să schimbe comportamentul în mod direct, fără a cunoaşte cauza subadiacentă, pot să apară alte simptome. Acest lucru a primit numele de substituţia simptomului.
Ce argument au adus terapeuţii comportamentali împotriva modelului medical?
Terapeuţii comportamentali ai anilor '60 au adus un argument puternic împotriva modelului medical. În primul rând, ei au subliniat că nu existau suficiente dovezi referitoare la substituţia simptomului. În cele mai multe cazuri (susţineau terapeuţii comportamentali), dacă problemele comportamentele sunt tratate şi eliminate, nu mai apar probleme noi. Prin urmare, problemele de comportament ar putea fi abordate în mod direct. Acest lucru este posibil prin tratarea lor ca răspunsuri ce pot fi stinse şi înlocuite cu răspunsuri mai adaptative.
"Lady Broom" (Doamna Mătură). Cum au ajuns Ayllon şi colegii săi să determine o pacientă abulică să ţină o mătură?
Un studiu celebru din anul 1965 a simbolizat emergenţa terapiei comportamentale şi creşterea scepticismului faţă de modelul medical. Studiul a avut loc în Spitalul de Boli Mentale Saskatchewan. Theodoro Ayllon şi colegii săi au ales ca subiect de studiu o femeie în vârstă de 54 ani, cu tulburări psihice şi dizabilităţi severe. Ea îşi petrecea cea mai mare parte din zi stând în picioare în secţie fără să facă nimic, dar îi plăceau ţigările. Ayllon, Haughton şi Hughes (1965) erau instruiţi în condiţionarea operantă şi cunoşteau faptul că ţigările ar putea funcţiona ca un întăritor puternic. Dacă teoria se confirma, ţigările urmau să crească frecvenţa sau probabilitatea unui comportament impus. Ayllon, Haughton şi Hughes au ales un comportament arbitrar - ţinerea unei mături - şi l-au consolidat. Ei îi ofereau femeii o țigară ori de câte ori aceasta apuca o mătură. În scurt timp ea a ajuns să ţină tot timpul o mătură.
Apoi, Ayllon şi colegii săi au invitat doi psihiatri să observe comportamentul femeii printr-un geam oglindă. Fiecare dintre ei a încercat să analizeze sau să explice comportamentul pacientei. Dr. X. a descris pacienta, după cum urmează: "Mătura reprezintă pentru această pacientă un element esenţial de percepţie în câmpul ei de conştiinţă... asemănător într-un fel cu modul în care copiii mici sau sugarii refuză să fie despărţiţi de vreo jucărie preferată, o bucată de cârpă etc.." Dr. Y a făcut aceste comentarii cu privire la aceeaşi pacientă: "Stimularea ei constantă şi repetitivă, să ţină mătura în modul în care o face ea, ar putea fi văzută ca o procedură ritualică, o acţiune magică... mătura ei ar putea reprezenta: (1) un copil care îi oferă dragostea lui şi ea îi dă în schimb devotamentul ei, (2), un simbol falic, (3), sceptrul unei regine omnipotente..." (Ayllon, Haughton şi Hughes, 1965).
Desigur, acest lucru a făcut ca psihiatrii să pară ridicoli şi chiar aşa şi era. Ayllon şi colegii săi cunoşteau motivul subiacent care o făcea pe femeie să care matura. Ea fusese condiţionată cu ţigări. Această demonstraţie, publicată la mijlocul anilor '60, simboliza (în funcţie de unghiul din care era privită) ostilitatea psihologilor comportamentali faţă de psihiatri ori absurditatea teoriilor vechi şi superioritatea tehnicilor comportamentale în explicarea şi schimbarea comportamentului.
Stingerea răspunsurilor emoţionale condiţionate prin terapie
În aceeaşi perioadă în care terapeuţii comportamentali criticau utilizarea modelului medical în terapie, aşa cum o făcea Ayllon, alţi psihologi comportamentali evidenţiau eficacitatea tehnicilor comportamentale în terapie. Una dintre cele mai eficiente terapii comportamentale a luat numele de desensibilizare.
Ce tipuri de evenimente pot configura răspunsuri emoţionale condiţionate care necesită terapie ?
Desensibilizarea se bazează pe intuirea faptului că multe probleme psihologice grave, cum ar fi atacurile de panică, sunt în esenţă răspunsuri emoţionale condiţionate (REC). REC sunt răspunsurile emoţionale consolidate prin condiţionare pavloviană. Tipul de REC care este adus în atenţia terapeuţilor este de obicei unul neplăcut, ca frica sau anxietatea. Stimulul este de obicei unul care s-a asociat cu o traumă din trecut. De exemplu, vorbind despre un anumit subiect, poţi produce unei persoane o stare de anxietate sau, imaginându-ţi o călătorie cu avionul, îţi poţi provoca temeri neplăcute.
Ce a vrut să spună Eysenck când a afirmat că toate nevrozele sunt REC?
Hans Eysenck a declarat odată că "toate nevrozele sunt, în esenţă, răspunsuri emoţionale condiţionate" (Cunningham , 1984). El a evidenţiat faptul că tulburările psihice implică frecvent reacţii emoţionale supărătoare la anumite situaţii, anumiţi oameni sau alţi stimuli. Prin urmare, spunea Eysenck, "orice tratament trebuie să se bazeze pe stingerea pavloviană". Cu alte cuvinte, menirea oricărui tratament este aceea de a face să dispară răspunsul emoţional nepotrivit la anumiţi stimuli.
