În 1968, International Council of Medical Science (tr. Consiliul Internaţional de Ştiinţe Medicale) a stabilit patru criterii pentru diagnosticarea morţii: 1. Pierderea oricărui răspuns la mediu; 2. Încetarea completă a reflexelor şi pierderea tonusului muscular; 3. Oprirea respiraţiei spontane; 4. Scăderea bruscă a tensiunii arteriale. Care este definiţia modernă a morţii?

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Dezvoltarea omului) - Partea a V-a - Moartea


În jurul anului 1983 a fost adoptată de mai multe state americane, o definiţie mai simplă: moartea este încetarea totală şi ireversibilă a funcţiei cerebrale.

În anii 1800 medicii erau nevoiţi să evalueze viaţa şi moartea pe baza sunetelor detectabile ale inimii, pulsului, temperaturii, palorii pielii şi rigor mortis (rigiditatea care apare după moarte). Toate aceste semne pot fi înşelătoare în unele cazuri. Prin urmare, teama de a fi îngropat de viu a ajuns la nivelul fobiei pentru unii oameni din 1800. Franz Hartman, autorul „Premature burial” (tr. „Înmormântarea prematură”), a scris despre 700 de cazuri ale unor persoane care au fost îngropate de vii sau care au scăpat cu greu. În 1896 s-a înfiinţat Society for the Prevention of Premature Burial (tr. Societatea pentru prevenirea înmormântării premature), iar în 1897 a fost emis un brevet pentru un dispozitiv ce permitea celui îngropat să emită un semnal care să poată fi auzit în afară.


Negarea morţii

Moartea şi conştientizarea ei reprezintă o forţă motivaţională primară a oamenilor. Am face orice pentru a o evita sau a nega psihologic realitatea ei. Psihiatrul Ernest Becker (1973) susţine în „Denial of death” (tr. „Negarea morţii”) că impulsul fundamental al omului este de a „respinge” moartea prin bravură. „Ceea ce par să facă cei mai mulţi dintre noi”, a scris el, „este să transforme ceva - un obiect sau pe noi înşine – să-l lase pradă confuziei, şi  să-l ofere ca să spunem aşa, forţei vieţii”. Cartea lui Becker ar fi putut fi o astfel de ofertă, fiind motivată de propria sa moarte iminentă. El a murit în 1975 la 49 de ani.

Enrich Fromm (1954) a susţinut că această conştientizare a morţii este parte a darului nostru unic de a fi oameni: conştiinţa de sine. Aşa cum recunoaştem viaţa, tot astfel recunoaştem şi că vom muri. Singura modalitate de a depăşi sentimentul că suntem un mic şi insignifiant atom din univers este de a stabili un contact cu exteriorul prin mijloace precum activitatea creativă sau dragostea. Astfel, doi psihologi importanţi, Becker şi Fromm, sugerează că această conştientizare a morţii motivează cele mai bune impulsuri ale omului – eroismul, creativitatea şi iubirea.

Care a fost teza lui Becker în „Denial of Death”? Cum a reacţionat Maslow la ciocnirea cu moartea?

Abraham Maslow a înfruntat moartea când a suferit un atac de cord subit. El a scris: „Confruntarea cu moartea – şi amânarea ei – face ca totul să pară atât de preţios, atât de sfânt, de frumos, încât simt mai puternic ca oricând impulsul de a iubi viaţa, de a o îmbrăţişa şi de a mă lăsa copleşit de ea... Mă întreb dacă am putea iubi cu pasiune, dacă extazul ar fi posibil, în cazul în care am fi ştiut că nu vom muri (In Arkoff, 1975).

Ce a aflat G. Stanley Hall despre teama copiilor de moarte?

Copiii nu se tem în mod automat de moarte. În 1987, atunci când G. Stanley Hall a împărţit chestionare unui număr de 2000 de oameni de toate vârstele, întrebând care este atitudinea lor faţă de moarte, el a ajuns la concluzia că la copiii mici nu există frica înnăscută faţă de moarte. Aceasta a fost mai predominantă în răspunsurile adolescenţilor şi adulţilor.

Probabil că mulţi copii nu înţeleg ce implică moartea. Childers şi Wimmer (1971) au constatat că mulţi copii cu vârsta sub 9 ani privesc moartea ca putând fi evitată sau reversibilă. (Fiul meu mai mic, când avea 5 ani, m-a întrebat dacă este adevărat că „morţii nu se mai întorc”). Mulţi copii văd moartea ca pe un proces natural, dacă nu au învăţat să se teamă de ea.


Sinuciderea

Sinuciderea este o cauză principală de deces în rândul tinerilor. Există peste 30.000 de sinucideri pe an în Statele Unite şi mai multe încercări care au eşuat. Oamenii de ştiinţă din mai multe domenii au lucrat împreună pentru a încerca să înţeleagă sinuciderea. Unele dintre concluziile lor confirmă suspiciunile şi stereotipurile anterioare, altele nu. Acestea sunt unele dintre cele mai importante descoperiri:

Ce au descoperit cercetătorii despre sinucidere?


1. Sinuciderea nu este de obicei un eveniment izolat în viaţa unei persoane normale. Apare cel mai probabil la cineva care are probleme recurente cu abuzul de droguri şi/sau depresia. De exemplu, un studiu efectuat pe 67 de sinucideri în rândul tinerilor, a constatat că 40% dintre victime au suferit de „depresie majoră”, în timp ce măcar o treime au fost dependenţi de alcool sau de droguri.

2. Problemele din familie sunt fără îndoială o cauză majoră de nefericire pentru unii oameni, însă cei care se sinucid pot proveni la fel de bine dintr-o familie caldă şi stabilă, cât şi dintr-una abuzivă sau instabilă. Sinuciderea se pare că rezultă mai mult din factori psihologici individuali, decât din probleme de familile.

3. Cea mai bună prezicere a sinuciderii este existenţa unor încercări anterioare de sinucidere.

4. Sinuciderea are o tendinţă moderată de a se întâmpla în familie. „O persoană dintr-o familie în care cineva a încercat să se sinucidă, prezintă un risc mai mare de suicid, decât cineva dintr-o familie în care nu a existat nicio tentativă” (Holden, 1992).

Care sunt unele diferenţe etnice în statisticile despre sinucidere?

Una dintre descoperirile surprinzătoare referitoare la cercetările despre sinucidere este prezenţa unor diferenţe mari între grupurile etnice. Negrii par a comite suicid cu 60% mai puţin decât albii. La aceştia din urmă, probabilitatea sinuciderii (după anii adolescenţei) creşte odată cu vârsta. Însă Eve Moscicki de la National Institute of Mental Health (tr. Institutul Naţional de Sănătate Mintală) a constatat că practic nu există sinucidere în rândul femeilor afro-americane în vârstă.

Cercetătorii au descoperit că oamenii care încearcă să se sinucidă au deseori un nivel scăzut al neurotransmiţătorului din creier - serotonina. Un cercetător s-a referit la serotonină ca fiind „frâna” pentru impulsurile violente. Dacă acest lucru este adevărat, mulţi potenţiali sinucigaşi pot primi ajutorul biochimic de care au nevoie de la medicamentul antidepresiv Prozac şi de la alte anti-deprimante care cresc nivelul serotoninei în creier.


Munca lui Kubler-Ross

Înainte de anii 1970, psihologii priveau moartea ca un subiect tabu. Una dintre cele mai importante influenţe în schimbarea atitudinii a fost munca unui tanatologist (expert în studiul morţii) numit Elizabeth Kubler-Ross. Cartea ei, „On Death and Dying” (1969) (tr. „Despre moarte şi a muri”), a fost un punct de referinţă, semnalând o nouă eră de discuţii deschise pe acest subiect.

Lui Kubler-Ross i-a venit ideea cărţii sale după ce a lucrat cu pacienţi în fază terminală timp de doi ani şi jumătate. În prefaţa cărţii ea a notat că a scris cartea nu ca pe un manual referitor la modul în care trebuie să ne purtăm cu pacienţii pe moarte, ci pentru „a-i încuraja pe ceilalţi să nu se îndepărteze de bolnavii „fără speranţă”, să se apropie de ei”.

Cei câţiva care vor face acest lucru vor descoperi de asemenea, că aceasta poate fi o experienţă reciproc plăcută; vor învăţa multe despre funcţionarea minţii umane, despre aspectele unice ale existenţei noastre ca oameni şi vor ieşi din această experienţă îmbogăţiţi şi probabil cu mai puţine nelinişti cu privire la propria lor finalitate (Kubler-Ross).

Kubler-Ross a identificat cinci etape în atitudinea unui pacient în faza terminală. Acestea au fost concepute ca faze interschimbabile, nu neapărat etape în sensul unei ordonări fixe secvenţiale a dezvoltării. Cu alte cuvinte, ea nu a subliniat ordinea exactă a acestor reacţii, ci doar faptul că au apărut reacţii diferite, identificabile.

Ce etape a identificat Kubler-Ross?

1. Negarea şi izolarea. Reacţia multor oameni, cărora li s-a spus că sunt bolnavi incurabili este: „Nu, nu eu! Nu poate fi adevărat!” Acesta este un sistem natural de apărare împotriva şocului provocat de moartea iminentă, dar de obicei este doar temporar. Între cei 200 de pacienţi în fază terminală, am întâlnit doar trei care au încercat să nege moartea până la final”, a scris Kubler-Ros. Ceilalţi şi-au schimbat atitudinea.

2. Furia. O etapă distinctă pentru mulţi pacienţi incurabili a fost un sentiment de furie şi de nedreptate: „De ce eu?” Această furie a apărut în momente diferite şi era uneori direcţionată împotriva unor persoane care nu aveau nicio legătură cu situaţia de bază. De multe ori, aceasta a fost o etapă dificilă atât pentru rude şi medici, cât şi pentru pacient.

3. Negocierea. Mulţi pacienţi au considerat că ar putea face un fel de târg pentru a amâna moartea. Un tip de negociere implică un comportament bun. Pacienţii s-au oprit din fumat, s-au oferit voluntar să se supună la tratamente dureroase şi s-au dedicat activităţilor religioase. Kubler-Ross a sugerat că aceşti pacienţi au acţionat crezând că un comportament bun va fi răsplătit. Dacă există dreptate în lume, moartea va fi amânată sau eliminată de un comportament suficient de bun.

Un al doilea tip de negociere implică termene limită, cum ar fi nunta unei rude. Pacientul spune: „Doamne, dacă mă laşi să trăiesc să văd nunta aceasta, atunci poţi să mă iei”. Kubler-Ross a remarcat faptul că pacienţii niciodată nu şi-au ţinut promisiunile, totuşi; odată ce a trecut termenul limită, au stabilit un altul sau un eveniment special pentru ei, încercând să prelungească procesul.