Desigur, declaraţia lui Eysenck era o suprasimplificare, ca orice declaraţie cu referire la un tratament sau o terapie. Terapia poate urmări rezolvarea sau explorarea unor probleme, fără ca aceste demersuri să aibă prea mult de a face cu stingerea REC..., cu excepţia cazului în care, în centrul rezolvării şi a explorării problemelor s-ar afla o rană emoţională - un complex în termenii lui Jung. Aici, Eysenck a avut dreptate. Pentru a putea să abordeze raţional problemele importante cu care se confruntă, o persoană trebuie mai întâi să-şi depăşească emoţiile negative puternice.
Cum pot fi tratate fobiile legate de avion, prin procese de stingere?
Stingerea pavloviană este procesul de eliminare a unui răspuns condiţionat prin re-educarea neuronilor. Această re-educare presupune desfacerea unei relaţii predictive dintre un anumit stimul şi un răspuns emoţional, stabilite anterior. De exemplu, o persoană care se teme de călătoria cu avionul va simţi în mod previzibil anxietate la gândul de a se îmbarca într-un avion sau de a zbura undeva. Faptul (sau gândul) de a lua un bilet de avion este stimulul care va conduce la o reacţie emoţională neplăcută (frică şi anxietate). Pentru a trata acest inconvenient, persoana trebuie să decupleze mental stimulul de reacţie. Acest lucru este posibil prin prezentarea stimulului într-o situaţie în care anxietatea nu se produce. În procedura Wolpe (descrisă la pagina următoare), clienţii sunt mai întâi învăţaţi să se relaxeze, apoi sunt expuşi la stimulul cauzator de frică. De exemplu, unui client complet relaxat i se vor sugera treptat imagini mentale de decolare şi de zbor cu avionul. Această abordare dă rezultate, dar este nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a o realiza în mod corect.
O abordare similară este aceea de a expune o persoană la un stimul real, lăsând atacul de panică, dacă se declanşează, să-şi urmeze cursul (nu se moare din asta), aşteptând apoi ca anxietatea să se epuizeze şi să se diminueze. Reacţia se diminuează când nimic rău nu se întâmplă şi persoana se simte în siguranţă. Pe acestă cale se pot obţine rezultate rapide. Această procedură este descrisă în pagina următoare ca terapie in vivo.
Ţineţi cont de faptul că, în acest tip de terapie, oamenii se expun în mod voluntar la temerile lor. Ei rămân în control deplin, iar terapia este furnizată, la solicitarea lor, de persoane autorizate şi pregătite profesional, nu de amatori. Timpul optim de expunere care să ducă la stingerea unui răspuns emoţional condiţionat în mod clasic este de cel puţin 20-30 minute, suficient pentru epuizarea oricărei reacţii de panică iniţiale. Acest lucru necesită cunoştinţe, angajament şi pregătire, atât din partea terapeutului, cât şi din partea clientului.
Deci, în terapia comportamentală există două abordări - prevenirea apariţiei anxietăţii (prin antrenament de relaxare, medicamente sau inhalarea de CO2), ori pur şi simplu lăsarea anxietăţii să apară şi să se epuizeze, lucru care ia de la 20 la 30 de minute. Ambele abordări funcţionează. Fiecare din ele se califică ca proceduri de stingere pavloviană.
Cum pot fi interpretate alte terapii ca proceduri de stingere?
Multe terapii implică expunerea oamenilor la evenimente cauzatoare de anxietate, fie în plan imaginativ (amintirea evenimentelor traumatice), fie în plan real (punând oamenii în situaţiile de care se tem). În ambele cazuri, pacientul este încurajat să înveţe că nu rezultă consecinţe negative din confruntarea cu temerile sale. O parte importantă a acestei activităţi de învăţare este inconştientă, dar sinele conştient observă îmbunătăţirea capacităţii de a gestiona situaţiile emoţionale şi acest lucru este interpretat ca o terapie de succes, ceea ce este adevărat. Chiar terapia catartică poate fi privită ca o procedură de stingere, deoarece pacientul este expus la amintirile sale traumatice, în timp ce se află într-o stare de profundă relaxare.
În mod similar, terapia nondirectivă şi REBT pot fi interpretate ca metode de încurajare a clienţilor să se confrunte cu gândurile şi emoţiile care le-au determinat probleme emoţionale în trecut şi să facă acest lucru cu calm, fără "catastrofizare" sau "dramatizare". În cazul în care terapia este de succes, stimulii îşi pierd puterea de a provoca probleme. Terapia paradoxală face acelaşi lucru instruind clientul să-şi "producă anxietate". Se încurajează auto-controlul şi expunerea în condiţii de siguranţă la gânduri cauzatoare de anxietate. În esenţă, unui client i se spune să-şi genereze indicii interne care-i produc anxietate. Dar, întrucât nimic dăunător nu se întâmplă, relaţia dintre acele indicii şi anxietate este dezvăţată sau se stinge.
Traducere de Maricica Botescu cu acordul autorului