4. Depresia. Kubler-Ross scrie: „Când pacientul în fază terminală nu îşi mai poate nega boala, atunci este nevoit să se supună operaţiilor şi spitalizării, în cazul în care începe să aibă mai multe simptome sau să devină mai slăbit şi nu mai poate fi vesel”. Uneori pacienţii se cufundă în depresie după ce trec dincolo de negare, furie şi negociere. Acceptând inevitabilitatea morţii, se simt fără speranţă. Sentimentul de piedere iminentă a vieţii devine copleşitor. Cheltuielile medicale cresc, iar pacienţii îşi pot pierde economiile, pot fi forţaţi să vândă casa pe care şi-au construit-o pentru bătrâneţe sau cu alte cuvinte, să renunţe la speranţele şi visurile ce au dat sens vieţii lor.

5. Acceptarea. Etapa finală este acceptarea. Nu este o perioadă de bucurie sau de fericire – ci mai degrabă o „aşteptare liniştită” în cuvintele lui Kubler-Ross.

Care sunt unele critici ale muncii lui Kubler-Ross?


Criticii lui Kubler-Ross spun că schema ei ar putea duce la presiuni nejustificate asupra unui pacient pe moarte. După ce a citit-o pe Kubler-Ross, un medic s-ar putea aştepta la o anumită secvenţă (etapă) de evenimente. Un pacient care nu se comportă conform secvenţei Kubler-Ross, poate fi văzut ca fiind dificil sau necooperant. Lofland (1979) a criticat „moartea fericită”, care (spune ea) ar putea opri persoanele pe moarte să-şi exprime adevăratele sentimente.

Kubler-Ross a atras critici şi când a trecut bariera dintre ştiinţă şi ocultism. În anii 1960, în cartea „On Death and Dying”, ea a sugerat că lucrul cu pacienţii incurabili i-ar ajuta pe îngrijitori să se confrunte cu propria lor „finalitate”. Zece ani mai târziu, ea a negat această finalitate, aşa cum Lindsey (1979) a scris în The New York Times:
„În ultimii trei ani... Dr. Ross a început să se confrunte cu un scepticism în creştere din partea colegilor medici, din cauza a două elemente pe care ea le-a adăugat teoriilor ei”.

Cum pare să îşi schimbe Kubler-Ross opinia despre finalitatea morţii?

În primul rând, ea a început să ofere în atelierele ei pentru pacienţii incurabili o speranţă: „Nu există moarte”, spune ea, ci „viaţă după viaţă”, o existenţă fericită în care toate suferinţele fizice şi problemele mentale ale organismului dispar”. Aceasta a fost, au subliniat unii critici, acelaşi gen de speranţă pe care multe religii au oferit-o omului de secole. Acest mesaj a sporit considerabil popularitatea atelierelor ei pentru bolnavii incurabili, după spusele celor ajutaţi de ea.

În al doilea rând, ea a crescut scepticismul ştiinţific prin declaraţiile sale în care a afirmat că a întâlnit spirite supranaturale „materializate”, pe 4 dintre ele numindu-le – „Mario”, „Anka”, „Salem” şi „Willie”. Ea a spus că era convinsă că a trăit în timpul lui Isus sub numele de Isabel. Dr. Ross şi-a bătut joc de criticile colegilor ei, afirmând că în cele din urmă o vor vedea ca pe un profet în viitor (Lindsey, 17 septembrie 1979, p. B 10).


Experienţele apropiate morţii

Întâlnirile cu moartea sunt foarte puternice emoţional. Rămân în gândurile noastre, ne modifică emoţiile şi ne supun schimbărilor psihologice.

O studentă a relatat un vis ce părea o scenă dintr-un film suprarealist. Visul ei arată cum a afectat-o emoţional experienţa în apropierea morţii.


„După întâlnirea cu moartea, când aproape m-am înecat într-o vacanţă de vară, am avut acest vis. Nu se afla în cursurile despre vise pe care am încercat să le analizez.

Mă aflam pe o stâncă deasupra unei ape şi acolo m-am luptat cu ceva. Nu am putut să-l văd pe acest „ceva”, însă ştiam că este acolo şi eram înspăimântată. Am câştigat lupta pentru că am văzut o figură distorsionată, fără caracteristici faciale, care a căzut în apă. Am avut un sentiment de uşurare şi de victorie când l-am văzut căzând de pe stâncă. Apoi, când a lovit apa, a început să se îndepărteze înot, iar eu am avut un sentiment de frică. Supravieţuise prăbuşirii şi se putea urca înapoi pe stâncă unde eram eu. Am vrut să fug, însă nu am putut, pentru că stânca era înconjurată de apă şi nu exista un drum pe care să cobor. M-am trezit brusc şi nu am uitat niciodată acel sentiment de totală neajutorare pe când încercam să găsesc o modalitate de a coborî de pe stâncă.

Stânca a reprezentat viaţa, iar lupta era de fapt războiul meu cu moartea încercând să supravieţuiesc, la fel cum m-am luptat pentru a nu mă îneca. Am câştigat, iar moartea a căzut în apă, ceea ce a fost simbolic, deoarece aproape am murit în apă. Poate şi apa reprezenta moartea care îndepărtându-se înot semnifica faptul că nu am învins-o, ci doar am amânat-o. Neputinţa mea de a coborî de pe stâncă însemna că nu puteam fugi de moarte, pentru că nu poţi ieşi din viaţă decât prin moarte”. (Dosarele autorului)


Ce sunt experienţele tipice ale „vieţii de apoi” sau cele apropiate morţii?

Mulţi oameni au expus un model comun al experienţelor apropiate morţii: o lumină strălucitoare, un „ghid” sau un înger care îi însoţea şi un sentiment de pace. O relatare a unuia dintre studenţii mei a fost tipică:

„Tatăl meu a avut o experienţă neobişnuită toamna trecută. Era plecat la Huston într-o călătorie de afaceri şi se afla la o conferinţă când a început să simtă dureri ascuţite în piept. A plecat de la conferinţă. Avea de fapt un atac de cord. Dacă unul dintre asociaţii săi nu l-ar fi urmat afară, ar fi murit. A leşinat în hol. L-au dus de urgenţă la spitalul St. Mark’s. Inima lui s-a oprit pentru câteva minute, în timp ce el se afla la Urgenţă. Ulterior, a spus că se putea vedea cum stătea întins pe masă şi că putea descrie toate acţiunile medicilor şi ale asistentelor. Era ca şi cum ar fi stat undeva deasupra sa privind în jos. Apoi, a mers pe jos printr-un tunel întunecat spre o lumină galbenă strălucitoare. Când s-a apropiat de lumină a văzut un om îmbrăcat într-o robă albă, strălucitoare, care i-a făcut semn să vină. Atunci când tata s-a uitat înapoi, a văzut că familia mea îl aştepta la celălalt capăt al tunelului. Apoi doctorii l-au adus „înapoi la viaţă”. Cred că a fost ca şi cum ar fi ajuns înaintea lui Dumnezeu pentru Judecată.” (Dosarele autorului)

Comparaţi aceasta cu descrierea experienţelor apropiate morţii ale lui Kubler-Ross în „sute de cazuri ale persoanelor care au fost în moarte clinică şi s-au întors la viaţă.”

Toate au relatat că au călătorit printr-un tunel spre o lumină albă, strălucitoare, fiind capabili să iasă din trupurile lor pentru a vedea eforturile medicilor de a-i readuce la viaţă şi că au comunicat nonverbal cu rudele moarte (Harcus, 1978, p. B1).

Raymond Moody, în cartea „Reflections of Life after Life” (tr. „Reflecţii ale vieţii după viaţă”) descrie temele comune ale experienţelor apropiate morţii:
- inefabilitatea (imposibilitatea de a descrie experienţa)
- auzirea medicilor sau a altor persoane care i-au declarat morţi
- sentimente de pace şi linişte
- un zgomot de apel puternic sau un zumzet
- un tunel întunecat prin care se deplasează persoana
- experienţe în afara corpului
- întâlnirea cu alţii, inclusiv ghizi, spirite, rude moarte sau prieteni
- o lumină strălucitoare cu formă umană
- o revizuire panoramică a vieţii
- o graniţă sau o limită dincolo de care nu există întoarcere
- viziuni de mare cunoaştere
- oraşe de lumină
- un tărâm al spiritelor tulburate
- salvări supranaturale de la moartea fizică, reală, de către un spirit
- revenirea sau întoarcerea cu modificări de atitudine şi convingeri.

Moody a afirmat că experienţele apropiate morţii au demonstrat existenţa unei vieţi de apoi. Afirmaţiile sale au beneficiat de o largă publicitate. Totuşi, credibilitatea sa în comunitatea ştiinţifică nu a fost mai mare când a publicat „Elvis After Life” (1987).

Care este argumentul lui Siegel cu privire la experienţele apropiate morţii?

Siegel (1980; 1981) a afirmat că experienţele apropiate morţii s-au datorat privării de oxigen asociate cu acumularea dioxidului de carbon în creier. El subliniază faptul că drogurile precum LSD pot stimula toate fenomenele descrise mai sus. De exemplu, Siegel oferă următoarea descriere a unei halucinaţii psihedelice:
„Mă deplasez printr-un fel de tunel de tren. Există tot felul de lumini şi culori.”

Un alt subiect a avut o halucinaţie a unei „lumini strălucitoare” induse de către droguri: „Se pare că mă apropii din ce în ce mai mult de soare, este foarte alb...”

Aşa cum ne aşteptăm din explicaţia lui Siegel, experienţele clasice apropiate morţii implică în general privarea de oxigen, care are loc atunci când inima se opreşte, când se pierde o mare parte din sânge ori când cineva aproape se îneacă sau se sufocă.


Ultimele gânduri

Întâlnirile cu moartea care nu implică privarea de oxigen rareori provoacă viziuni ale unor lumini strălucitoare, ghizi, experienţe în afară corpului. Ultimele gânduri înaintea unui accident fatal sunt de multe ori extrem de obişnuite sau pline de umor, mai degrabă decât să fie profunde.

Gwynne Nettler, un profesor emerit de la University of Alberta, a petrecut 40 de ani adunând „povestiri ale unor oameni care au ştiut că s-au aflat în mijlocul unui dezastru – genul de eveniment care poate pune capăt vieţii sau o poate înrăutăţi considerabil”. El căuta relatări ale „momentului adevărului”, cum au fost cele ale psihiatrului Russell Noyes.

Noyes a relatat astfel de experienţe apropiate morţii: (De la un tânăr poet care aproape s-a înecat) „O strălucire multicoloră orbitoare mi-a luminat viziunea. Nu numai că am văzut şi auzit armonie, ci am şi înţeles totul.”

(De la un profesor elveţian de geologie care a căzut 20 de metri în timpul unei urcări pe munte) „gânduri înălţătoare şi armonioase au dominat şi unit imaginile individuale şi, asemeni unei muzici minunate, un calm divin mi-a inundat sufletul.” (Nettler, 1985)

Nettler a vrut să adune datele sistematic, aşa că a cercetat fiecare raport posibil al unei experienţe apropiate morţii, mare sau mic. A intervievat 56 de persoane care au supravieţuit unor situaţii ce puneau viaţa în pericol şi a adunat 211 rapoarte secundare, inclusiv declaraţiile finale ale unor oameni care au murit. Spre dezamăgirea lui, Nettler a descoperit  în cea mai mare parte „gânduri finale” obişnuite, chiar banale. De exemplu:

Ce fel de „gânduri finale” a descoperit Nettler?

Toreadorul Carlos Arruza, luat în coarne de un taur, gândeşte: „Acum nenorocitul mi-a stricat toată după-amiaza.”

Un marinar, „care sângera de moarte pe o autostradă din California, lângă maşina sa distrusă, murmură înainte să închidă ochii: Acest lucru trebuia să mi se întâmple de ziua mea.” (Nettler, 1985)

Cât de des a dat Nettler peste adevăruri mari, noi sensuri şi inspiraţii în momentele de dinaintea morţii?

„Aproape niciodată”, spune el. Ca rezultat la acest lucru, Nettler priveşte cu scepticism articolele şi cărţile ce relatează gânduri profunde în momentele ce preced moartea. El sugerează, „... Reporterii, în căutare de „flash-uri critice” i-ar fi putut determina pe supravieţuitorii crizei pentru „a şi le aminti”.


Moartea neaşteptată a celor dragi

Când o persoană dragă moare în mod subit sau neaşteptat, nu este timp pentru a ne construi apărarea. O reacţie comună este negarea asociată cu şocul: „Nu se poate!”

Care este reacţia comună la moartea bruscă şi neaşteptată a unei persoane dragi?

La scurt timp după împuşcarea lui John Lennon, soţia lui, Yoko Ono, a răspuns într-un mod considerat clasic în cazurile unei morţi subite sau violente: „Spune-mi că nu este adevărat”.

„În fiecare an mii de noi văduve şi văduvi rostesc astfel de cuvinte”, a declarat Edwin Schneidman, profesor de tanatologie de la University of California din Los Angeles. „Moartea neaşteptată a unei persoane dragi, fie că survine din cauza unui atac de cord, a unui asasinat, a unei sinucideri, a unui accident de maşină sau de avion, nepregătiţi psihic.” (Dullea, 1980, p.B16)

O studentă a observat puterea negării atunci când tatăl ei a murit neaşteptat.

Cu aproximativ un an în urmă, tatăl meu a murit din cauza unui atac de cord. A fost cu totul neaşteptat, deoarece îşi făcuse un control doar cu câteva zile înainte...

Eram într-o asemenea stare de şoc că nu puteam plânge, însă mama mea chiar era terminată. Atunci, mi-am dat seama că trebuie să fiu puternică pentru a o susţine. Pentru un timp mama a fost „bine”, dar a venit ziua înmormântării şi ea vorbea într-una despre tata, bolnav. Desigur, a fost supărată la înmormântare – e un lucru normal. Timp de două sau trei luni ea a vorbit de tatăl meu ca şi cum ar fi fost încă bolnav. Nu puteam menţiona numele tatălui sau cuvintele „atac de cord” fără să o tulbur foarte rău.

În cele din urmă am ajuns la punctul în care aproape înnebunisem. Am aşezat-o pe un scaun şi am stat de vorbă cu ea. Ştiu că am fost puţin dură, dar trebuia să mă fac înţeleasă. I-am spus că tot ce mi-a rămas cu adevărat de la tata sunt toate amintirile frumoase pe care le am împreună cu familia. Aveam nevoie să vorbesc despre el pentru ca acele amintiri să nu dispară. I-am spus că negarea faptului că a murit nu îl poate aduce înapoi. După discuţia noastră ea a început să-şi revină. Acum putem vorbi despre tata şi despre amintirile plăcute.” (Dosarele autorului)


Care este "înţelepciunea convenţională" referitoare la doliu?

După şocul iniţial, este pus în funcţiune un proces psihologic de vindecare. Însă are nevoie de timp. Înţelepciunea convenţională evidenţiază faptul că suferinţa după un deces durează aproximativ doi ani de la moartea unui soţ sau a unei persoane iubite. De un an este nevoie pentru a conştientiza cu adevărat realitatea morţii persoanei, apoi de alt an pentru a relua activităţile sociale normale. Însă aceasta este „înţelepciunea convenţională” şi de multe ori nu se aplică în cazuri individuale.


Etape ale procesului de doliu

Teoriile etapelor sunt foarte des întâlnite în psihologia de dezvoltare. Totuşi, ele sunt deseori inexacte când sunt aplicate cazurilor individuale. Această generalizare este valabilă şi pentru „etapele de doliu”. Există câteva teorii ale etapelor de doliu, însă nu se aplică doar o teorie pentru fiecare caz. De altfel, toate au fost criticate ca fiind simpliste.

Lucrarea clasică despre etapele suferinţei a venit de la Erich Lindemann, un psihiatru de la General Hospital din Massachusetts, care a studiat 101 persoane îndoliate. El a scris un articol, publicat în 1944, intitulat „Symptomatology and Management of Acute Grief” (tr. „Simptomatologia şi managementul durerii acute”). În acest articol a descris un model:

Care a fost propunerea clasică a lui Lindermann?


- După o moarte neaşteptată există un şoc iniţial care durează 10-14 zile.
- După şocul iniţial urmează o perioadă de tristeţe intensă, iar persoana care suferă se poate retrage din contactul social.
- Urmează apoi furia, deoarece persoana în doliu pare să „protesteze” faţă de moartea neaşteptată.
- În cele din urmă, în aproximativ un an, durerea se sfârşeşte şi persoana se întoarce la normal.

Criticile aduse acestei scheme sunt asemănătoare cu cele aduse altor teorii ale etapelor. În primul rând, nu toată lumea reacţionează la fel; datele reale arată existenţa unor mari variaţii în cursul timpului şi în fazele emoţionale ale durerii. În al doilea rând, dacă medicii şi consilierii se aşteaptă la o serie previzibilă de etape, ei pot deveni nerăbdători şi prea siguri pe ei în relaţiile cu persoanele în doliu.

Care sunt criticile aduse schemei lui Lindermann?


Un expert în doliu, Dr. Mardi Horowitz de la University of California Medical School din San Francisco, a spus că doliul este de multe ori incomplet, ca şi cum persoana care a supravieţuit este „îngheţată” într-un anumit moment al procesului de doliu şi nu poate să îl depăşească. Horowitz credea că următoarele etape reprezintă un proces normal de doliu:

Care este teoria lui Mardi Horowitz referitoare la etapele doliului?

- Imediat după moarte, supravieţuitorii pot avea dorinţa de a „face ceva” de dragul persoanei decedate, lucru pe care Horowitz îl interpretează ca un semn că persoana îndoliată încă nu a început să înţeleagă pierderea. O înmormântare fastuoasă sau chiar oficierea unui serviciu simplu „aşa cum şi-ar fi dorit el”, de multe ori satisface această dorinţă.
- Apoi, persoanele îndoliate se pot îndepărta de toate amintirile legate de moarte. „Cu toate acestea, persoana care a murit poate părea vie în vise.”
- Persoana îndoliată îşi poate simţi amorţite toate emoţiile.
- După recâştigarea echilibrului emoţional, persoanele îndoliate de obicei îşi reamintesc viaţa pe care au trăit-o alături de cel decedat. Pentru cei care nu au avut legături strânse cu cel care a murit, această etapă poate apărea imediat şi pot avea multe amintiri ale decedatului în timpul înmormântării. „Pentru cei mai afectaţi de deces, trec săptămâni sau luni până ce încep să apară amintirile.” În acel moment, tristeţea sau amintirile nechemate pot face dificilă concentrarea asupra altor lucruri. Horowitz a constatat că astfel de perioade de abundenţă a emoţiilor tind să alterneze cu altele în care astfel de sentimente sunt eliminate din minte, aşa încât doliul decurge în doze flexibile.
- Sentimentele de durere intensă se estompează cu timpul. Cu toate acestea, paradoxal, supravieţuitorul poate simţi un dor persistent pentru decedat şi în acelaşi timp viaţa pare să revină la normal.

Horowitz interpretează acest lucru ca o ultimă încercare de negare. „Acest dor duce treptat la o acceptare emoţională a morţii” (Goleman, 1988).

Aproape o treime dintre oamenii care se duc la psihoterapie, merg acolo pentru că au dificultăţi în acceptarea morţii celor dragi. Semnele unui doliu incomplet pot include anxietatea, depresia, dificultăţi în concentrare sau în proiectele creative ori incapacitatea de a simţi plăcere. Decesele neaşteptate lasă de cele mai multe ori cicatrici, mulţi oameni rămânând în una dintre etapele descrise mai sus între doi şi patru ani după moarte.

Cum îşi ajută Volkan pacienţii „să activeze doliul incomplet”?

Terapia care urmăreşte activarea procesului de doliu poate fi de ajutor pentru cei care par blocaţi în stadiul de negare, sperând continuu că persoana care a murit va reveni. Dr. Vamik Volkan de la University of Virginia le cere pacienţilor să aducă un obiect legat într-un mod special de cel decedat. Volkan spune: „Aceste legături sunt mai mult decât amintiri preţioase; ele sunt păzite cu străşnicie şi îl fascinează într-un mod ciudat pe cel îndoliat.” Volkan îl roagă pe acesta să exploreze sensurile simbolice ale unui astfel de obiect, în scopul de a „activa doliul care nu s-a sfârşit” (Goleman, 1988).


Reacţiile normale la moarte

Nu toată lumea reacţionează la moartea unei persoane dragi prin reacţii emoţionale spectaculoase precum depresia sau negarea. Peste jumătate dintre persoanele văduve studiate de cercetătorul Camille Wortman de la University of Michigan s-au adaptat la moartea unuia dintre soţi fără durere exagerată sau disperare. Ei au suferit, fără a face din suferinţă o obsesie, continuându-şi activităţile normale. Nu au dat semne de negare (pretinzând că soţul este încă în viaţă) şi nici nu au fost depresivi.

Ce a aflat Wortman când a intervievat persoanele văduve?

Credinţa poate juca un rol în reglarea psihică. Un studiu al mormonilor din anul1986, care percep căsătoria ca fiind veşnică şi continuând şi după moarte, a găsit doar o persoană din cinci care a suferit de depresie severă în lunile ce au urmat morţii unuia dintre soţi.

Pierderea bruscă a unui copil sau a unui soţ, de exemplu, într-un accident de maşină, pare să provoace o durere mai lungă şi mai tulburătoare. Wortman a găsit părinţi sau soţi ai victimelor accidentelor auto care au avut „gânduri dureroase şi s-au simţit nefericiţi” chiar şi timp de 4 până la şapte ani după accident (Goleman, 1989).

Care sunt experienţele tipice ale părinţilor în cazul unui avort spontan sau a morţii unui nou-născut?

Părinţii copiilor care mor la naştere sau la scurt timp după aceea, de multe ori trec printr-o durere profundă. Chiar părinţii care pierd un copil în urma unui avort spontan (un avort natural care are loc înainte ca sarcina să fie completă) pot trece prin tot spectrul de reacţii dureroase. De asemenea, ei pot întâlni lipsa de înţelegere din partea rudelor şi cunoştinţelor sau comentarii insensibile de genul „Poţi oricând să ai alt copil.” Astfel de părinţi pot fi ajutaţi prin consilierea celor ca ei, ceea ce înseamnă de fapt o simplă întâlnire cu oameni care au avut experienţe similare. Un astfel de grup este A.M.E.N.D. (Aiding a Mother Experiencing Neonatal Death). Nimeni nu poate empatiza mai bine cu un părinte îndurerat decât o persoană care a trecut prin aceeaşi experienţă.

Cum simt Wortman şi Silver că descrierile obişnuite ale „etapelor durerii” pot fi dăunătoare sau înşelătoare?

Wortman şi Silver (1989) au concluzionat că descrierea durerii ca o serie de etape previzibile este simplistă. Mai rău, poate fi înşelătoare. O persoană care citeşte că este de aşteptat ca în lunile ce urmează unui deces să simtă o durere incontrolabilă, se poate simţi vinovată de lipsa acestei dureri, deşi statisticile arată că aşa se simt majoritatea persoanelor. O persoană care citeşte că şocul iniţial ar trebui să dispară după 10-14 zile poate crede că nu este normală dacă durerea acută durează mai mult, deşi suferinţa extinsă este frecventă.

În mod asemănător, un străin poate critica o persoană care încă mai suferă după un soţ sau un copil pierdut într-un accident de maşină cu 7 ani înainte. În definitiv, una dintre cele mai populare teorii despre aceste etape spune că doliul durează doar de la 1 an până la 3 ani cel mult! Însă datele lui Wortman arată că doliul extins în urma unei pierderi neaşteptate şi fără sens este atât de des întâlnit, încât ar putea fi numit „normal”.


Visele de împăcare cu moartea

Visul de împăcare cu moartea este un tip de vis – se pare că este prezent în toate culturile -  în care apare  persoana moartă. Cel care a murit poate „explica” moartea sa ori să comunice că moartea a fost „OK”, că „era menit să se întâmple” sau că „ aşa a fost să fie”. Persoana decedată poate să zică, „Sunt în cer; nu vă faceţi griji” sau cel care visează poate folosi ocazia pentru a spune câteva ultime cuvinte, niciodată pronunţate în viaţa reală. În unele culturi, apariţia unei persoane moarte este un semn special al unor evenimente bune sau rele.

Ce este „visul de împăcare cu moartea” şi cum poate ajuta oamenii?

Pentru cineva care nu s-a împăcat complet cu moartea unei persoane dragi, astfel de vise pot fi reconfortante emoţional. Alteori, un vis în care apare cineva care a murit de curând poate fi înfricoşător. Uneori, persoana moartă pare că spune: „Nu mă deranjaţi sau, aş vrea să trăiesc din nou.” În orice caz, astfel de vise par să ajute rudele şi prietenii care au supravieţuit să se adapteze cu moartea şi să iasă din perioada de doliu.

„Tatăl meu a murit când aveam 12 ani. Când eram mai tânăr, întotdeauna mi-am dorit să îi pot arăta tatălui meu tot ce am realizat în viaţă. Într-o noapte am visat că a revenit din nou la viaţă. Mi-a spus că s-a întors pentru a vorbi cu mine şi a afla toate lucrurile pe care le-am făcut. În visul meu am vorbit doar pentru puţin timp, dar mi-a dat o mare satisfacţie. Când m-am trezit, m-am simţit ca şi cum chiar aş fi vorbit cu tatăl meu. A fost un sentiment pe care nu îl pot explica nici până în ziua de azi”. (Dosarele autorului)

Paul McCartney, când a fost intervievat în „Musician” (Octombrie, 1986) a spus că o parte din cântecul „Let it be” a fost despre un vis de împăcare cu moartea.
Muzician: Mama ta este invocată în „Let it be”, nu?
McCartney: Da, am avut multe perioade grele în anii ’60. Obişnuiam să stăm întinşi în pat şi să ne întrebăm ce se întâmplă cu adevărat şi ne simţeam destul de paranoici. Probabil din cauza drogurilor. Într-o noapte am visat-o pe mama. Ea a murit când aveam 14 ani şi deci nu ştiam nimic de ea de ceva timp, aşa că a fost foarte bine. Mi-a dat putere. În cele mai grele perioade mama Mary a venit la mine. Am vise cu John şi cu tatăl meu. Este foarte frumos, deoarece îi întâlnesc din nou. E minunat, ca o magie. Desigur, nu te întâlneşti cu ei. Te întâlneşti cu tine sau ceva în genul ăsta...”


Metode moderne de a muri

Demult, majoritatea deceselor provocate de boli se petreceau acasă. Când cineva era era grav bolnav, nu erau multe de făcut decât să îi menţină un anumit confort şi să aştepte să vadă dacă se face bine şi acest lucru se putea face acasă. În zilele noastre, aparatele scumpe îi ţin în viaţă pe cei care sunt pe moarte timp de mai multe luni. Astfel de aparate se găsesc de obicei doar în spitale, astfel încât astăzi 65% dintre decese au loc în spitale mai degrabă decât acasă.

Care sunt unele probleme asociate cu decesele din spital?

Uneori, măsurile extraordinare precum aparatele speciale de respirat pot doar să amâne inevitabilul. Dacă o persoană nu lasă un testament prin care să ceară ca aceste tehnici speciale să nu fie folosite în cazul în care nu sunt şanse de recuperare, medicii se simt obligaţi să utilizeze fiecare măsură tehnică disponibilă pentru a ţine în viaţă respectiva persoană un pic mai mult. Această abordare high-tech poate distruge calitatea vieţii cuiva care mai are de trăit doar câteva săptămâni. În loc de a sta acasă întins în pat şi a discuta cu rudele sau să depene amintiri, o astfel de persoană îşi poate petrece ultimele zile într-o secţie de terapie intensivă a unui  spital, conectată de aparate sau tuburi de oxigen care fac dificilă conversaţia. 

Astfel de „măsuri extraordinare” sunt şi foarte costisitoare şi nu este neobişnuit pentru cineva în vârstă să-şi consume economiile în ultimele săptămâni de viaţă. Aproape 28% din bugetul Medicare se duce către întreţinerea persoanelor aflate în ultimul an de viaţă, iar facturile de spital obişnuite pentru bolnavii în fază terminală sunt între 20.000 şi 75.000 de dolari. 


Azilul şi îngrijirea la  domiciliu

Pacienţii în fază terminală care aleg să nu rămână într-un spital pot decide să îşi petreacă ultimele zile îngrijiţi la domiciliu. Există o diferenţă între „un azil” (locul în care stau pacienţii în fază terminală şi primesc îngrijiri medicale) şi „îngrijirea la domiciliu” (în care pacientul stă acasă şi primeşte vizite de la asistentele medicale sau alţi lucrători de la azil). În Statele Unite cea mai frecventă este îngrijirea la domiciliu, cu excepţia cazului în care un pacient nu are casă şi în această situaţie poate fi folosită o clinică sau o altă facilitate de îngrijire medicală.

Care este diferenţa între „azil” şi „îngrijirea la domiciliu”?

În general vorbind, un pacient este admis la categoria de îngrijire la domiciliu atunci când un medic crede că persoana are mai puţin de şase luni de trăit şi nicio speranţă de recuperare. În acest caz, doctorii şi asistentele medicale nu mai încearcă să lupte cu boala; tot accentul este pus pe confortul pacientului. Dozele de analgezice cresc atât cât este necesar pentru a elimina durerea şi sunt puse la dispoziţie echipamente speciale pentru a face respiraţia şi alte funcţii de bază confortabile.

Ce se întâmplă de multe ori în timpul îngrijirii la domiciliu?

Ne-am putea aştepta ca atmosfera din jurul unei persoane aflate în îngrijire la domiciliu să fie tristă şi deprimantă, dar de multe ori nu este aşa. Pacienţii pe moarte sunt în general pregătiţi să moară şi îşi doresc doar să-şi petreacă ultimele zile cu cei dragi, poate chiar să-şi revadă experienţele de viaţă şi să-şi împărtăşească amintirile. De multe ori, cea mai dificilă sarcină cu care se confruntă lucrătorii din acest sistem este convingerea membrilor de familie să realizeze că persoana pe moarte nu se va recupera. Cei care se află în îngrijire la domiciliu adesea apreciază onestitatea şi o bună companie mai mult decât orice altceva.


Rezumat: moartea şi a muri


Moartea este definită de către medicii din Statele Unite ca fiind încetarea ireversibilă a funcţiei cerebrale. Kubler-Ross este faimoasă pentru munca ei în conturarea etapelor de acomodare pentru pacienţii incurabili. Cartea ei «On Death and Dying» (1969) a fost una dintre primele în care s-au discutat reacţiile psihologice legate de moartea iminentă. Kubler-Ross a descoperit că oamenii care urmează să moară, mai întâi au negat, apoi au devenit furioşi, au încercat să «negocieze» cu Dumnezeu, înainte de a-şi accepta situaţia.

Experienţele apropiate morţii au deseori un impact puternic asupra persoanelor care au scăpat din ele. Aşa-numitele experienţe din viaţa de apoi care implică o lumină strălucitoare şi un ghid sau un înger sunt frecvente în experienţele apropiate morţii care se caracterizează prin lipsa de oxigen, cum ar fi înecul şi atacurile de cord.

Reacţiile la moartea persoanelor iubite pot fi profunde. Dacă moartea este neaşteptată, negarea este o reacţie comună. Chiar dacă decesul este aşteptat, poate dura ani ca oamenii să îşi revină. Mai mulţi scriitori au propus etape ale procesului de doliu. Totuşi, există multe excepţii ale acestor modele. Un studiu a arătat că mai mult de jumătate dintre persoanele văduve nu au trecut printr-o stare de disperare sau de durere exagerată. Visele de împăcare cu moartea sunt un fenomen comun, în care o persoană moartă apare în visele celor care au cunoscut-o. Adesea, aceste vise îi alină pe cei ce le au.

Îngrijirea pacienţilor în fază terminală într-un spital prezintă multe dezavantaje. Cei aflaţi pe moarte pot fi luaţi din mijlocul familiei lor în momentul în care şi-ar fi dorit cel mai mult să fie împreună. Economiile unei persoane pot fi cheltuite în ultimele săptămâni de viaţă prin eforturi inutile de a prelungi viaţa. Pentru a preveni acest lucru, unii oameni completează un document legal numit testament, în care specifică faptul că nu se vor folosi măsuri speciale pentru a îi reanima, dacă sunt aproape de a muri. Mulţi aleg să se întoarcă acasă atunci când sfârşitul este aproape. Îngrijirea la domiciliu este folosită când speranţa de viaţă a unui pacient este sub 6 luni şi are ca scop mai degrabă confortul pacientului, decât lupta împotriva morţii. Acest sistem este din ce în ce mai popular în Statele Unite şi se pare că asigură o experienţă mai confortabilă şi mai semnificativă atât pentru familie, cât şi pentru persoana care moare.



Traducere de Patricia David